Viața la țară

In România nu te poți enerva pe nimic sau îți poate sări țandăra din orice.

La cinci dimineața îți dă câinele vecinilor deșteptarea, ca acușica a venit el acasă, după umblat teleleu toată noaptea, și latră la poarta in speranța că-i deschide cineva. Speranța pulii, că stăpânii dorm duși, in timp ce tu te filosofezi pe internet, că ești din asta matinală. O plăcere sa-i auzi latratul in urechi.

Apoi îți vin puradeii vecinilor pe cap și uită să mai plece, câte o verișană cu care nu ai avut vreodata nimic in comun bate la poartă la cerșit atenție. Babele de peste drum ce te înjurau de mama focului in copilărie, dau sa te țuce și in cur, întrebându-te îngrijorate, cum mai ești tu prin țări străine. Apoi le vezi, dând din cap cu gravitate si contemplativ la viața, cu un acut lapsus de memorie, despre cum ți-au otrăvit câinele pe vremuri, când erau in putere și nu se sprijineau in bote. Detalii, ca al tău cățeluș nu mai trăiește de mult, dar al lor se bâțâie pe uliță, ca tu să nu poți trece liniștită prin fața casei lor, nici pe jos – ca îți sta mintea la colții orătăniei in piciorul tau, și nici in mașină – ca îți cere roata mașinii să zgâlțâie gâtul potăii, dar nu vrei sa o bagi iar in service.

La loc de cinste sta biserica din sat, frumos zugrăvită și dichisită, cum sta bine la oameni gospodari, ce mai apoi uita sa-și taie iarba și sa adune bălegarului din fața casei lor. Sunt bisericosii care dupa ce injura, isi fac vreo cinci cruci, si pentru care lacul de pe unghii e mai mare pacat, decat sa-i dai unuia in cap.

La loc de cinste avem discuțiile interminabile despre cum am uitat iar, sa aduc căcaturi la tot neamu lu’ pește, la verișanii de-a coișpe, la prietenii de cafă ai părinților și la cine mai vine să mă vadă, ca pe o vedetă locală. Discuțiile despre cum m-am săturat sa aduc, mă obosesc și argumentele le-am expirat deja. Preventivă adun tot anul căcaturi, ca se le am de dat, fix aici și fix in momentele astea. Doar că, atunci când m-am împachetat, eram atât de terminată de boala și oboseală, ca nu am mai avut puterea, sa le și împachetez. Sau poate ca nu am vrut in subconștientul meu, pentru ca urăsc sa interacționez inutil cu oameni cu care nu am și nici nu am avut vreodată nimic in comun. Oameni care acum, mă întâmpină cu atitudinea că, le-aș fi datoare cu ceva, cu o mică atenție materială sau verbala, cu un gest sau o bucată din timpul meu. Și e în regulă sa ceară, doar pentru că mă cunosc și am crescut pe aceeași stradă, ca imi stiu numele, că suntem ceva neamuri îndepărtate sau ca în copilărie nu am vrut să mă joc cu ei. Si e la fel de în regulă și pentru mine, să refuz. Pentru că e obositor sa fiu întrebată despre aceleași lucruri repetativ, cum e viața mea pe alte meleaguri, ce face soțul meu inexistent și alte superficialități banale. Nimeni nu e interesat să interacționeze mai mult decât atât, suficient cât sa-și primească ciocolata și să-și adune material de Radio Șanț.