Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Din dinamica relațiilor complicate, complexe și romantice

Am observat-o prima oară în saună, cu părul ei negru și des, sprâncene bine arcuite deasupra ochilor frumoși, de un verde deschis, și buzele ușor umflate de la acele doctorilor iscusiți. Delicată, subțirică și bine trecută de 30 de ani, s-a înfășurat în prosop și din două mișcări precise și-a scos slipul sublim, precum îi stă bine unei femei ce se respectă și se promovează prin prisma feminității, înainte de toate. Manierată, s-a întins pe lemnul cald cu cartea în mână și a zâmbit mulțumită la reflexia momentului în care se afla.

I s-a alăturat el, un bărbat de peste 50 de ani, cu delicate riduri în jurul ochilor și pielea albină, pătrunzând căutător în saună. Probabil un domn respectabil în cercurile lui de prieteni și după port, primul îmbogățit din neamul lui de polonezi, neșcolit în ale manierelor universale, dar foarte doritor în a părea mai mult decât i-a fost dat să fie. A început să o privească satisfăcut, cu o dâră invizibilă de salivă prelinsă peste riduri, inhalând căldură, în timp ce ea-i explica dinamica lămpilor din saună.

Am cautat intrigată verigheta printre degetele lui mici și îmbătrânite, dar avusese tactul să și-o scoată dinainte. Din dinamica lor se înțelegea că sunt amanți, iar cearta de a doua zi de la micul dejun doar mi-a confirmat bănuială. La ultimele ore ale dimineții, ea s-a prezentat suplă și proaspătă, îmbrăcată în negru, cu adidași de marcă și privirea visătoare, în timp ce el a acompaniat-o cu ochii în telefon, răspunzând absent atât mesajelor de acasă, cât și ei. „Trebuie să le răspunzi chiar acum”, s-a supărat ea fără impact. L-a școlit un pic în filosofia momentului, dorindu-și cu ardoare sa prețuiască activ clipele numărate, care le mai rămăsese împreună, din weekendul romantic petrecut la malul marii într-un hotel de cinci stele. El a ascultat-o calm, după care i-a răspuns abrupt, într-un dialog greu de înțeles, indescifrabil pentru curioși, acompaniat de colcăiala localului plin de familii vorbărețe și copii gălăgioși. A fost suficient ca doar ea să-i audă cuvintele, al căror efect a devenit instant vizibil pe fata ei, brusc părăsită de zen. Lovită în orgoliu, ea a mers după o cafea, iar la întoarcere întreaga lor dinamică emana o scindare. El s-a mai potolit cu telefonul, iar ea l-a luat pe al iei în brațe, ca să umple golurile conversație inutile.

Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

Momente de reflexie

Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici.
Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona.
Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.

Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești.
L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.

Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.

Schimbări

Am luat greu decizia de a-mi schimba locul de muncă, fiind pentru mine o tranziție majoră după opt ani în aceeași companie, pe aceeași poziție. Opt ani, nu doar că sună mult, dar când îi număr în minte îi găsesc enormi și mă întreb, unde și cum au trecut atât de repede?

Opt ani bogați în schimbări personale și profesionale. Am început să lucrez la fosta companie când eram încă la doctorat, având nevoie de un venit stabil pe hârtie, ca să pot divorța. Planul inițial, când m-am angajat a fost să am loc de muncă pentru perioada de tranziție, până îmi termin doctoratul și apoi să caut altceva. Perioada de tranziție a durat mai mult decât am anticipat, acoperind atât timpurile de muncă intensivă la doctorat, vremurile tulburi și foarte solicitante emoțional din perioada divorțului, cât și etapele de evadare, vindecare și maturizare care au urmat.

Am rămas pentru că m-au plătit, mărindu-mi salariul aproape anual și pentru că mi-a plăcut, am prins repede industria și am avut și succese. Un bonus semnificativ a fost colectivul, legând prietenii sincere cu colegii de la muncă, prezența lor contând mult în decizia mea de a rămâne pe loc atât de mult timp. Micile tabieturi de la muncă, primul dejun, al doilea, pauza de prânz și de cafea, mâncatul împreună, discuțiile filosofice de viață și dileme existențiale amoroase, financiare sau familiale, făcând din cele 8 ore la muncă o perioadă frumoasă și fructuoasă.

La fostul loc de muncă am avut parte de întreaga paletă de experiențe, cu muncă multă, dar și frecare de tastatură pentru blog, întâlniri dificile, prezentări și rapoarte făcute noaptea, clienții problematici, dar și vânzări bune, călătorii de afaceri în locuri interesante și în condiții bune. Deși am început într-o atmosferă nu foarte prielnică munca acolo inițial, stresată că trebuie să livrez rezultate și să mă mențin în câmpul muncii cu orice preț, nervoasă și dezechilibrată emoțional de la abuzul pe care îl suportam acasă, în timp m-am schimbat foarte mult în timp, maturizându-mă, dezvoltându-mă emoțional și mai ales profesional.

În perioada în care am lucrat acolo, am fost interviuri și am primit câteva oferte de muncă mai bănoase, însă nu am schimbat locul de muncă în mare parte pentru că nu m-am simțit pregătită pentru o schimbare și nu mi-am dorit să dau ceea ce am pe promisiunea unei schimbări minore. Mi-a fost și comod să fac ceea ce știam, mai ales că eram bună la asta, preferând să livrez rezultatele pe care firma le aștepta cu minimul de efort, iar timpul liber să-l petrec distrându-mă, practicându-mi hobby-urile și călătorind. În urmă cu câțiva ani m-a întrebat o colegă mai tânără, mai sus în ierarhie și cu un salariu mai mare, de ce nu-mi caut altceva de muncă, pentru mai mulți bani și o poziție mai sus ierarhică, în loc să mă excit cu călătoriile lungi și dese prin țări exotice? Pentru că nu-mi doream, nu banii, ci responsabilitatea și pentru că nu doream să renunț la stilul meu de viață lejer, fără obligații și libertin.

În timp, nevoia mea pentru zbucium s-a mai domolit, iar importanța țelurilor financiare a crescut. Pe lângă țelurile financiare, a crescut și nevoia mea de liniște mentală și dar și de dezvoltarea a abilităților. În pofida faptului că am apreciat enorm prieteniile închegate la muncă cu colegii, a început să mă deranjeze tot mai tare mobbing-ul practicat de șeful nostru, ce se agăța de noi pe rând în zilele lui proaste, prinzându-ne în menghine emoționale degradante, ca să compenseze stresul, frustrările și nemulțumirile lui de acasă, unde îl așteptau un copilul cu handicap și nevasta casnică bolnavă. După opt ani, în ciuda entuziasmului meu, pe lângă oboseala comportamentului meschin al fostului șef, m-au prind din urmă și mecanismele de delăsare (burnout), pe care orice firmă le cultivă, mai ales în rândul unor angajați permanent nemulțumiți, împletite în viața de zi cu zi a tuturor participanților din câmpul muncii.

Decizia finală că schimba locul de muncă a căzut accidental, după ce confirmasem noua propunere, dar eram încă indecisă. Într-o zi de miercuri am mers la muncă cu o energie pozitivă, plănuindu-mi de dimineață ce îmi doream să fac în ziua respectivă, atât profesional cât și personal. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce căuta acolo, dacă nu-i doresc să devin o acritură ramolită, după ce la finalul zilei am realizat că nu am făcut nimic din ce mi-am plănuit. Atunci am realizat că am nevoie de o schimbare majoră.

Înapoi în Dubai

Am început cu un împachetat lung, probat rochii de business care nu-mi mai vin și îndesat de materiale promoționale în valiză. Pe la 11:00 noaptea am realizat că îmi lipsesc bluzele de pijama cu mânecă lungă, așa că am pornit mașina de spălat. Nu că, nu ar fi suficient de calde nopțile de iunie în Dubai, dar experiența dormitului cu poloneze în cameră m-a învățat că, pentru ele aerul condiționat funcționează până la temperatura de peste 20 de grade C. În febra împachetărilor la prima oră am uitat de micul dejun, ronțăind doar câteva felii de mango în fugă. M-am grăbit la aeroport, căci nu am mai apucat seara să-mi fac check-inul.

Înaintea zborului spre Malta de luna trecută, am observat că în curând îmi expiră documentele poloneze, buletinul în august și pașaportul în septembrie. Mi-a trecut prin cap să mi-le schimb, dar cum schimbatul documentelor în pandemie este o durere de cap cu toate restricțiile legate de Covid, mi-am zis să mai aștept. În fond, doar pentru a primi viză trebuie să le am valabile 6 luni, mi-am zis eu, după ce m-au lăsat să intru în Malta cu ele, iar ]n Dubai sunt înregistrată la Smart Gates. Ei, nu chiar, avem să aflu la aeroport, fix înaintea zborului spre Dubai. Conform regulilor din UAE, trebuie să ai pașaport valabil cel puțin 6 luni, ca să poți intra la ei în țară. Ups!

Am despachetat rapid materiale de marketing și le-am înmânat colegilor, după care am făcut ce fac polonezii, m-am ciondrănit ușor cu tipul de la Sas, care după insistențe și agresivul meu ”deci nu doriți să mă ajutați”, mi-a spus că mă poate trimite la Copenhaga, iar de acolo mă pot târgui cu cei de la Emirates. Va fi decizia lor dacă mă urcă sau nu în avionul spre Emirates. Dar, nu mai am zbor direct în aceeași zi înapoi. Eram decisă să renunț când a apărut proprietarul companiei și mi-a spus să încerc. În cel mai rău caz, mă întorc din Copenhaga mi-a zis el cu zâmbetul pe buze. Și, cum sunt eu de felul meu mai aventuroasă, am zis: de ce nu? În cel mai rău caz îmi adun mile pe card, deși zborurile celor de la Sas nu sunt prea bine punctate. Ca să mă încurajeze, mi-a rezervat prin secretara lui bilet de întoarcere în aceeași zi.

M-am urcat în avionul spre Copenhaga cu speranță, dar fără stres sau tristețe, doar ușor intrigată de atitudinea proprietarului noii firme la care tocmai am început munca, cu două săptămâni în urmă.
Perspectiva de a rata călătoria spre Dubai chiar îmi surâdea un pic mai mult decât aceea de a o realiza. Șansele erau 50-50 așa că mi-am luat bagajul în primire de la hală în Copenhaga și am alergat spre chceck-in. Am așteptat cu o ușoară emoție să-mi vină rândul și în fața domnișoarei simpatice m-am argumentat că pașaportul este încă valabil și am bilet de întoarcere peste patru zile. După ce și-a sunat șeful mi-a spus că mă poate îmbarca.

Am aterizat în Dubaiul plin de amintiri, doar ca să aflu două zile mai târziu că trebuie să-mi extind călătoria cu încă o săptămână. Salutări calde de la piscină.

Abuzul ca o realitate zilnică

Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.

M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!

Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.

Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.

Dialoguri masculino-feminine

”Mi-am promis, că dacă mă voi decide să mă recăsătoresc din nou, sesiunea noastră foto va fi cum facem sex 😋”

”Atunci trebuie să-și găsești pe cineva ca și mine 😉 ”

”Crezi că există pe lume o copie a ta 🤔”

”Se presupune că fiecare dintre noi are geamănul său :)”

”Nu știu dacă merită să caut. Cu siguranță ești foarte interesant, deștept, atrăgător și bun la pat, dar să fii tu sau geamănul tău jumătatea mea, asta nu știu. Aș vrea să fiu în sfârșit cu un tip care are ouăle mai mari ca și ale mele. Nu am cunoscut un asemenea bărbat până acum.”

”Poate ar trebui să fii tu tipul și să-ți cauți o tipă 😉”

”Am un pic de înclinații lesbiene și cu siguranță aș aduce o tipă în patul nostru, dar din păcate eu iubesc doar bărbați. Pur și simplu îmi doresc un bărbat care să mă merite.”

😘

Știi că-l iubești când…

Te trezești dimineața fericită lângă el, fără vreun motiv anume, cu capul complet eliberat de gândurile și nemulțumirile ce-ți dădeau târcoale când ai mers la culcare.

Deschizi ochii, cuprinsă în brațele lui calde, contemplând cu capul lipit de pieptu la viața ta nomadă ce prinde rădăcini lângă el, realizând cum nu mai ai nevoie de nimic altceva pentru a fi mulțumită.

Te gândești la el, când nu-i cu tine și zâmbești involuntar.

Te uiți la poza lui, pentru a nu știu câtea oară, și tot ți-se pare cel mai frumos bărbat din lume.

După ce îi coși pulovărul uzat, îl iei pe tine, doar ca să-i mai simți un pic parfumul.