Experiența mea cu Covidul

Am petrecut sărbătorile de Crăciun în liniște, armonie și izolare. Am gătit, m-am uitat la filme, am citit și m-am relaxat, recuperându-mă. Mi-am acordat timp, ca să-mi revin după Covid.

Boala m-am prins într-un moment neprielnic, chiar înainte de ziua mea, pe care mă pregăteam să o sărbătoresc cu fast într-un cadru special. Aveam totul aranjat, locația rezervată și meniul stabilit, când am aflat că sunt Covid pozitivă. Nu m-am simțit extrem de rău în perioada de izolare, deși am avut urcușuri și coborâșuri, însă am început să mă simt foarte rău după ce am ieșit din izolare. L-a început m-a luat cu amețeli, de fiecare dată când ieșeam din casă sau mă ridicam din pat, ca să realizez că amețelile sunt corelate cu saturația de oxigen în scădere. Am urmat zilele în care mă trezeam fără nici un chef de viață, într-o stare de vegetație, fără poftă de mâncare, fără motivație pentru nimic, nici măcar să mă ridic din pat, cu spaime, frici, stres și depresie. Am trăit momente de panică, cu cele mai apăsătoare gânduri ale mele devenind realitate în capul meu. Mâncam forțat, pentru că nu simțeam nevoia de mâncare, dar știam că ne mâncând voi fi lipsită de putere în două-trei ore și starea mea se va înrăutăți. Am dormit mult, am transpirat și mai mult, am băut multe lichide, iar după o săptămână de vegetație post Covid, au început problemele cu rinichii, eliminând o piatră. Mi-am făcut analizele care au ieșit, aiurea, mi-au depistat o infecție și am devenit suspectă de diabet la cele 50 de kg ale mele. După rezultatele slabe ale analizelor au început să mi-se deruleze în minte tot felul de filme proaste, întreținute de spaime și frici inexplicabile, dar care în mintea mea căpătau conotații astronomice, generându-mi o stare de stres permanentă. M-am silit să muncesc în home-office, deși nu eram în cea mai bună formă pentru luarea deciziilor de afaceri, iar reacțiile mele impulsive și brutal de incontrolabile, mai mult îmi făceau rău decât bine în mediul profesional perfid. Am cedat în cele din urmă când am ajuns pe antibiotice, admițând că nu mai am puterea de-a gândi clar și normal. Atunci am decis, în ciuda fricilor, să-mi acord un răgaz, ca să mă recuperez și am luat totul cu pași mărunți, bucată cu bucată. Ca să ies din starea de inutilitate, stres, moleșeală și ritmul filmelor care nu mă mai mișcau intelectual, am început să citesc a patra carte din Dune, Împăratul Zeu al Dunei. Am parcurs-o în liniște, pe bucăți scurte, între reprize de somn. Am accept regresul bolii, nu m-am mai luptat cu el și în zilele în care m-am trezit moleșită, am ales să rămân în pat. Când mi-a fost mai bine, am făcut efort, dar cu măsură, păstrând mereu o bucățică de energie pentru mine. Am acceptat că nu sunt în deplina facultate a puterilor mele și am făcut ce am putut, fără să mă biciuiesc mental când omiteam, uitam (des) sau pur și simplu nu aveam chef să fac mai mult. M-a ajutat mult faptul că o mână de prieteni apropiați m-au încurajat și mi-au explicat simptomele și la ce să mă aștept. Mi-au repetat de câteva ori, până am vrut să pricep, că starea de neputință pe care o simt se datorează bolii, iar disperarea, depresia și stresul vin tot de acolo, asigurându-mă că toate trec și tragedia nu-i atât de mare, pe cât o alimentam eu.

La peste o lună de când am fost diagnosticată, cu zece zile de antibiotic la bord și foarte mult stat în casă, am început să-mi revin, atât mental cât și fizic. Am început să mă simt normal și să gândesc mai echilibrat. Nu am făcut de fel sport în perioada asta, fiindu-mi greu și să urc scările până la etajul trei, ori să car cumpărături mai grele. Deși sunt vaccinata cu două doze, și am apropiați care au suferit serios din cauza Covidului, am subestimat serios boala. M-am gândit mereu că poate am avut-o, cu simptome ușoare și am motivată mai mult ca să mă vaccinez de nevoia de-a călători, decât frica de boală. Acum, după ce aproape am trecut prin boală, mi-am schimbat serios părerea și abia aștept să fac a treia doză, nu pentru călătorii, ci pentru mine, ca să nu mai iau din nou virusul.