Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.

Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.