Despre atașare și siguranță în relații

attached

După-masă merg la cățărat, mi-a spus el, invitându-mă să-l însoțesc sau sugerându-mi să ne vedem după sesiunea de sport. I-am mulțumit pentru invitație, răspunzându-i că am nevoie de timp pentru mine în ziua respectivă. M-a mirat și în același timp bucurat maturitatea mea, dar  mai ales siguranța cu care am cerut timp separat. Am făcut asta, fără a mă simți în vreun amenințată în stabilitatea mea amoroasă, într-un moment de bucurie profundă, fiind pe deplin mulțumită de relație și încântată de dinamica, cu care se dezvoltă, dar mai ales liniștită în privința ei și sigură pe afecțiunea celuilalt.

În urmă cu câțiva ani nu aș fi crezut că acest lucru este posibil, deoarece priveam relațiile mele primordial prin perspectiva anxietății (la început, dar a evitării ulterior), percepând timpul petrecut individul ca o amenințare, un gol ce trebuie permanent umplut de celălalt. Paradoxal umplerea timpului meu cu prezența celeilalte persoane ducea de fiecare dată la o sufocare iritantă, ce creștea odată cu relația și care ajungea ca, după luna de miere a amorului, să mă afecteze mai tare, decât potențiala lipsă pe care nu o lăsam să se nască. În această manieră a extremelor, oscilând între intensitatea nerăbdării și saturația evitării, mi-am purtat toate relațiile. Fără să-mi pun problema echilibrului, mă balansam între extreme, mintea mea asociind stabilitatea cu moartea pasiunii. Am înțeles târziu, după un amalgam de legături și iubiri nesatisfăcătoare că pasiunea nu se întreține primordial prin instabilitate și nici relații satisfăcătoare prin prezență fizică permanentă.

În a-mi găsi echilibrul și mai ales stabilitate m-a ajutat enorm cartea Attached, a new science of adult attachement and how it can help you find and keep love, scrisă de Amir Levine și Rachel Heller. Am înțeles datorită ei mult mai bine stilurile de atașament (nerăbdător, evitantă și stabil) și cum influențează ele armonia și dinamica din cuplu.

În carte sunt analizate situații concrete, oferindu-se soluții de detensionare a conflictelor și rezolvare a problemelor ce se nasc din faptul că avem nevoi diferite. Lectura științifico-practică, îmbină elemente academice de cercetare cu chestionare și exerciții de înțelegere a propriilor nevoi, precum și a nevoilor persoanei de lângă noi, cu sfaturi concrete de modelare a gândirii și exprimării ce pot ajuta la detensionarea tensiunilor din relație. Scrisă pe stil științific și foarte bine documentată, cartea merită citită atât de către persoanele care își doresc o relație, pe care le poate ajuta să facă alegeri mult mai conștiente și potrivite a viitorilor parteneri, cât și de către persoanele aflate în relații, pentru a-și îmbunătăți comunicare și a-și găsi stabilitatea. O recomand cu căldură.

Pe baza experienței personale și a studiului făcut pe subiect, există un element în carte cu care nu sunt de acord și anume introducerea idei că nepotrivirea de caracter dintre o persoană evitantă emoțional și una anxioasă este cauza responsabilă pentru un comportament abuziv în cuplu. Consider concluzia falsă și ideea pripită. Accept similaritatea între comportamentul evitant și cel abuziv, dar consider că ele sunt delimitate de anumite granițe foarte clare și consider că o persoană anxioasă poate fi la fel de abuzivă ca si una evitantă.

Lupta cu comuna se duce și în Polonia

school-3518726_1920

Image by DarkWorkX from Pixabay

Observ încă active și în Polonia multe obiceiuri comuniste, cum ar fi cadourile pentru învățătoare (aici există o învățătoare principală pentru clasele 1-3 și încă una de ajutor) la final de an școlar. Partea bună este că o parte dintre părinți se opun pe față acestor practici, obiectând postfactum ca din fondul clasei, nu prea legal nici acela, să se cumpere la final de an bijuterii pentru învățătoare. Și, totuși se cumpără! La fiecare sfârșit de an școlar din ultimii trei s-a luat de fiecare dată câte ceva, ba cercei, ba brățări ori lănțișoare. Dacă înainte întrebau pro-forma, dacă părinții acceptă să fie cumpărate din banii lor cadourile respective, anul acesta decizia a revenit exclusiv comitetului de trei părinți ce administrează banii clasei. Le-au cumpărat și le-a înmânat, după care au trimis un email audienței cu informația achiziției și cererea ca, cei care nu și-au plătit integral contribuția la fondul clasei, să o facă urgent. Și așa, a început țigănia poloneză online. O parte dintre părinți s-au revoltat că, nu și-au dat acordul pentru bijuterii și nici măcar nu au idee cât au costat, în timp ce cealaltă s-a apărat că nu a primit mulțumiri pentru efortul achiziției și înmânării, iar la mijloc au căzut lingătorii de cur. Eu m-am ținut departe de dileme respective până acum, alegând să închid ochii la faza cadourilor, pe care nu le-am găsit potrivite, dar nici suficient de provocatoare, ca să mă cert cu țațele clasei. Cadourile au fost de fiecare dată cumpărate la inițiativa țațelor clasei, acele mămici cu copii mediocrii, ce simt nevoia de-a da cu banul în compensarea lipsurile pruncilor și pentru de a unge mai cu spor calea spre condeiul învățătoarelor, că poate va fi de folos. Învățătoarele au fost însă, de fiecare dată foarte verticale, în ciuda nevoii țațelor de ale îndoi coloana.

După ce s-au mai calmat spiritele, le-am scris un email pe care plănuiesc să-l și execut începând cu următorul an școlar.

”Ca o persoană ce a lucrat în sectorul educației ca profesor academic apreciez că, a oferi cadouri profesorilor, altele decât flori sau cărți, nu este etic sau moral. Această veche tradiție comunistă pune în prezent profesorul într-o poziție penibilă. Sper că vom decide să renunțăm la acest obicei începând din clasa a 4-a și personal, nu doresc să mai particip la el pe viitor.”

Am observat în timp că este suficient să fiu calmă când îmi comunic deciziile și agitații din jur vor înțelege că sunt și autoritară, mai ales când le pun în aplicare în conformitate cu cele declarate.

A fi în relație

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Schimbări

Am decis să dau o formă mai nouă blogului, mai potrivită stilului meu, așa că în curând blogul va trece pe domeniul capsunarita.ro. Conceptul de Tinder și descrierea întâlnirilor de pe portalele online a fost excelentă la început, când după o lungă pauză de la scris de agrement, aveam nevoie de un subiect simplu și ușor de dezbătut. Cu timpul mi-am dat drumul din nou la scris, iar subiectele despre întâlnirile mele dubioase din mediul online s-au cam rărit, înmulțindu-se în schimb subiectele personale, părerile și opiniile despre societate, ori poveștile despre Polonia. Și cum sunt o veritabilă căpșunăriță, mi-am decis să mi-o asum 😊.

Vă doresc citire plăcută în continuare!

Sfârșit de pandemie și revenirea la cursa de șobolani

Este o zi frumoasă de mai și viața începe să-și reia cursul firesc. S-au redeschis magazinele de câteva zile, sunt încă pustii, dar tot mai mulți oamenii mișună lejer pe străzi. De luni eu mă întorc la birou. Se poartă măști, asortate cu pantalonii scurți, cabinele de probă sunt închise în magazine, iar oamenii sunt ușor mai vigilenți în privința apropierii fizice de semenii. Cerșetorii și-au făcut deja apariția la colțul străzii, realocați din zonele turistice pustii spre cartierele cu birouri și magazine, tot mai populate. Ziarele încep să vorbească mai mult despre alegeri, decât despre Coronavirus, iar pe LinkedIn și-au făcut apariția ofertele cu servicii,”caut de muncă/noi provocări/noi șanse” ale celor restructurați de criză, cu comentariile pompoase și recomandările sincere ale celor care răsuflă ușurați, că și-au păstrat locurile de muncă.

Se repornește mașina consumerismului, cu scoruri și ținte, planuri și investiții, expansiuni și creșteri, cursa de șobolani din care am fost trași pe tușă în martie. După aproape două luni de pauză forțată, suntem rechemați în primul front al bătăliei pentru supremație și bani. Cât mai mulți bani, ca să îngroșăm conturile miliardarilor, adică acelora dintre noi care au petrecut această perioadă de criză în condiții mai luxoase decât majoritatea, în camere mai multe, grădini mai spațioase și cu mai puține griji. Suntem rechemați să susținem vechea ordine socială, revenind la viciile consumerismului, a grandomaniei, a aparențelor, a vedetismului și idolilor falși. Acești idoli fără valoare, pe care criza i-a lăsat în curul gol, expunându-și splendida banalitate odată ce vacanțele luxoase, hotelurile de cinci stele și hainele de marcă le-au fost luate. Reginele Instagram-ului au ajuns să posteze imagini cu flori, pe care oricine le poate vedea, dacă are ochi să le privească, sau să-și recicleze amintirile din copilăria modestă. Țâțele nu au prea fost la căutarea în Pandemie, odată cu reducerile la PornHub.

Este o zi frumoasă de mai. Magazinele au început reducerile ca să se scape de marfa expirată a sezonului neconsumat, iar eu mă pregătesc mental pentru revenirea la cursa de șobolani, tot mai convinsă că trebuie să-mi găsesc o cale de scăpare din acest labirint inutil, ce-mi  consumă cu flămând viața, visele și rostul ca om.

Fragmente din terapie

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

Wrong

Îndreptându-mă azi spre muncă, în mașina mea recent șifonată de un porc mistreț, pe străzile pustiite de Coronaviris ale orașului, mi-a apărut în față BMW SUV. Admirând frumusețea din fața mea, am realizat că: I’m in the wrong place, driving the wrong car and going to the wrong job.

Mai am 20 de ani de carieră, și nu știu ceea ce vrea să fac, dar știu ceea ce nu mai vreau să fac. Și acesta este un punct de start foarte bun.

Intimitate

M-a cuprins cu mâna lui puternică, strângându-mă la pieptu-i gol și sărutându-mă călduros pe creștet. Eu i-am pupat brațul, ghemuindu-mă lângă el, goală, onestă, fragilă  și iubitoare. Ne-am uitat mai departe la film, dezbrăcați de haine și gânduri, într-o atmosferă de liniște și armonie deplină. Eram în brațele lui de câteva ore, atinsă, sărutată, satisfăcută și cu dopamina în sânge, într-o stare de bine și siguranță.

Spre sfârșitul filmului, când mai rămăseseră vreo două minute până la final, a primit câteva mesaje pe telefon și le-a deschis. M-am îndepărtat în primă fază din brațele lui, m-a chemat înapoi, dar în loc să revin am început să mă îmbrac. M-am îmbrăcat atât de repede, că el nici nu a realizat ce să întâmpla, până m-a văzut ieșind pe ușă. Am auzit telefonul în geantă, dar nu m-am oprit din viteza pe care o luasem, continuându-mi drumul nestingherită. Trecând strada am realizat că nu sunt supărată, poate un pic deranjată de momentul nepotrivit al telefonului, dar aș fi putut să-i spun să-l lase din mână și ar fi făcut-o. Până am ajuns acasă mi-am amintit că la plimbarea pe care o făcusem cu o zi înainte împreună prin pădure, dar și la cina petrecută la el acasă acum câteva zile, eu m-am cam lungit cu discuțiile de afaceri la ore târzii și nu a fost nici o problemă. Am conștientizat că plecarea mea urgentă are de fapt rădăcini mult mai adânci, decât un banal moment în care omul de lângă mine se uită la telefon pentru trei minute. Era altul motivul pentru care plecasem val vârtej din brațele lui. Dar, care?

Pe când l-am resunat, din liniștea casei mele, știam deja răspunsul și încercam să-l accept. M-a întrebat telefonic ce s-a întâmplat, asigurându-mă că ar fi lăsat telefonul din mână, dacă i-aș fi spus că asta nu-mi convine, explicându-mi că a fost cuprins de curiozitate, deoarece primise emailuri la miez de noaste de la muncă în legătură cu Coronavirus. I-am răspuns că nu sunt supărată, mărturisindu-i că îmi conștientizez exagerarea și încercând să-i explic, ceea ce era și pentru mine un mister, de ce plecasem de fapt.

M-am pus în patul meu moale, rece și atât de cunoscut. Nu am regretat reîntoarcerea bruscă acasă, ba chiar m-am bucurat de ea, înțelegând din acest gest ciudat, pueril, brutal și instinctiv enorma frica pe care o am față de intimitate. Telefonul nu a fost mai mult decât un pretext, găsit accidental și construit subconștient ca pe o scăpare din mrejele intimității ce se crease între noi la cote alarmante. Eram prea fragilă, prea goală, prea onestă și prea îndrăgostită, ca să pot controla emoțiile cu care mă confruntam, așa că am luat-o la goană. Fugisem de mine și nu de el.

Târziu în noapte i-am scris:

”Sunt momente în care am nevoie să fiu în centrul atenției tale. Am nevoie să mă simt în siguranță în brațele tale, să simt că ai grijă de mine și că pot avea încredere în tine. Am nevoie de asta ca să mă pot deschide în fața ta și să te iubesc. Sunt sinceră în momentele intime și foarte delicată, mă tem să nu fiu rănită.”

Dimineața mi-a răspuns:

”Am priceput și voi aplica.”

De 8 Martie

De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.

Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.

În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.

După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu  la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.

Subestimarea

Subestimarea, această greșeală fundamentală și frecventă în dinamica relației dintre doi oameni, este un game changer cu o greutate semnificativă în lupta dintre care pe care, la care se reduce în anumite momente esența relației. Dacă cineva își mai închipuie că relația ideală e parfum de iasomie și floricele roz pe câmpii, însemnă că-i încă blocat la stadiul de grădiniță emoțională și posedă o memoria de scurtă durată pentru realitățile vieții.

Cu mintea amorțită de dopamină, am pășit și eu neatentă pe acest tărâm al înfumurării personale, lăsându-mă purtată spre prăpastia eșecului de mâna nemiloasă a neatenției, subestimând cu brio persoana de lângă mine. Și ca să fac din căcat bici, am subapreciat-o tocmai când el îmi arunca momeli, ca să mă testeze. Am mușcat câteva din greșeală, cu naivitate drogatului ce-și lua prima doză din partidele de sex intens și pe a doua din îmbrățișările focoase de după, când mâna lui parcurgea ondulările corpului meu exact pe cărarea imaginar desenată de mintea mea flămândă. Mi-am frânt dinții în câteva dintre ele, fără a realiza greșeala aproape fatală și imperceptibilă, pe care eram pe cale să o comit.

M-am redresat însă rapid, renăscând din propria-mi neatenție cu o forță secretă și bine dospită înăuntru-mi. Am revenit pe poziții, permițându-mi să fiu ghidată de puterea mea naturală, bine șlefuită de instinctul meu feminin, pe care l-am avut dintotdeauna în mine și de care am ales să nu-mi mai fie frică, rușine sau jenă. Am folosit propriile greșeli ca să-mi induc partenerul de tango în eroare, oferind generos din sacul ce părea fără de fund, ca mai apoi să mă retrag cu o brutalitate neașteptată. Am trasat natural noile reguli ale relației, la granițele stabilite de stima de sine și respectul, pe care îl aștept de la cel care dorește să-și lase amprenta în viața mea.

Să lăsăm așadar zarurile să se rotească, în acest joc sălbatic al naturii, în care fiecare încercă să-l domine pe celălalt, cu delicatețea atingerilor fierbinți, sub presiunea dorinței împerecherii și din nevoia naturală de libertate.