Acasă

Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:

– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.

– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.

– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.

– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.

După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.

Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.

Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest.  Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.

Aniversar, despre relația care îmi place

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Momente de reflexie

Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici.
Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona.
Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.

Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești.
L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.

Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.

2020

2020 a fost un an cu adevărat special. Am anticipat că va fi diferit, dar mă gândeam la cu totul o altă direcție. În timp ce eu visam afaceri, delegații și noi proiecte, m-a surprins oferindu-mi cu totul altceva, ceva ce mi-am dorit de ceva vreme, însă mereu am fost prea ocupată sau prea des plecată ca să pot realiza.

Am început anul cu o vacanță de două săptămâni în State, printre nămeții din Utah, călătorind cu mască pe avion, din proprie inițiativă, când se vorbea pe alocuri în media despre Covid. Eram convinsă că după întoarcere am să intru în circuitul regulat al călătoriilor de afaceri, având aproape cumpărate biletele pentru Bologna și plătit avansul la o întâlnire B2B în Arizona. Nu bine m-am întors și situația a luat o întorsătură neașteptată, planurile viagere risipindu-se unul după altul în necunoscuta ceață numită Covid. Străzile au devenit repede pustii, iar statul în casă activitatea principală. În tot acest necunoscut, am profitat de timpul cu fiică-mea, obișnuindu-mă să o am în preajmă toată ziua, când făceam mâncare sau lucram, ca și pe vremea când o alăptăm, doar că acum o ajutam la lecții, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, sau urmăream alături de ea desene animate. Am inițiat-o în Manga anilor 80, desene pe care și eu le urmăream când eram de vârsta ei.

În august, am reușit să mai prind o vacanță de două săptămâni în Cipru, la insistențele prietenului meu. Inițial nu voiam să renunț la planul meu anual de a merge în România, însă cum situația în România era instabilă, complicată și neclară, am acceptat să mergem în Cipru. Am nimerit excelent într-o perioadă cu zbor direct și turiști puțini, fără restricții majore. Înainte de zbor cu câteva zile am aflat că trebuie să ne facem un test Covid, l-am făcut și ne-am bucurat de soare. Am prins exact perioada când a fost cel mai cald în Polonia, dar între canicula de aici și cea din Cipru sunt peste 10 grade Celsius.

Călătoria comună alături de copii ne-a consolidat relația, avansând dinamica dintre noi, dar și apropiind copii între ei. A fost punctul de cotitură și poate momentul în care am înțeles despre ce era de fapt vorba în acest an, complicat, ciudat, diferit. Dacă până atunci existau îndoieli, neasumări și diverse șicane, după ce ne-am întors din vacanță, relația a căpătat un alt statut și o altă importanță. Am realizat că trebuie să tratez în mod serios treaba asta, dacă vreau să-mi construiesc ceva pe termen lung și să accept că tot ceea ce mi-am dorit se poate realiza acum, aici și cu această persoană. Am ales să încetez să mă mai frământ dacă.., și am început să mă gândesc la cum … să trăiesc mai intens și mai frumos, etapele și evenimentele apropierii de persoana de lângă mine, încercând să construiesc o relație, așa cum mi-am dorit dintotdeauna să am. Și cum reciprocitatea este esențială între doi oameni, cealaltă persoană a făcut la fel.

Pentru mine 2020 a fost anul iubirii și al relațiilor. Nu am făcut afacerile vieții, nu am mai adunat mii de mile și nici nu m-am mai relaxat sub soarele Dubaiului, însă m-am bucurat de ocazia de-a petrece mai mult timp cu fiică-mea, prin prezența ei în apropierea mea, chiar dacă fiecare era în camera ei cu laptopul, și de relația cu prietenul meu, ce s-a dezvoltat tot mai mult. Cumva aveam nevoie de acest an de liniște, de detașare față de goana după adrenalină și senzații, și m-am bucurat de el din plin.

Un An Nou Fericit!

Despre atașare și siguranță în relații

attached

După-masă merg la cățărat, mi-a spus el, invitându-mă să-l însoțesc sau sugerându-mi să ne vedem după sesiunea de sport. I-am mulțumit pentru invitație, răspunzându-i că am nevoie de timp pentru mine în ziua respectivă. M-a mirat și în același timp bucurat maturitatea mea, dar  mai ales siguranța cu care am cerut timp separat. Am făcut asta, fără a mă simți în vreun amenințată în stabilitatea mea amoroasă, într-un moment de bucurie profundă, fiind pe deplin mulțumită de relație și încântată de dinamica, cu care se dezvoltă, dar mai ales liniștită în privința ei și sigură pe afecțiunea celuilalt.

În urmă cu câțiva ani nu aș fi crezut că acest lucru este posibil, deoarece priveam relațiile mele primordial prin perspectiva anxietății (la început, dar a evitării ulterior), percepând timpul petrecut individul ca o amenințare, un gol ce trebuie permanent umplut de celălalt. Paradoxal umplerea timpului meu cu prezența celeilalte persoane ducea de fiecare dată la o sufocare iritantă, ce creștea odată cu relația și care ajungea ca, după luna de miere a amorului, să mă afecteze mai tare, decât potențiala lipsă pe care nu o lăsam să se nască. În această manieră a extremelor, oscilând între intensitatea nerăbdării și saturația evitării, mi-am purtat toate relațiile. Fără să-mi pun problema echilibrului, mă balansam între extreme, mintea mea asociind stabilitatea cu moartea pasiunii. Am înțeles târziu, după un amalgam de legături și iubiri nesatisfăcătoare că pasiunea nu se întreține primordial prin instabilitate și nici relații satisfăcătoare prin prezență fizică permanentă.

În a-mi găsi echilibrul și mai ales stabilitate m-a ajutat enorm cartea Attached, a new science of adult attachement and how it can help you find and keep love, scrisă de Amir Levine și Rachel Heller. Am înțeles datorită ei mult mai bine stilurile de atașament (nerăbdător, evitantă și stabil) și cum influențează ele armonia și dinamica din cuplu.

În carte sunt analizate situații concrete, oferindu-se soluții de detensionare a conflictelor și rezolvare a problemelor ce se nasc din faptul că avem nevoi diferite. Lectura științifico-practică, îmbină elemente academice de cercetare cu chestionare și exerciții de înțelegere a propriilor nevoi, precum și a nevoilor persoanei de lângă noi, cu sfaturi concrete de modelare a gândirii și exprimării ce pot ajuta la detensionarea tensiunilor din relație. Scrisă pe stil științific și foarte bine documentată, cartea merită citită atât de către persoanele care își doresc o relație, pe care le poate ajuta să facă alegeri mult mai conștiente și potrivite a viitorilor parteneri, cât și de către persoanele aflate în relații, pentru a-și îmbunătăți comunicare și a-și găsi stabilitatea. O recomand cu căldură.

Pe baza experienței personale și a studiului făcut pe subiect, există un element în carte cu care nu sunt de acord și anume introducerea idei că nepotrivirea de caracter dintre o persoană evitantă emoțional și una anxioasă este cauza responsabilă pentru un comportament abuziv în cuplu. Consider concluzia falsă și ideea pripită. Accept similaritatea între comportamentul evitant și cel abuziv, dar consider că ele sunt delimitate de anumite granițe foarte clare și consider că o persoană anxioasă poate fi la fel de abuzivă ca si una evitantă.

Lupta cu comuna se duce și în Polonia

school-3518726_1920

Image by DarkWorkX from Pixabay

Observ încă active și în Polonia multe obiceiuri comuniste, cum ar fi cadourile pentru învățătoare (aici există o învățătoare principală pentru clasele 1-3 și încă una de ajutor) la final de an școlar. Partea bună este că o parte dintre părinți se opun pe față acestor practici, obiectând postfactum ca din fondul clasei, nu prea legal nici acela, să se cumpere la final de an bijuterii pentru învățătoare. Și, totuși se cumpără! La fiecare sfârșit de an școlar din ultimii trei s-a luat de fiecare dată câte ceva, ba cercei, ba brățări ori lănțișoare. Dacă înainte întrebau pro-forma, dacă părinții acceptă să fie cumpărate din banii lor cadourile respective, anul acesta decizia a revenit exclusiv comitetului de trei părinți ce administrează banii clasei. Le-au cumpărat și le-a înmânat, după care au trimis un email audienței cu informația achiziției și cererea ca, cei care nu și-au plătit integral contribuția la fondul clasei, să o facă urgent. Și așa, a început țigănia poloneză online. O parte dintre părinți s-au revoltat că, nu și-au dat acordul pentru bijuterii și nici măcar nu au idee cât au costat, în timp ce cealaltă s-a apărat că nu a primit mulțumiri pentru efortul achiziției și înmânării, iar la mijloc au căzut lingătorii de cur. Eu m-am ținut departe de dileme respective până acum, alegând să închid ochii la faza cadourilor, pe care nu le-am găsit potrivite, dar nici suficient de provocatoare, ca să mă cert cu țațele clasei. Cadourile au fost de fiecare dată cumpărate la inițiativa țațelor clasei, acele mămici cu copii mediocrii, ce simt nevoia de-a da cu banul în compensarea lipsurile pruncilor și pentru de a unge mai cu spor calea spre condeiul învățătoarelor, că poate va fi de folos. Învățătoarele au fost însă, de fiecare dată foarte verticale, în ciuda nevoii țațelor de ale îndoi coloana.

După ce s-au mai calmat spiritele, le-am scris un email pe care plănuiesc să-l și execut începând cu următorul an școlar.

”Ca o persoană ce a lucrat în sectorul educației ca profesor academic apreciez că, a oferi cadouri profesorilor, altele decât flori sau cărți, nu este etic sau moral. Această veche tradiție comunistă pune în prezent profesorul într-o poziție penibilă. Sper că vom decide să renunțăm la acest obicei începând din clasa a 4-a și personal, nu doresc să mai particip la el pe viitor.”

Am observat în timp că este suficient să fiu calmă când îmi comunic deciziile și agitații din jur vor înțelege că sunt și autoritară, mai ales când le pun în aplicare în conformitate cu cele declarate.

A fi în relație

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Schimbări

Am decis să dau o formă mai nouă blogului, mai potrivită stilului meu, așa că în curând blogul va trece pe domeniul capsunarita.ro. Conceptul de Tinder și descrierea întâlnirilor de pe portalele online a fost excelentă la început, când după o lungă pauză de la scris de agrement, aveam nevoie de un subiect simplu și ușor de dezbătut. Cu timpul mi-am dat drumul din nou la scris, iar subiectele despre întâlnirile mele dubioase din mediul online s-au cam rărit, înmulțindu-se în schimb subiectele personale, părerile și opiniile despre societate, ori poveștile despre Polonia. Și cum sunt o veritabilă căpșunăriță, mi-am decis să mi-o asum 😊.

Vă doresc citire plăcută în continuare!

Sfârșit de pandemie și revenirea la cursa de șobolani

Este o zi frumoasă de mai și viața începe să-și reia cursul firesc. S-au redeschis magazinele de câteva zile, sunt încă pustii, dar tot mai mulți oamenii mișună lejer pe străzi. De luni eu mă întorc la birou. Se poartă măști, asortate cu pantalonii scurți, cabinele de probă sunt închise în magazine, iar oamenii sunt ușor mai vigilenți în privința apropierii fizice de semenii. Cerșetorii și-au făcut deja apariția la colțul străzii, realocați din zonele turistice pustii spre cartierele cu birouri și magazine, tot mai populate. Ziarele încep să vorbească mai mult despre alegeri, decât despre Coronavirus, iar pe LinkedIn și-au făcut apariția ofertele cu servicii,”caut de muncă/noi provocări/noi șanse” ale celor restructurați de criză, cu comentariile pompoase și recomandările sincere ale celor care răsuflă ușurați, că și-au păstrat locurile de muncă.

Se repornește mașina consumerismului, cu scoruri și ținte, planuri și investiții, expansiuni și creșteri, cursa de șobolani din care am fost trași pe tușă în martie. După aproape două luni de pauză forțată, suntem rechemați în primul front al bătăliei pentru supremație și bani. Cât mai mulți bani, ca să îngroșăm conturile miliardarilor, adică acelora dintre noi care au petrecut această perioadă de criză în condiții mai luxoase decât majoritatea, în camere mai multe, grădini mai spațioase și cu mai puține griji. Suntem rechemați să susținem vechea ordine socială, revenind la viciile consumerismului, a grandomaniei, a aparențelor, a vedetismului și idolilor falși. Acești idoli fără valoare, pe care criza i-a lăsat în curul gol, expunându-și splendida banalitate odată ce vacanțele luxoase, hotelurile de cinci stele și hainele de marcă le-au fost luate. Reginele Instagram-ului au ajuns să posteze imagini cu flori, pe care oricine le poate vedea, dacă are ochi să le privească, sau să-și recicleze amintirile din copilăria modestă. Țâțele nu au prea fost la căutarea în Pandemie, odată cu reducerile la PornHub.

Este o zi frumoasă de mai. Magazinele au început reducerile ca să se scape de marfa expirată a sezonului neconsumat, iar eu mă pregătesc mental pentru revenirea la cursa de șobolani, tot mai convinsă că trebuie să-mi găsesc o cale de scăpare din acest labirint inutil, ce-mi  consumă cu flămând viața, visele și rostul ca om.

Fragmente din terapie

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.