iunie 2021 – Căpşunăriţa

Am început cu un împachetat lung, probat rochii de business care nu-mi mai vin și îndesat de materiale promoționale în valiză. Pe la 11:00 noaptea am realizat că îmi lipsesc bluzele de pijama cu mânecă lungă, așa că am pornit mașina de spălat. Nu că, nu ar fi suficient de calde nopțile de iunie în Dubai, dar experiența dormitului cu poloneze în cameră m-a învățat că, pentru ele aerul condiționat funcționează până la temperatura de peste 20 de grade C. În febra împachetărilor la prima oră am uitat de micul dejun, ronțăind doar câteva felii de mango în fugă. M-am grăbit la aeroport, căci nu am mai apucat seara să-mi fac check-inul.

Înaintea zborului spre Malta de luna trecută, am observat că în curând îmi expiră documentele poloneze, buletinul în august și pașaportul în septembrie. Mi-a trecut prin cap să mi-le schimb, dar cum schimbatul documentelor în pandemie este o durere de cap cu toate restricțiile legate de Covid, mi-am zis să mai aștept. În fond, doar pentru a primi viză trebuie să le am valabile 6 luni, mi-am zis eu, după ce m-au lăsat să intru în Malta cu ele, iar ]n Dubai sunt înregistrată la Smart Gates. Ei, nu chiar, avem să aflu la aeroport, fix înaintea zborului spre Dubai. Conform regulilor din UAE, trebuie să ai pașaport valabil cel puțin 6 luni, ca să poți intra la ei în țară. Ups!

Am despachetat rapid materiale de marketing și le-am înmânat colegilor, după care am făcut ce fac polonezii, m-am ciondrănit ușor cu tipul de la Sas, care după insistențe și agresivul meu ”deci nu doriți să mă ajutați”, mi-a spus că mă poate trimite la Copenhaga, iar de acolo mă pot târgui cu cei de la Emirates. Va fi decizia lor dacă mă urcă sau nu în avionul spre Emirates. Dar, nu mai am zbor direct în aceeași zi înapoi. Eram decisă să renunț când a apărut proprietarul companiei și mi-a spus să încerc. În cel mai rău caz, mă întorc din Copenhaga mi-a zis el cu zâmbetul pe buze. Și, cum sunt eu de felul meu mai aventuroasă, am zis: de ce nu? În cel mai rău caz îmi adun mile pe card, deși zborurile celor de la Sas nu sunt prea bine punctate. Ca să mă încurajeze, mi-a rezervat prin secretara lui bilet de întoarcere în aceeași zi.

M-am urcat în avionul spre Copenhaga cu speranță, dar fără stres sau tristețe, doar ușor intrigată de atitudinea proprietarului noii firme la care tocmai am început munca, cu două săptămâni în urmă.
Perspectiva de a rata călătoria spre Dubai chiar îmi surâdea un pic mai mult decât aceea de a o realiza. Șansele erau 50-50 așa că mi-am luat bagajul în primire de la hală în Copenhaga și am alergat spre chceck-in. Am așteptat cu o ușoară emoție să-mi vină rândul și în fața domnișoarei simpatice m-am argumentat că pașaportul este încă valabil și am bilet de întoarcere peste patru zile. După ce și-a sunat șeful mi-a spus că mă poate îmbarca.

Am aterizat în Dubaiul plin de amintiri, doar ca să aflu două zile mai târziu că trebuie să-mi extind călătoria cu încă o săptămână. Salutări calde de la piscină.

Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.

M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!

Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.

Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.

	Căpşunăriţa la Cămașă necălcată
	agnesD la Adevăruri despre trecut: Paren…
	dam167 la Cămașă necălcată
	42 la Cămașă necălcată
	Căpşunăriţa la Cămașă necălcată

Lună: iunie 2021

Înapoi în Dubai

Abuzul ca o realitate zilnică