Hanoracul din Miami

Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Când ți-se spune

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.

Vacanță

Am început vacanța pe aeroportul plin de copii agitați și gălăgioși, ai căror părinți au fost testați de Covid. Îmbrățișez delicata iritare pe care o port cu mine în această vacanță diferită de stilul meu din ultimii ani, încăpățânându-mă să nu mă despart total de el.

Dragostea și încercarea

117554425_2743403132592615_1796292108920970946_n

M-am întins lângă el pe pătură cu cartea deschisă în mână. Parcurgând colile colorate despre istoria frumuseții m-am gândit la frumusețea peisajul cu lacul calm în care tocmai făcusem baie și soarele fierbinte adiind printre ramurile copacilor verzi, uscându-ne pielea. Am așezat un sărut pe brațul lui, iar el mi-a răspuns cu altul pe creștet. Este frumoasă și dragostea, mirifică de-a dreptul.

Am intrat în cabinetul ei cu zâmbetul pe buze, bine dispusă și am început sesiunea povestindu-i amuzantă că tocmai încercase să mă agațe un biciclist pe stradă. Sportiv și simpatic, m-a invitat politicos și aproape convingător să-l însoțesc la o plimbare cu bicicletă până pe insulă, ori măcar să-i dau numărul de telefon. I-am mulțumit pentru ofertă și l-am informat că sunt ocupată. Cumva, printr-o ironie a sorții, cavaleri simpatici și interesați mă abordează inopinat și deschis tocmai în perioadele când sunt implicată în relații stabile, neavând astfel de aventuri când sunt singură și în căutare. Dacă aș fi fost singură sau nesigură pe relație, probabil i-aș și fi dat numărul de telefon, dar acum nu era cazul.

Ai o aură de mulțumire în jurul tău îmi spune ea, arați foarte fericită și mult mai calmă. Se vede că îți servește relația. Am reflectat la cuvintele ei, înainte de-a mă împotrivi cu textul standard al femeilor trecute prin multe situații neplăcute și pe care le-au rezolvat singure independente ”sunt foarte fericită și singură”. Într-adevăr a fi în relație îmi priește, am recunoscut, acceptând că în ciuda independenței și nevoii mele de libertate, cel mai bine îmi este când sunt în relație. Sunt femei pentru care a fi în relație sau a fi singure nu este prea diferit, însă eu nu fac parte din aceea categorie. Chiar dacă nu-mi place să o recunosc, a fi în relație este pentru mine mai natural, mai plăcut și mult mai benefic, decât atunci când sunt singură. Cu condiția să fiu în relația corectă, căci așa cum o relație potrivită mă înflorește și-mi dă echilibru, una nepotrivită mă ofilește și mă acrește.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu singură și nici nu mi-am imaginat viața trăită pe cont propriu, de aceea nu am încetat să caut, chiar și atunci când numărul crescător al întâlnirilor repetitiv de nereușite de pe Tinder mă obosea. Și nu doar că mă obosea, mă iritau de-a dreptu. Ajunsesem să merg cu silă la întâlniri, dar totuși am mers, refuzând să accept folclorul popular, cum că nici unul nu-i bun. În ciuda tentației extrem de mari de a visa la fantomele relațiilor trecute, un obicei uzual atât al celor singuri cât și a celor în relații nesatisfăcătoare, am insistat să-mi ofer încă, și încă și încă o șansă la dragoste. Mi-am dorit un partener care să posede acele calități care să mă mulțumească, lângă care să mă pot trezi dimineața și să-l găsesc  cel mai grozav bărbat din lume. Mi-am dorit o persoană al cărei comportament față de mine să fie așa cum mi-l doresc, oferindu-mi stabilitatea, echilibrul și încrederea de care am nevoie ca să-l pot iubi. Mi-am asumat că, pentru a-l găsi trebuie să depun efort, să scormonesc adânc și mult, schimbându-mă în primul rând pe mine, redefinindu-mi nevoile, prioritățile și parțial așteptările. Cel mai greu mi-a fost să ies din zona de confort, trecând printr-un lung șir de experiențe ciudate și uneori neplăcute. M-am forțat să cunosc și să leg conversații cu diverși indivizi, cărora a trebui să le dau măcar o șansă, ca să mă poată dezamăgi. Au fost momente când mergeam la întâlniri chiar dacă știam că nu va ieși nimic, doar ca să nu-mi ies din ritm, să nu mă închid în coconul inaccesibilității, în care intră multe femei (și mai apoi uită să iasă), considerându-se prea bune pentru a se apleca să sărute toate broaștele râioase. Este neplăcut să săruți broaște râioase și poate fi chiar jenant să admiți că te-ai întâlnit cu un șir lung de ciudați (aici m-a ajutat blogul, dându-mi posibilitatea să fac măcar haz de necaz), dar dacă nu încerci, nu ai cum să reușești.

În loc de-o încheiere filosofică, îmi permit un sfat din modesta mea experință pentru domnișoarelor singure care se plâng că nu există bărbați eligibili: încercați și atunci când nu mai puteți și vreți să vă confirmați teoria, încercați din nou. Nu va face nimeni asta în locul vostru și sunteți responsabile de propriile alegeri și propria fericire. Sfatul este valabil și pentru bărbați, căci de la o vreme am început să intru în contact cu un număr tot mai mare de bărbați interesanți, frumoși, deștepți și singuri, care au aceeași părere despre femei, că nu există singure eligibile.

Albastru

A trecut mai bine de jumătate de an de relație și mă văd pusă în fața faptului de-a admite că paradisul nu-i nici pe departe văruit în roz cu sclipici, ci mai degrabă într-un albastru rece. Sexul merge și clipele frumoase sunt încântătoare, însă perfecțiunea superficială învelește un conținut putred de indiferent, egoist și delăsător. Înainte de-al spoi cu cerneala colilor scrise la nervi, trebuie să admit că ”prietenul” meu este încă în stadiu adolescentin de băiat și nu de bărbat la aproape 40 de ani.

Este un companion excelent pentru petrecut timp liber împreună, fiind un grozav tovarăș de aventură, partener de sex și cam atât. Acolo unde încep problemele, când este necesar un bărbat, ia-l de unde nu-i, căci arhitectul boem este de mult instalat în fața unui monitor, unde o arde cu pasiune pe LoL. Faptul că, mi-a lovit un nesimțit polonez mașina într-o parcare ori că mă zbat să-mi să ajung la un mecanic în afara orașului, sunt probleme secundare și mai ales nu sunt ale lui, ci ale mele, pe care de preferință trebui să le rezolv singură. Normal că, după spusele lui suntem într-o relație avansată, dar care în realitate rezonează cu sprijin concret minim. În relație avansată, dar fiecare cu pizda mă-sii, cum ar veni. Noroc că, după criteriile mele suntem încă la începutul aventurii, când fiecare este parțial liber de contract, individualist și libertin, căci dacă m-aș fi luat după el, permițându-mi să cred altceva, m-aș și sufocat de mult în dezamăgire.

Pentru că-mi pasă și încerc să nu urmez modelul de succes de până acum cu luatul catrafuselor și Tindereala, am tot subliniat problema. I-am explicat clar și răspicat, în scris și verbal, de fiecare dată când a călcat pe bec ce nu-mi convine. Și de fiecare dată, el a încercat la început cu manipularea și după ce nu i-a mers, a recunoscut cu ”poate” în față, ca la final să promită schimbarea. Anumite modificări pozitive au avut și au loc, mai ales imediat după ceartă, însă schimbarea reală se lasă așteptată, iar treptat eu cam încep să devin sătulă de situație. Nu-mi plac momentele de tensiune și nu vreau să mă simt ca un ”Hitler” al relației, cu ordine și pretenții, însă nu sunt nici satisfăcută cu nivelul de atenție și susținere pe care mi-l oferă. Probabil aș putea să o mai duc câteva luni cu ceea ce este acum pe masă, însă până la urmă m-aș sătura să-mi pierd vremea cu un ”autist emoțional”, care nu vrea să priceapă că implicarea cu rupere, nu-i compatibilă cu relația avansată.

În apărarea lui, mărturisesc că-i înțeleg problema, fiind obișnuit să aibă o atitudine indiferentă în multe situații critice pentru majoritatea, din cauza unor experiențe personale nu prea plăcute din trecut. Îmi dau seama că nu se comportă autist emoțional intenționat cu mine, căci la fel (și mai rău după spusele lui) s-a comportat cu partenerele anterioare. De asemenea, apreciez deschiderea lui pentru discuție, repetându-mi mereu că trebuie să discutăm totul și să ajungem la o înțelegere. Normal că, în timpul discuțiilor încercă să manipuleze, dar nu-mi merge (fostul soț m-a spălat deja în toate apele la faza asta) pentru că eu sunt pregătită cu argumente logice și concrete, nu mă dau ușor bătută, așa că stă, ascultă, îmi mai dă dreptate și ulterior introduce anumite schimbări. Este foarte preocupat să nu-l părăsesc, într-un fel pe bună dreptate, căci mai am gânduri din astea, dar mie nu partea asta mi-se pare cea mai tragică. Mai tragic ar fi să rămânem împreună nemulțumițită.

Mă întreb dacă, oare toți bărbații trebuie educați ca să primești tot ce-i mai bun de la ei, ori am eu norocul acesta, de-a da peste needucați ori peste cei care mă dresau educau pe mine?

Fragmente

img_7197

Urăsc neliniștea de după ceartă, când filmul întâmplărilor se derulează în mintea mea cu viteză, ajungând să regret gesturi și să-mi reproșez inacțiuni tot la a doua secondă. Mă râcâie momentele de suspans, când totul se amestecă într-o nebuloasă de sentimente, cuprinzând tăcere, acțiune, durere și plăcere deopotrivă. Și dintre toate cel mai tare mă înspăimântă necontrolabilă mea sălbăticie, ce din plânsetele deznădejdii poate trece în decursul câtorva minute în furie sau pasiune brutală.

Când pierd controlul îmi amintesc că sunt un vulcan pasional pe care-l astup câteodată cu dopul rațiunii. Rațiunea se pierde însă pe drum în fața emoțiilor fierbinți pe care le emană în mine, situațiile pe care nu le pot controla. În sălbăticia mea ador să mușc, să zgârii, să urlu și să mă fut până la epuizare. Pasiunea cu care mă implic în orice este direct proporțională cu răceala pe care o servesc când sunt dezinteresată.

Mă obosesc momentele de tensiune, discuțiile repetitive, promisiunile neurmate de fapte și mai ales reproșurile pe care trebuie să le fac. Nu vreau să lupt și acasă, însă dacă vreau să-mi ofer ceva mai bun, sunt conștientă că nu voi primi pur și simplu.

Iubirea și stilul de viață

img_7308

Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.

Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul.  Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.

Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.

Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.

A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu  familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.

Relația all inclusive

joshua-coleman-fXls-tVemno-unsplash

M-am așezat destinsă la masă, mi-am comandat micul dejun și am așteptat, meditând la concluziile serii anterioare, lungă, obositoare și învârtită în jurul nevoilor unui copil de șase ani ce nu voia în ruptul capului să adoarmă. Aveam o întâlnire cu o prietenă și m-a informat că întârzie puțin, suficient cât să mă bucur de liniștea locului. Era o dimineață poloneză frumoasă de vară, cu vânt răzleț și soare cu dinți ce zâmbea dintre nori. Am zâmbit și eu, dar ironic, rumegând la concluziile trase după a doua seară consecutivă în care se repetase scenariul cu băiețelul lui ce refuza să adoarmă, iar noi așteptam rupți în gură de oboseală ca să-l ia somnul și să putem petrece ceva timp de adulți împreună nestingheriți. Adică să ne futem, scurt și la obiect, pentru că eram deja disperați amândoi, cum sunt adulții, după un orgasm. Ciudat cum natura ne-a făcut cu chef de sex și după ce facem copii, într-un fel ca o răsplată, dar de multe ori ca o pedeapsă, când nu se poate primi răsplată.

Fusese deja a doua seară când nu ne-au ieșit planurile și eu trecusem de bariera frustrării, pășind în teritoriul ironiei, de unde contemplam relaxată la relația all inclusive de care beneficiam, cu părțile ei bune în același pachet cu părțile ei mai puțin plăcute. Mi-a sosit ceaiul de mentă pe când am realizat că, există elementul acesta domestic în relație pe care-l găsesc câteodată copleșitor. În ultimul timp presărat cu geloziile copiilor de ambele părți, cu manifestările lor de nesiguranță și cu fricile că vor fi abandonați, dacă noi ne iubim unul pe celalalt, ”mai mult decât îi iubim pe ei”, de la fiică-mea citire. A mea, fiind mai mare a fost vocală în crize, exprimându-și prin cuvinte nemulțumirile și temerile ce-o măcinau, întrebându-mă clar și răspicat, dacă-mi iubesc prietenul mai mult decât o iubesc pe ea. În schimb a lui fiind mai mic, se manifestă de obicei indirect, ceea ce-i mai greu de recepționat și ameliorat, deși câteodată o dă pe șleau, cerându-ne recent să nu ne mai sărutăm.

Este prima dată când mă confrunt cu pachetul complet din relație și este ciudat. Probabil mai mult ca sigur că, dacă nu aș fi avut și eu copilul meu, dădeam bir cu fugiții de mult. Dar am, și asta schimbă diametral modul în care se pune problema, deoarece aduc cu mine același bagaj ca și persoana de lângă mine. Că-mi place sau că nu, trebuie să mi-l asum și să iau situația în piept așa cum vine ea, cu tot pachetul all inclusive.

Cât timp am ținut copii departe de relațiile mele adulte a fost perfect, mirific de altfel, progeniturile noastre fiind doar un număr, câteva telefoane, motive de laudă sau scurte povești. Acum, împreună cu copii în aceeași oală, viața nu-i cea mai răbdătoare, vacanțele nu-s hoteluri de cinci stele și-o motocicletă, planurile de sex sălbatic nu mai ies de fiecare dată, ba chiar nu ies destul de des și singurele urlete pe care le auzim sunt provocate de durere și nu de plăcere.

Când în prima zi a anului băiețelul lui s-a băgat de dimineață în patul nostru, nu am înțeles pe loc implicațiile acestei relații, iar acum, la jumătate de an de la acel moment mă confrunt din plin cu ele. Mi-au luat fața și nu-mi place. Este o situație foarte sensibilă, pe care nu-o controlez și în care nu sunt singură cum trebuie procedat. Cu siguranță ajută echilibrul că avem amândoi același număr de copii.

Pe când a ajuns prietena mea, eu mi-am primit micul dejun. Am povestit, am mâncat și m-am delectat cu momentul de libertate, cu povești despre dilemele vieții și concluzia că nimic nu-i perfect.

Porumbeii și copii lor

pigeon-2332702_1920

Image by Andrew Martin from Pixabay

L-am privit în ochi, iar el și-a așezat buzele doritoare peste gura mea. M-a penetrat delicat cu limba, strângându-mă cu o mână la pieptul lui transpirat și solid. Ne-am cățărat pe stânci ascuțite, ne-am plimbat printre ruinele castelelor poloneze din vremurile de demult și ne-am futut nederanjați în diminețile leneșe. A fost acel weekend în doi pe care l-am petrecut alături, făcând lucruri împreună, povestind mult, râzând, glumind și fiind pur și simplu prezenți și fericiți în moment. Am fost etichetați ca porumbei, fiind luați la pachet, iar pe ușa camerei noastre după numele lui era scris ” și doamna lui”.

Ne-am simțit și ne-am comportat ca un cuplu proaspăt îndrăgostit, eliberat de responsabilități, ciugulindu-ne, pupându-ne și sărutându-ne nestingheriți de geloziile copiilor. Ne-am atins cu pasiune și ne-am plimbat de mână fără să ne atârne cineva la dreapta sau la stânga cu așteptări, pretenții ori nevoi. Am petrecut diminețile în pat, făcând dragoste în loc de mic dejun pentru puștii treziți odată cu cocoșul. Mai presus de toate am început să ne cunoaștem, să discutăm neîntrerupți despre chestii banale sau fapte importante, vorbind deschis și fără ocolișuri prin cuvinte selecte, neperceptibile de urechile celor mici.

Eliberarea de copii a fost fantastică și foarte necesară. Având amândoi câte unul în dotare, fiind pe picior de egalitate la responsabilități și îndatoriri, dar admit că, câteodată și uneori destul de des, mi se cam ia de la complicațiile pe care le aduce un partener cu copil. Nu am înțeles treaba asta și nici nu m-am preocupat prea tare de ea până la relația curentă, deoarece în nici o relație anterioară nu au fost introduși copii în joc, nici de partea mea și nici de partea care mă dorea.

Copii sunt problematici ca bagaj de cărat în noua relație, nu pentru că noul partener trebuie să se ocupe de ei, ei au părinții lor de cele mai multe ori, ci pentru că sunt obositori când încetează să mai fie drăguți. Când o dau pe instabilitate emoțională, probleme de loialitate, gelozii, șantaj și mofturi oricât de zen ai fi, ți-se ia. Apare subit filmul acela cu ”eu ce caut aici”, pe fundalul căruia se aude doar țipetele unui copil nemulțumit. Dacă se mai nimerește și ca stilurile de educație să fie total diferite în cele doua jumătăți de familii care se unesc, ori în viziunea celor două jumătăți dintre care una are copil și alta nu, nu trebuie să citești în stele că relația se cam anunță zbuciumată. Admit că aveam cu totul alte concepții a priorii, cum este și normal, căci pe hârtie totul arată frumos, roz și colorat în creion fin. A posteriorii, realitatea este mult mai dură, mai dificilă și mai greu de gestionat.

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.