Aniversar, despre relația care îmi place

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Momente

A tăiat ceapa cu atenție, mărunțind-o bine, apoi a mestecat o bucățică din ea între dinții. Eu pălăvrăgeam de pe scaun din fața aragazului în timp ce el a pus uleiul în tigaie. Așteptând să se încălzească, a venit la mine și m-a îmbrățișat, așternându-mi un sărut pe buze. Și-a introdus limba în gura mea doritoare, iar eu am simțit cel mai delicios gust posibil de ceapă. M-am cufundat în brațele lui și m-am bucurat de plăcerea îmbrățișării lui moale și caldă. Ne-a gătit, iar după prânz ne-am așezat împreună cu copii la un film. Pe la jumătatea aventurilor lui Harry Potter am adormit sub o pătură, pe care el a așezat-o peste mine. M-am trezit când pe ecranul mare din sufrageria lui rulau numele actorilor din film, de la gâdilatul pe care copii îl administrau tălpilor mele dezgolite. O duminică obișnuită, pe care o începusem toți patru cu omleta lui delicioasă la micul dejun, urmată de o plimbare pe bicicletă la 10 grade. Am cules apoi frunze în formă de stea din parc pentru ornamentele de toamnă, întorcându-ne acasă în același șir de bicicliști veseli, cu un părinte primul, copii la mijloc și al doilea părinte la final.

Joaca asta de-a familia este frumoasă. Trezește în mine sentimente adormite de armonie, siguranță și bucurie. Îmi place când suntem toți patru, ne completăm, ne iubim și ne pasă unii de alții, ne jucăm și ne îmbrățișăm, fiecare îndeplinind câte un rol, parcă bine croit. Sunt copii, fiecare cu personalitatea lui, cuminți, drăguți și pe rând capricioși, câteodată geloși, alte ori competitivi și mereu foarte bucuroși. S-au plăcut de prima dată când s-au întâlnit și se plac tot mai mult și acum, fiecare găsind în celălalt pe fratele sau sora mult dorit/ă. Se râd, se joacă și fac lucrurile împreună joviali. După euforia de la începutul revederii, se tachinează reciproc, se mai și ceartă, dar ca să se împace fericiți. Ea știe când el este supărat, ce-i place și ce nu, cu care jucării se joacă și care desene animate îi displac. El știe să o facă să râdă, înveselind-o de fiecare dată când ea se îmbufnează.

Este el tatăl, care ne repară bicicletele, ne gătește mâncare delicioasă și se îngrijește de noi. Cu răbdare taie unghiile copiilor, îi învață noi jocuri de societate și le explică regulile la șah. Ador să-l privesc în rol de părinte, calm și bun, felul lui de-a fi amintindu-mi de propriul meu tată. Eu sunt mama. Ca o mamă modernă eu sunt cea care conduce mai des, atât mașina cât și familia. Născocesc misiuni de îndeplinit pentru membrii familiei, prăjitură de făcut pentru copii, casa de văruit pentru tată și dau direcția pentru planurilor viitoare. Eu mă simt responsabilă cu păstrarea unității, a armoniei între membrii familiei, purtând de grijă atât fiecăruia în parte, cât și unității noastre în formare. Sunt stâlpul în jurul căruia se construiește familia, pe care tatăl poate pune capul de fiecare dată când este obosit sub povara zilnică a vieții, punctul de sprijin și de consolare al copiilor. Cade în atribuția mea să gândesc pe ansamblu, fiind atentă la detalii și prevăzătoare. Conștientă de rolul meu, încerc treptat să mi-l însușesc, cu calm, multă răbdare și mai ales seriozitate. Este un pas mare pentru mine să mă regăsesc în acest rol de mamă, într-o familie în formare. Am lăsat în urmă rolurile pe care le-am jucat până acum cu ferocitate și prea multă patimă, pe cel de prințesă bibelou, tânără și abuzată de fostul soț sinonim a lui Barbă Albastră, pe cel al Madamei de Pompadour modernă, călare pe motocicletă în jurul lumii, ori pe cel al Scheherazadei Dubaiului. Am lăsat până și mantia femeii de afaceri aprige, cutreiera cluburile de striptis cu directorii, ca să mă odihnesc liniștită sub o pătură banală, dar foarte primitoare lângă copii și bărbatul care mă iubește și mă respectă.

Ne închegăm treptat într-o familie, în timp ce viața strecoară prin pânzele sale un alt sens, alte dorințe și noi bucurii. Cu cât o gust mai mult pare a fi familie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.

Despre divorț și căsătorie

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Un an

Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.

A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.

De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.

Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.

Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.

Hanoracul din Miami

Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Când ți-se spune

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.

Vacanță

Am început vacanța pe aeroportul plin de copii agitați și gălăgioși, ai căror părinți au fost testați de Covid. Îmbrățișez delicata iritare pe care o port cu mine în această vacanță diferită de stilul meu din ultimii ani, încăpățânându-mă să nu mă despart total de el.

Dragostea și încercarea

117554425_2743403132592615_1796292108920970946_n

M-am întins lângă el pe pătură cu cartea deschisă în mână. Parcurgând colile colorate despre istoria frumuseții m-am gândit la frumusețea peisajul cu lacul calm în care tocmai făcusem baie și soarele fierbinte adiind printre ramurile copacilor verzi, uscându-ne pielea. Am așezat un sărut pe brațul lui, iar el mi-a răspuns cu altul pe creștet. Este frumoasă și dragostea, mirifică de-a dreptul.

Am intrat în cabinetul ei cu zâmbetul pe buze, bine dispusă și am început sesiunea povestindu-i amuzantă că tocmai încercase să mă agațe un biciclist pe stradă. Sportiv și simpatic, m-a invitat politicos și aproape convingător să-l însoțesc la o plimbare cu bicicletă până pe insulă, ori măcar să-i dau numărul de telefon. I-am mulțumit pentru ofertă și l-am informat că sunt ocupată. Cumva, printr-o ironie a sorții, cavaleri simpatici și interesați mă abordează inopinat și deschis tocmai în perioadele când sunt implicată în relații stabile, neavând astfel de aventuri când sunt singură și în căutare. Dacă aș fi fost singură sau nesigură pe relație, probabil i-aș și fi dat numărul de telefon, dar acum nu era cazul.

Ai o aură de mulțumire în jurul tău îmi spune ea, arați foarte fericită și mult mai calmă. Se vede că îți servește relația. Am reflectat la cuvintele ei, înainte de-a mă împotrivi cu textul standard al femeilor trecute prin multe situații neplăcute și pe care le-au rezolvat singure independente ”sunt foarte fericită și singură”. Într-adevăr a fi în relație îmi priește, am recunoscut, acceptând că în ciuda independenței și nevoii mele de libertate, cel mai bine îmi este când sunt în relație. Sunt femei pentru care a fi în relație sau a fi singure nu este prea diferit, însă eu nu fac parte din aceea categorie. Chiar dacă nu-mi place să o recunosc, a fi în relație este pentru mine mai natural, mai plăcut și mult mai benefic, decât atunci când sunt singură. Cu condiția să fiu în relația corectă, căci așa cum o relație potrivită mă înflorește și-mi dă echilibru, una nepotrivită mă ofilește și mă acrește.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu singură și nici nu mi-am imaginat viața trăită pe cont propriu, de aceea nu am încetat să caut, chiar și atunci când numărul crescător al întâlnirilor repetitiv de nereușite de pe Tinder mă obosea. Și nu doar că mă obosea, mă iritau de-a dreptu. Ajunsesem să merg cu silă la întâlniri, dar totuși am mers, refuzând să accept folclorul popular, cum că nici unul nu-i bun. În ciuda tentației extrem de mari de a visa la fantomele relațiilor trecute, un obicei uzual atât al celor singuri cât și a celor în relații nesatisfăcătoare, am insistat să-mi ofer încă, și încă și încă o șansă la dragoste. Mi-am dorit un partener care să posede acele calități care să mă mulțumească, lângă care să mă pot trezi dimineața și să-l găsesc  cel mai grozav bărbat din lume. Mi-am dorit o persoană al cărei comportament față de mine să fie așa cum mi-l doresc, oferindu-mi stabilitatea, echilibrul și încrederea de care am nevoie ca să-l pot iubi. Mi-am asumat că, pentru a-l găsi trebuie să depun efort, să scormonesc adânc și mult, schimbându-mă în primul rând pe mine, redefinindu-mi nevoile, prioritățile și parțial așteptările. Cel mai greu mi-a fost să ies din zona de confort, trecând printr-un lung șir de experiențe ciudate și uneori neplăcute. M-am forțat să cunosc și să leg conversații cu diverși indivizi, cărora a trebui să le dau măcar o șansă, ca să mă poată dezamăgi. Au fost momente când mergeam la întâlniri chiar dacă știam că nu va ieși nimic, doar ca să nu-mi ies din ritm, să nu mă închid în coconul inaccesibilității, în care intră multe femei (și mai apoi uită să iasă), considerându-se prea bune pentru a se apleca să sărute toate broaștele râioase. Este neplăcut să săruți broaște râioase și poate fi chiar jenant să admiți că te-ai întâlnit cu un șir lung de ciudați (aici m-a ajutat blogul, dându-mi posibilitatea să fac măcar haz de necaz), dar dacă nu încerci, nu ai cum să reușești.

În loc de-o încheiere filosofică, îmi permit un sfat din modesta mea experință pentru domnișoarelor singure care se plâng că nu există bărbați eligibili: încercați și atunci când nu mai puteți și vreți să vă confirmați teoria, încercați din nou. Nu va face nimeni asta în locul vostru și sunteți responsabile de propriile alegeri și propria fericire. Sfatul este valabil și pentru bărbați, căci de la o vreme am început să intru în contact cu un număr tot mai mare de bărbați interesanți, frumoși, deștepți și singuri, care au aceeași părere despre femei, că nu există singure eligibile.

Albastru

A trecut mai bine de jumătate de an de relație și mă văd pusă în fața faptului de-a admite că paradisul nu-i nici pe departe văruit în roz cu sclipici, ci mai degrabă într-un albastru rece. Sexul merge și clipele frumoase sunt încântătoare, însă perfecțiunea superficială învelește un conținut putred de indiferent, egoist și delăsător. Înainte de-al spoi cu cerneala colilor scrise la nervi, trebuie să admit că ”prietenul” meu este încă în stadiu adolescentin de băiat și nu de bărbat la aproape 40 de ani.

Este un companion excelent pentru petrecut timp liber împreună, fiind un grozav tovarăș de aventură, partener de sex și cam atât. Acolo unde încep problemele, când este necesar un bărbat, ia-l de unde nu-i, căci arhitectul boem este de mult instalat în fața unui monitor, unde o arde cu pasiune pe LoL. Faptul că, mi-a lovit un nesimțit polonez mașina într-o parcare ori că mă zbat să-mi să ajung la un mecanic în afara orașului, sunt probleme secundare și mai ales nu sunt ale lui, ci ale mele, pe care de preferință trebui să le rezolv singură. Normal că, după spusele lui suntem într-o relație avansată, dar care în realitate rezonează cu sprijin concret minim. În relație avansată, dar fiecare cu pizda mă-sii, cum ar veni. Noroc că, după criteriile mele suntem încă la începutul aventurii, când fiecare este parțial liber de contract, individualist și libertin, căci dacă m-aș fi luat după el, permițându-mi să cred altceva, m-aș și sufocat de mult în dezamăgire.

Pentru că-mi pasă și încerc să nu urmez modelul de succes de până acum cu luatul catrafuselor și Tindereala, am tot subliniat problema. I-am explicat clar și răspicat, în scris și verbal, de fiecare dată când a călcat pe bec ce nu-mi convine. Și de fiecare dată, el a încercat la început cu manipularea și după ce nu i-a mers, a recunoscut cu ”poate” în față, ca la final să promită schimbarea. Anumite modificări pozitive au avut și au loc, mai ales imediat după ceartă, însă schimbarea reală se lasă așteptată, iar treptat eu cam încep să devin sătulă de situație. Nu-mi plac momentele de tensiune și nu vreau să mă simt ca un ”Hitler” al relației, cu ordine și pretenții, însă nu sunt nici satisfăcută cu nivelul de atenție și susținere pe care mi-l oferă. Probabil aș putea să o mai duc câteva luni cu ceea ce este acum pe masă, însă până la urmă m-aș sătura să-mi pierd vremea cu un ”autist emoțional”, care nu vrea să priceapă că implicarea cu rupere, nu-i compatibilă cu relația avansată.

În apărarea lui, mărturisesc că-i înțeleg problema, fiind obișnuit să aibă o atitudine indiferentă în multe situații critice pentru majoritatea, din cauza unor experiențe personale nu prea plăcute din trecut. Îmi dau seama că nu se comportă autist emoțional intenționat cu mine, căci la fel (și mai rău după spusele lui) s-a comportat cu partenerele anterioare. De asemenea, apreciez deschiderea lui pentru discuție, repetându-mi mereu că trebuie să discutăm totul și să ajungem la o înțelegere. Normal că, în timpul discuțiilor încercă să manipuleze, dar nu-mi merge (fostul soț m-a spălat deja în toate apele la faza asta) pentru că eu sunt pregătită cu argumente logice și concrete, nu mă dau ușor bătută, așa că stă, ascultă, îmi mai dă dreptate și ulterior introduce anumite schimbări. Este foarte preocupat să nu-l părăsesc, într-un fel pe bună dreptate, căci mai am gânduri din astea, dar mie nu partea asta mi-se pare cea mai tragică. Mai tragic ar fi să rămânem împreună nemulțumițită.

Mă întreb dacă, oare toți bărbații trebuie educați ca să primești tot ce-i mai bun de la ei, ori am eu norocul acesta, de-a da peste needucați ori peste cei care mă dresau educau pe mine?

Fragmente

img_7197

Urăsc neliniștea de după ceartă, când filmul întâmplărilor se derulează în mintea mea cu viteză, ajungând să regret gesturi și să-mi reproșez inacțiuni tot la a doua secondă. Mă râcâie momentele de suspans, când totul se amestecă într-o nebuloasă de sentimente, cuprinzând tăcere, acțiune, durere și plăcere deopotrivă. Și dintre toate cel mai tare mă înspăimântă necontrolabilă mea sălbăticie, ce din plânsetele deznădejdii poate trece în decursul câtorva minute în furie sau pasiune brutală.

Când pierd controlul îmi amintesc că sunt un vulcan pasional pe care-l astup câteodată cu dopul rațiunii. Rațiunea se pierde însă pe drum în fața emoțiilor fierbinți pe care le emană în mine, situațiile pe care nu le pot controla. În sălbăticia mea ador să mușc, să zgârii, să urlu și să mă fut până la epuizare. Pasiunea cu care mă implic în orice este direct proporțională cu răceala pe care o servesc când sunt dezinteresată.

Mă obosesc momentele de tensiune, discuțiile repetitive, promisiunile neurmate de fapte și mai ales reproșurile pe care trebuie să le fac. Nu vreau să lupt și acasă, însă dacă vreau să-mi ofer ceva mai bun, sunt conștientă că nu voi primi pur și simplu.