Etichetă: relatie

Trecerea la viața în cuplu

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Am găsit recent un caiet pe care-mi făcusem notițe la începutul relației, stări, dileme, dureri, provocări. Citindu-le am realizat cât de greu mi-a fost să mă integrez într-o relație, după o intensă perioadă în care am fost liberă. După divorț, m-am bucurat de libertate, luând ad litteram cuvintele unui coleg de la muncă, care mi-a povestit cu a petrecut el vreo 5 ani după divorț, până s-a săturat, și abia apoi s-a implicat din nou într-o relație stabilă. Așa că am dat-o și eu pe petreceri, ”făcându-mi de cap” pentru toți anii în care am stat ”închisă în casă lângă un soț” sau ”legată” mental de vreun prieten. Am început high-life-ul de recuperare și am ținut-o în aventuri, până când mi-am făcut plinul, iar după ce am fost sigură că l-am și îndesat bine, mi-am permis o retrospectivă sinceră, în urma căreia am decis că vreau din nou să fiu într-o relație. Am decis că vreau să încerc iar stabilitatea emoțională a unul parteneriat pe termen lung, să beneficiez de plusurile apropierii, să-mi mai dau o șansă la o familie, așa că am început căutările persoanei potrivite. Pe drum a trebui să învăț cum se caută persoana respectivă, ca să am o șansă s-o și găsesc. Am început cu trasarea cerințelor și am scris cu mâna mea într-un carnețel de Căpsunăriță exact ceea ce-mi doresc de la persoana respectivă. Am scris toate cerințele mele fără modestie sau moderație, dar și părțile negociabile pe care sunt dispusă să le accept, încercând să fiu realistă la unele aspecte, dar exigentă. După ce am închis caiețelul, l-am pus deoparte și am început căutările. În primul rând i-am eliminat din ele pe toți partenerii de aventuri și distracție, lăsând în urmă toți potențialii care-mi făceau curte, dar fără a fi în stare să pună la ea un gard, ori pe amicii de sex fără conversații, oricât de bine ar fi prestat la pat. Toți cei cu eticheta ”poate” au fost eliminați, concentrându-mă pe întâlniri proaspete, pe bandă rulantă ce-i drept, de multe ori proaste. Am evitat să-mi fac iluzii după întâlniri care au mers binișor, scanând pe fiecare după cele mai înalte standarde și continuând scanarea altor potențiali parteneri, cerând să fiu convinsă și impresionată. I-am eliminate pe zăbavnicii discuțiilor eterne, indecișii de serviciu din conversații siropoase, dar care nu mișcau un deget de la picior ca să pună la cale o întâlnire față în față. Mi-am optimizat timpul și m-am forțat să ies la întâlniri mai ales atunci când nu aveam nici un chef. Pe când mă așteptam mai puțin, și după momente serioase de disperare în care eram sigură că nu există pe lume ”bărbați normali” (sunt convinsă că bărbații evaluează la fel femeile 😅), am dat peste unul care mi-a plăcut. Cum era de așteptat, nu l-am observat din prima, dar el a insistat, așa că l-am văzut într-o lumină mult mai bună la a doua întâlnire, iar la a treia, a fost chiar super, atât de super că am încetat să mă mai văd cu alții după aceea.

A urmat o perioadă grea de acomodare, în care am oscilat între euforia relației, lupta interioară pentru libertate și tendința de a reveni în zona de confort a întâlnirilor fără obligații. Mi-am reinstalat de 2 ori Tinder-ul în perioada de acomodare în noua relație. Am vorbit aiurea cu câțiva oameni, doar ca să-mi confirm că sunt lângă persoana cu care vreau să fiu. Am avut episoade de disperare deplină în care m-am despărțit în capul meu de câteva ori, doar ca să-mi depășesc frica de apropiere.

Primul an a fost cu urcușuri și coborâșuri, luptând cu mine, ca să mă pot acomoda în noua realitate, ca să mă conving și reconving că merg pe calea pe care mi-o doresc. Am lucrat intens la terapie acomodarea, am preferat să mă izolez când apăreau problemele, să le macin singură și apoi să le abordez, încercând să evit conflictele și comportamentul pe care l-am abordat anterior (și care evident nu a funcționat), exersând răbdarea. M-a ajutat partenerul enorm, îndeplinindu-și partea lui din relație. Am simțit din partea lui dorința de-a fi cu mine, toleranță față de momentele mele dificile, sprijin la nevoie, spațiu când mă simțeam sufocată și implementarea unor schimbările pe care le-a cerut. Mi-am păstrat exigența și m-am străduit de fiecare dată să ofer sprijinul necesar și iubirea de care el avea nevoie.

Nu există vreo rețetă magică pentru relații, urcușurile și coborâșurile sunt tot acolo, încerc doar să le abordez fără prea multă dramă și sunt mult mai conștientă de implicarea și responsabilitatea mea.

Confruntarea abuzului

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.

Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.

La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).

Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.

Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.

Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.

Aniversar, despre relația care îmi place

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Momente

~ Căpşunăriţa ~ 15 comentarii

A tăiat ceapa cu atenție, mărunțind-o bine, apoi a mestecat o bucățică din ea între dinții. Eu pălăvrăgeam de pe scaun din fața aragazului în timp ce el a pus uleiul în tigaie. Așteptând să se încălzească, a venit la mine și m-a îmbrățișat, așternându-mi un sărut pe buze. Și-a introdus limba în gura mea doritoare, iar eu am simțit cel mai delicios gust posibil de ceapă. M-am cufundat în brațele lui și m-am bucurat de plăcerea îmbrățișării lui moale și caldă. Ne-a gătit, iar după prânz ne-am așezat împreună cu copii la un film. Pe la jumătatea aventurilor lui Harry Potter am adormit sub o pătură, pe care el a așezat-o peste mine. M-am trezit când pe ecranul mare din sufrageria lui rulau numele actorilor din film, de la gâdilatul pe care copii îl administrau tălpilor mele dezgolite. O duminică obișnuită, pe care o începusem toți patru cu omleta lui delicioasă la micul dejun, urmată de o plimbare pe bicicletă la 10 grade. Am cules apoi frunze în formă de stea din parc pentru ornamentele de toamnă, întorcându-ne acasă în același șir de bicicliști veseli, cu un părinte primul, copii la mijloc și al doilea părinte la final.

Joaca asta de-a familia este frumoasă. Trezește în mine sentimente adormite de armonie, siguranță și bucurie. Îmi place când suntem toți patru, ne completăm, ne iubim și ne pasă unii de alții, ne jucăm și ne îmbrățișăm, fiecare îndeplinind câte un rol, parcă bine croit. Sunt copii, fiecare cu personalitatea lui, cuminți, drăguți și pe rând capricioși, câteodată geloși, alte ori competitivi și mereu foarte bucuroși. S-au plăcut de prima dată când s-au întâlnit și se plac tot mai mult și acum, fiecare găsind în celălalt pe fratele sau sora mult dorit/ă. Se râd, se joacă și fac lucrurile împreună joviali. După euforia de la începutul revederii, se tachinează reciproc, se mai și ceartă, dar ca să se împace fericiți. Ea știe când el este supărat, ce-i place și ce nu, cu care jucării se joacă și care desene animate îi displac. El știe să o facă să râdă, înveselind-o de fiecare dată când ea se îmbufnează.

Este el tatăl, care ne repară bicicletele, ne gătește mâncare delicioasă și se îngrijește de noi. Cu răbdare taie unghiile copiilor, îi învață noi jocuri de societate și le explică regulile la șah. Ador să-l privesc în rol de părinte, calm și bun, felul lui de-a fi amintindu-mi de propriul meu tată. Eu sunt mama. Ca o mamă modernă eu sunt cea care conduce mai des, atât mașina cât și familia. Născocesc misiuni de îndeplinit pentru membrii familiei, prăjitură de făcut pentru copii, casa de văruit pentru tată și dau direcția pentru planurilor viitoare. Eu mă simt responsabilă cu păstrarea unității, a armoniei între membrii familiei, purtând de grijă atât fiecăruia în parte, cât și unității noastre în formare. Sunt stâlpul în jurul căruia se construiește familia, pe care tatăl poate pune capul de fiecare dată când este obosit sub povara zilnică a vieții, punctul de sprijin și de consolare al copiilor. Cade în atribuția mea să gândesc pe ansamblu, fiind atentă la detalii și prevăzătoare. Conștientă de rolul meu, încerc treptat să mi-l însușesc, cu calm, multă răbdare și mai ales seriozitate. Este un pas mare pentru mine să mă regăsesc în acest rol de mamă, într-o familie în formare. Am lăsat în urmă rolurile pe care le-am jucat până acum cu ferocitate și prea multă patimă, pe cel de prințesă bibelou, tânără și abuzată de fostul soț sinonim a lui Barbă Albastră, pe cel al Madamei de Pompadour modernă, călare pe motocicletă în jurul lumii, ori pe cel al Scheherazadei Dubaiului. Am lăsat până și mantia femeii de afaceri aprige, cutreiera cluburile de striptis cu directorii, ca să mă odihnesc liniștită sub o pătură banală, dar foarte primitoare lângă copii și bărbatul care mă iubește și mă respectă.

Ne închegăm treptat într-o familie, în timp ce viața strecoară prin pânzele sale un alt sens, alte dorințe și noi bucurii. Cu cât o gust mai mult pare a fi familie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.

Despre divorț și căsătorie

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii
Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Un an

~ Căpşunăriţa ~ 20 comentarii

Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.

A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.

De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.

Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.

Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.

Hanoracul din Miami

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii
Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Când ți-se spune

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.

Vacanță

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

Am început vacanța pe aeroportul plin de copii agitați și gălăgioși, ai căror părinți au fost testați de Covid. Îmbrățișez delicata iritare pe care o port cu mine în această vacanță diferită de stilul meu din ultimii ani, încăpățânându-mă să nu mă despart total de el.

Dragostea și încercarea

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

117554425_2743403132592615_1796292108920970946_n

M-am întins lângă el pe pătură cu cartea deschisă în mână. Parcurgând colile colorate despre istoria frumuseții m-am gândit la frumusețea peisajul cu lacul calm în care tocmai făcusem baie și soarele fierbinte adiind printre ramurile copacilor verzi, uscându-ne pielea. Am așezat un sărut pe brațul lui, iar el mi-a răspuns cu altul pe creștet. Este frumoasă și dragostea, mirifică de-a dreptul.

Am intrat în cabinetul ei cu zâmbetul pe buze, bine dispusă și am început sesiunea povestindu-i amuzantă că tocmai încercase să mă agațe un biciclist pe stradă. Sportiv și simpatic, m-a invitat politicos și aproape convingător să-l însoțesc la o plimbare cu bicicletă până pe insulă, ori măcar să-i dau numărul de telefon. I-am mulțumit pentru ofertă și l-am informat că sunt ocupată. Cumva, printr-o ironie a sorții, cavaleri simpatici și interesați mă abordează inopinat și deschis tocmai în perioadele când sunt implicată în relații stabile, neavând astfel de aventuri când sunt singură și în căutare. Dacă aș fi fost singură sau nesigură pe relație, probabil i-aș și fi dat numărul de telefon, dar acum nu era cazul.

Ai o aură de mulțumire în jurul tău îmi spune ea, arați foarte fericită și mult mai calmă. Se vede că îți servește relația. Am reflectat la cuvintele ei, înainte de-a mă împotrivi cu textul standard al femeilor trecute prin multe situații neplăcute și pe care le-au rezolvat singure independente ”sunt foarte fericită și singură”. Într-adevăr a fi în relație îmi priește, am recunoscut, acceptând că în ciuda independenței și nevoii mele de libertate, cel mai bine îmi este când sunt în relație. Sunt femei pentru care a fi în relație sau a fi singure nu este prea diferit, însă eu nu fac parte din aceea categorie. Chiar dacă nu-mi place să o recunosc, a fi în relație este pentru mine mai natural, mai plăcut și mult mai benefic, decât atunci când sunt singură. Cu condiția să fiu în relația corectă, căci așa cum o relație potrivită mă înflorește și-mi dă echilibru, una nepotrivită mă ofilește și mă acrește.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu singură și nici nu mi-am imaginat viața trăită pe cont propriu, de aceea nu am încetat să caut, chiar și atunci când numărul crescător al întâlnirilor repetitiv de nereușite de pe Tinder mă obosea. Și nu doar că mă obosea, mă iritau de-a dreptu. Ajunsesem să merg cu silă la întâlniri, dar totuși am mers, refuzând să accept folclorul popular, cum că nici unul nu-i bun. În ciuda tentației extrem de mari de a visa la fantomele relațiilor trecute, un obicei uzual atât al celor singuri cât și a celor în relații nesatisfăcătoare, am insistat să-mi ofer încă, și încă și încă o șansă la dragoste. Mi-am dorit un partener care să posede acele calități care să mă mulțumească, lângă care să mă pot trezi dimineața și să-l găsesc  cel mai grozav bărbat din lume. Mi-am dorit o persoană al cărei comportament față de mine să fie așa cum mi-l doresc, oferindu-mi stabilitatea, echilibrul și încrederea de care am nevoie ca să-l pot iubi. Mi-am asumat că, pentru a-l găsi trebuie să depun efort, să scormonesc adânc și mult, schimbându-mă în primul rând pe mine, redefinindu-mi nevoile, prioritățile și parțial așteptările. Cel mai greu mi-a fost să ies din zona de confort, trecând printr-un lung șir de experiențe ciudate și uneori neplăcute. M-am forțat să cunosc și să leg conversații cu diverși indivizi, cărora a trebui să le dau măcar o șansă, ca să mă poată dezamăgi. Au fost momente când mergeam la întâlniri chiar dacă știam că nu va ieși nimic, doar ca să nu-mi ies din ritm, să nu mă închid în coconul inaccesibilității, în care intră multe femei (și mai apoi uită să iasă), considerându-se prea bune pentru a se apleca să sărute toate broaștele râioase. Este neplăcut să săruți broaște râioase și poate fi chiar jenant să admiți că te-ai întâlnit cu un șir lung de ciudați (aici m-a ajutat blogul, dându-mi posibilitatea să fac măcar haz de necaz), dar dacă nu încerci, nu ai cum să reușești.

În loc de-o încheiere filosofică, îmi permit un sfat din modesta mea experință pentru domnișoarelor singure care se plâng că nu există bărbați eligibili: încercați și atunci când nu mai puteți și vreți să vă confirmați teoria, încercați din nou. Nu va face nimeni asta în locul vostru și sunteți responsabile de propriile alegeri și propria fericire. Sfatul este valabil și pentru bărbați, căci de la o vreme am început să intru în contact cu un număr tot mai mare de bărbați interesanți, frumoși, deștepți și singuri, care au aceeași părere despre femei, că nu există singure eligibile.