Din poveștile de bloggeriță

Bloggerița parțial vegetariană și musafiră prin țara de baștină, și-a pus căștile în urechi, salata de legume culese personal din grădină lângă laptop și a început înșiruirea  cuvintele pe pagina de Word albă. Avusese de câteva zile un trac artistic sever, ce a oprit-o de la produs, generat de românismele personale, intense, persistente și perverse ce o înconjurau și-o mușcau, dar și de faptul că, dăduse adresa blogului într-un timp relativ scurt unui număr destul de mare de cunoscuți.

Și când o lovi inspirația în sfârșit, în cel mai pur stil românesc îi veniră și musafirii pe cap, fini-verișori, într-un caldarâm de neamuri și cuscrii. S-a încins grătarul cu mici, clisă cu carne, cartofi cu ceapă, mujdei și bere, spulberând fără efort dieta intens lucrată de trei luni, despre care bloggerița înfocată nici nu apucase să scrie pe blog. Țelurile mărețe de a nu înfuleca carne mai mult de o  dată pe săptămână s-au transformat boierește local în țeluri și mai intens lucrate de a nu mânca carne mai mult de o dată pe zi. Dieta aia faimoasă cu ovăz, în starea lor de fulgi care îi colorau destul de gri diminețile, și care o adusese de la 54 de kile, că i-a arătat cândva cântarul și atât, la 50-ul  mai fit și plin de sacrificii, era mereu scoasă la înaintare de când pe tărâmurile de baștină.

-Mănânc ovăz, se apăra ea de ochii iscoditori, care o complimentau și interogau de ce arăta încă tânără, slabă și frumoasă, ca scoasă din cutia în care fusese pe vremea liceului.

-Păi, nu degeaba, bag eu ovăz la greu, se apăra din nou la vreo remarcă menite să o aducă cu picioarele pe pământ, pe ea și pretențiile ei suprarealiste de la un posibil mascul ce i-ar tăia calea și perturba drumul.

Au curs berile pentru poloneza naturalizată în liniște și numărate numai de ea. A băut mai multe decât bărbații de la masă, dar nu au fost suficiente să o cherchelească. Antrenamentul polonez își spunea cuvântul și nu era prima dată. Cea mai slabă la băute poloneză din cu sânge latin era țâță de mâță în România la categoria grea, căci categoria ușoară exista doar ilegal la poalele acestor Carpați, sub denumirea de bețivă.

A trecut seara, s-a lăsat noaptea și a mai meditat un pic la viața boemă de vacanță pe care o ducea departe de realitatea ei poloneză. În câteva zile se va muta subit, după un drum obositor într-o realitatea alternativă, în care își va relua rolul de muiere cu biznesuri, extrem de ocupată și foarte indisponibilă.

Indisponibilă din punct de vedere al timpului, căci emoțional zidurile se fisurau la greu și stăteau cădeau cu dărnicie. Fiecare vizită în așa zisa lume de ”acasă” era de câțiva ani o lecție de acceptare, cugetare, durere și evoluție, în care se desprindea de copilăria care îi marcase subconștientul încărcat de emoție și i-au dictat trecutul apropiat, dar nu-i va ma ghida viitorul strălucitor.

O dictatura fara dictator

Dezordine, este cuvântul de ordine într-o Românie primitivă. Am ieși la plimbare prin satul liniștit la apus de soare, contemplând casele silențioase. Sunt înconjurate de iarbă crescută și tot la a doua gospodărie, printre firele de iarbă și flori își face loc câte o dună de nisip de construcții, nefolosit de ani de zile. Lângă biserica semeață, cu gard alb proaspăt văruit și împopoțonat cu icoane, își duce veacul un parc plin de iarbă ce se roagă a fi cosită, cu două balansoare ruginite, o bancă și ceva construcție ce te duce cu gândul la un tobogan. ”Acest parc este construit de primăria orașului” se poate citi pe o tăbliță din metal ruginită.

Am contemplat pentru un minut în liniștea serii cum ar fi arătat acest sat de la poalele Carpaților sub condei bavarez, amintindu-mi de frumosul sat în care locuiește prietena mea la poalele Alpilor. S-ar fi bucurat de drumuri drept asfaltate, iarbă tăiată, curățenie în fața caselor, construcții armonioase și mai multă bunăstare. În îndepărtare se văd munții semeți, Carpații românești, ce nu au nici o vină că, la poalele lor oamenilor le lipsește iubirea și respectul față de natură.

Am intrat pe poartă și l-am găsit pe vecinu, la taclale. Venise în vizită la o bere rece. M-am alăturat discuțiilor filosofice, atât de naturale românilor, în care se dezbate de fiecare dată cum ar trebui să fie, cum ar fi putut să fie și mai ales despre cum a fost. Pentru că lumea aici are obiceiul să-și amintească mereu despre cum era pe vremuri, comunismul, bată-l vina, în loc să-și canalizeze energia despre cum ar vrea să fie acum și de acum înainte. Rememorarea trecutului, este încă la loc de cinste în România, deși au trecut 30 de ani de la schimbarea regimului de conducere.

Împlântați în trecut, oameni mai tineri decât mine îmi explică, cu greutate, despre cum și de ce trebuie să dai mită, despre orânduirea socială a relațiilor și pilelor, răspunzând prin negări repetitive, protestelor mele că, oamenii ca element al ale societății din care fac parte permit astfel de lucruri să se perpetueze în acest mod greșit. Aici orice împotrivire în fața sistemului corupt, nedrept și dezavantajos este văzută de localnici precum o misiune deșartă, imposibilă, dăunătoare și sortită eșecului. Acceptarea și blazarea tronează lângă o sticlă cu bere rece.

Întrebărilor mele banale de gospodărire locală li s-au răspuns la unison ”primăria”. Primăria, acest zeu suprem al orânduirii locale, în care oamenii își pun nădejdea, dar și izvorul din care-și trag nenorocul. Acolo toți sunt angajați pe pile, mi-se comunică, cu precizie, și fără mită nu faci nimic, că toate hârtiile sunt semnate de primar, mi-se mai spune. Acest primar, ales pe buletine de vot ștampilate de fiecare individ în secret și tăcere, este zeul suprem, față de care toci cetățenii au nemulțumiri.

Din schimbul de idei, unde s-au perindat din nou cuvinte mărețe, America, această țară a controverselor, și așteptări ireale de la o autoritate imaginară, am dedus cu surprindere lejeritatea cu care oamenii ar renunța de bună voie la anumite libertăți fundamentale pentru o minimală ordine și disciplina, pe care singuri nu sunt în stare să și-o auto-impună. România este în profunzimea ei o dictatură fără dictator. Un haos, în care oamenii acceptă sistemul defect ca pe o normalitate, orice împotrivire fiind din start negată de populație. O populație gata să renunțe la puterea de decizie și libertate pentru un pic de curățenie, pentru o direcție și o bunăstare individuală, elemente pe care fiecare individ și le asigură individual într-o lume în care, este învățat să gândească pentru sine.

În țară

14 ore de condus, 1200 de km și te trezești într-o realitate diferită.

Aici timpul se mișcă cu o altă măsură, aerul miroase diferit, peisajele poarta alte culori, iar lumea se comportă după alte cutume. Viața este mai primitivă, mai barbară și mai violentă. Prioritățile sunt total date peste cap, iar realitatea pare ireală. E liniște. Gălăgia locală este doar o gargară banală despre superficialități.

Oamenii vorbesc tare, la televizorul permanent aprins, oamenii dezbat aceleași poveste despre fetele dispărute, mâncarea e greoaie, are un gust cunoscut, dar e mai putin plăcut decât odinoară. La radio se vorbește la persoana a doua singular, pe stradă necunoscuții mă salută, iar orașul pare o ruină. Îmi amintește mult de Albania, acestă țară a copilăriei mele. Tineri mândrii, adulți blazați și bătrâni triști.

Aici, problemele din realitatea mea par abstracții. Sunt prea profunde, ca sa aibă importanță și prea fine, ca să conteze pentru supraviețuire.

Cea mai grea parte din călătorie au fost km puțini, dar dificili făcuți pe drumurile din România.

Ascult cu distanță, răspund pasiv și mă minunez de dilemele locale. Am intrat într-o melancolie ușor tristă, bucurându-mă că am avut ocazia să ies din locurile acestea și în același timp conteplandu-le cu tristețe.

În urmă cu 15 ani speranța era mai palapabilă aici, dar pe atunci nici nu altă țară.

Love letter

My dear lover,

It’s beautiful up here in the sky, watching the clouds from up above dancing under the golden sun. My letter starts kilometers in the air, with my words transforming into sentences under the inspiration of the music that we shared. Our love affair is over by now, but your presence in my mind is more vivid than ever, in a twisted game of faith that makes humans more appreciative to the lost possessions, than the ones they have. It was for me an incredible journey, full of adrenaline, dopamine and serotonin, the best cocktail that human body can offer, in the form of exciting adventures, incredible moments of connection and pure, truthful affection, all mixed with the best sex I had in my life. If there is paradise, my paradise is with you, on the motorcycle driving into the unknown.

My letter continues from the beautiful Boboli Gardens, which I am sure you visited, holding someone’s hand, laughing at some else’s jokes and kissing another forehead. Not mine.

I am angry that I cannot forget you, that I cannot free myself from this affection and desire that I hold  so dearly inside me, that I cannot escape the thousand thoughts bringing me back to you every day.

Oh, no, I will never send you this letter. Is too  humiliating, the strong affection, the permanent desire, this heavy chain of love which with I voluntarily imprisoned myself, all in the name of a useless affection. Such a stupidity for rationality and such a logic for love.

I am in pain. I’m like a wounded dog abandoned by his master, because it cannot jump anymore for the guests’ entertainment. I’m like a stepchild of a mother of three, but with breast only for two.

They say it is punishment. This pain is a sentence. Is the torment for the loved one that will never be your, the lesson to learn by all those women who dare to touch the forbidden men, taken by their sisters, the providers of another’s family, the father of another’s children. Is the merciless punishment, that hurts every inch of your soul.

Probably the hardest thing for me to accept is that you used me. You used me to get a little more affection, to get the adoration and the fantasy of love. To feel alive one more time before you die, before you retire, before you get expired and no pretty girl will fancy you or fall for your charms. The price peanuts, of no real value. The benefits, a lot of pleasure to have someone connected to you, giving to you her attention, love and genuine care. You used me, and I was too naive to notice it, too eager for acceptation to pay attention and too hungry for love to negotiate better my fate and feelings. You used me and after I was consumed, you just let me drawn in my own misery and pain, as the brave and stupid girls do. You are a fucking asshole and you were one from the beginning. I was too blind by your attention, your big gestures and charming style to see your dark and ugly side. Unfortunately, I love dark.

In a twisted game of fate, you told me who you are, how you are and what will happen after the romance reaches it’s a culminating point. When you fall in love you break up, going back to your family, with a mixture of guilt, loyalty and proud. The casualties like me need to find their own way back to life. I should have listened and pulled back in the beginning, but I was too proud and in my vanity, I hoped that I will not be the one that falls. In love, so bad and so hurtful.

Humiliated, with my heart bleeding, I pledge in this beautiful garden not to give you the satisfaction over my wrecked soul. I will find my way out and I promise to be happy and satisfied with other people, the ones that care, appreciate and love me.

And you, I wish for the fate to punish you, in the best way it can, in the most painful and wicked way a proud man punishment can be felt. I believe that one day we shall meet again, when I will be glowing and fully enjoying my life, and you will be just sad, sobbing the lost of what you could have had.

Din ințelepciunile celor cu 20 de ani de căsătorie

Povesteam cu un coleg la muncă, că în avionul înspre Dubai erau ceva polonezi veseli ce mergeau spre Kenia, unde a fost și eu în urmă cu un an.

– Cu cine? mă întreabă.
– Cu nevestele, îi răspund.
– Ale lor?
– Da, dar nu stăteau împreună, îi povestesc eu mirată.
– Deci ale lor, concluzionează el. Căci dacă s-ar fi lipit de ele, ar fi fost ale altora.

Terapia

După o sesiune de terapie realizez de fiecare data aceleași lucruri, cât de mult sunt conștientă despre mine, ce mult am avansat și cât de puțin mă cunosc în străfundurile mele și cât de departe sunt de persoana câte mi-aș dori să fiu.

Terapia este dușul rece pe care îl începi după o zi fierbinte, doar ca să realizezi că, apa pe care o torni pe tine, nu-i chiar cea mai prielnică.

După terapie mă simt întotdeauna bine, sunt activă, fericită, mulțumită și curioasă de explorările ce vor urma. Mai presus de toate sunt însă independentă, pentru că fiecare sesiune este în fapt o cărămidă pusă autonomiei mele ca persoană.

Coincidențe

Ne-am întâlnit întâmplător la piscină. M-a salutat și i-am răspuns mirată de prezența lui în Dubai.  I-am prezentat-o pe colega mea care mă însoțea și care tocmai se întorsese la de la training. Stătea în zona de fumat la o țigară, așa că ne-am alăturat și noi, mai ales că, colega-i fumătoare înrăită și trage cu plăcere de fiecare dată când are ocazia. Ne-a povestit scurt că-i în trecere prin Dubai și s-a oprit o zi în plus să se relaxeze. Ce mică-i lumea, mai ales in Dubai, am concluzionat toți trei surprinși!

Am povestit și o a doua țigară, după care noi ne-am așezat pe șezlongurile noastre, doar ca să ne reîntâlnim cu el în piscină. Am petrecut mai bine de o oră cu el împreună, la taclale ușoare, iar înainte de despărțire i-am sugerat colegei să-l chemăm cu noi la cină, că poate plătește, am aruncat eu scurt momeala. Ea a răspuns încântată că-i sugerează la țigară, dacă tot duhăneau împreună. Ne-am strâns lucrurile, iar el a venit să mă salute de plecare, iar eu l-am invitat să ne însoțească seara la cină. Am propus Al Safadi, unul dintre restaurantele mele preferate din Dubai cu mâncare libaneză, aproape de hotel. Am stabilit că ne vedem la opt seara și ne-am retras toți trei să ne pregătim de cină.

Mi-am pus o rochie neagră cu spatele brodat, sandale cu tocuri și ruj roșu. M-am machiat cu precizie, ascultând pe fundal încântarea colegei mele legate de Dubai și experiențele minunate pe care le-a dobândit în călătorie. În timp ce-ți număra primele dăți, prima dată cu Emirates, prima dată la cinci stele, prima mâncare în avion și prima dată în afara Europei, zâmbea bucuroasă la cât de mică-i lumea și ce norocoase suntem să dăm peste un tip mișto în același hotel cu noi, care să ne însoțească la cină. Am zâmbit aprobatoare și m-am parfumat din plin cu aromă de sare și caramel.

Am coborât din cameră precum două Seherezade moderne, cu calm și stil, iar el ne-a așteptat în hol ca un desăvârșit gentleman arab, cu țigară în colțul buzelor, deschizându-ne cu eleganță toate ușile și făcând în jurul nostru toate aranjamentele. La restaurant am mers pe mâna lui,   comandându-ne feluri alese de mâncare, pe care mai apoi nu le-a servit în mod tradițional. A combinat gusturile și aromele în delicate shaorme sau pita sandwich-uri, pe care ni le-a făcut cu pasiune, privindu-ne încântat cum le mâncam seduse de gusturile orientale. I-a adus colegei trabucuri cubaneze, din care am tras și eu un fum, iar când am lipsit de lângă ei, mi-a povestit ea ulterior, i-a cerut numărul de telefon, fiind amândoi încântați de câte coincidențe îi leagă: farmaciști de profesie, specializați în plate și fumători înrăiți. Am vorbit despre ierburi, hașiș, opium, marijuana, melatonină, Xanax și Fairouz. El ne-a povestit despre Alepo, Kuwait și anii lui de studenție. Printre zâmbete ne-a istorisit cum a introdus din greșeală în Kuwait niște frunze de marijuana, pe care le uitase accidental în buzunarul de la cămașă. Venea din Franța și la schimbarea zborului în Istanbul și-a amintit că nu luase frazele din cămașă, petrecând următoarele 5 ore într-un stres fantastic, până a ieșit din aeroport zdravăn și liber.

Ne-am întors două stații de metro pe jos, oprindu-ne la un scurt store check, la rugămintea mea, ca o dedicată angajată ce sunt. La hotel i-am dăruit o sticlă de alcool din bagajul meu, dar prezentată ca și de la amândouă, dar ne-a refuzat politicos, informând-ne că nu vrea să mai ducă nimic ilegal în Kuwait, nu după emoțiile cauzate de frunzele.

Am mai rămas câteva minute cu el în lobby, ca să vorbim despre o potențială colaborare, în timp ce colega a urcat în cameră. Ne-am despărțit zâmbind și i-am mulțumit pentru o seară minunată. A doua zi colega mi-a povestit încântată despre impresia bună pe care i-a făcut-o, remarcând că în afară de burta inestetică, arată foarte bine, mai ales la față, fiind un bărbat bine pe ansamblu și foarte stilat. Mi-a spus că, i-a scris, să-i mulțumească pentru seara petrecută împreună, iar el i-a răspuns cu aceleași sentimente pozitive. Ba chiar a rugat-o să nu-l uite. M-a întrebat dacă e căsătorit, iar eu m-am limitat doar să remarc lipsa verighetei. S-a arătat încântată de perspectiva de a-i face lui un training, iar eu i-am promis că voi face ce-mi stă în putere să ne lipim cumva cu businessul de el.

***

Ne-am întâlnit la piscină. Am lucrat de dimineață, ca mai apoi să mă pot întoarce la hotel mai repede, bucurându-mă în liniște de piscină pentru care am ales hotelul și de compania lui, căci pentru asta l-am chemat în Dubai. Ultima dată ne văzusem în Kuwait, în miez de noapte, când m-a așteptat două ore ca să petrecem dimineața până la răsărit în holul gol am hotelului.

Ne-am așezat bucuroși la soare, sub umbrela găurită și au curs poveștile, cu mâinile lui atingându-le delicat și accidental pe ale mele. Am glumit, am râs, el a fumat, eu am înotat, iar după trei ore petrecute împreună l-am informat că vine colega mea de la training și că trebuie să o aștept în cameră, unde teoretic lucram și ei la ora respectivă pentru prezentarea de a doua zi. Dar, vom veni la piscină, l-am asigurat cu zâmbetul pe buze. Și ce facem, s-a mirat el? Pai, ne întâlnim aici, i-am răspuns firesc. Accidental, l-am asigurat de probabilitatea coincidenței cu un zâmbet și am urcat în cameră, să-mi usuc parțial slipul cu uscătorul de păr și să-mi despachetez geanta de plajă. Voiam să las impresia că o așteptasem în cameră, trândăvind în fața monitorului o prezentare pentru a doua zi.

You are crazy, mi-a zis el zâmbind cu o notă de bucurie. And you like it, a adăugat cu o strângere de mână, în timp ce mă îndepărtam.

***

A intrat în magazin în timpul store check-ului meu, șoptindu-mi că a informat-o pe colegă-mea că vrea să vorbească, cu mine, despre o potențială colaborare după ce ajungem la hotel. Am zâmbit, fără să confirm și am mai pus câteva întrebări vânzătoarei.

Mi-a transmis să-mi verific telefonul cu un glas domol, după care a urmat-o pe colegă afară pentru încă un fum de țigară tras adânc în piept la 37 de grade. Am deschis doar ca să citesc că vrea să rămână singur cu mine. Am zâmbit și câteva minute mai târziu am încheiat seara cu mulțumiri. Colega a urcat prima, iar după ea a urcat și el, doar ca să revină cu un cadou frumos împachetat. În cutia Swarovski am găsit un lănțișor cu o stea din cristale albe și o lună din cristale albastre. Am zâmbit surprinsă, mulțumindu-i încântată pentru gestul frumos și cadoul minunat. I-am spus ca nu era nevoie, dar mi-a amintit ca si eu i-am făcut un cadou când ne-am văzut data anterioara.

A doua zi, de la piscină i-am trimis o poza cu lănțișorul strălucind frumos pe bustul meu sub razele dimineții.

Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou

Am privit piscinele dansatoare cu emoție în inimă, surprinzătoare lacrimi în ochi și melancolie. M-am uitat la apă, izvor al vieții, dansând în ritmuri romantice, intr-o splendoare de mișcare și lumină.

Eram la mii de km depărtare, în alt colț de lume cu fântâni dansatoare, o imitație fidelă a fântânilor pe care le-am urmărit împreună, mână de mână, inimă lângă inimă, pe continentul fericirii noastre, în țara în care eram doar un alt cuplu vesel și tot timpul bine dispus.

S-a terminat. Înțeleg și merg mai departe, dar melancolia și amintirea lui revin în sufletul meu în momente neașteptate. Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou, să-mi fac noi amintiri și să admir fântânile dansatoare de mână cu altcineva. Un nou cineva, cu care să le văd și mai frumoase, pentru că voi fi doamna lui nu doar în anumite țări, ci pe tot globul :).

Conrad Dubai

Am ales hotelul exclusiv pentru piscina, dar toate serviciile sunt pe măsură. Mâncarea este super, serviciul bestial și piscina de vis :). Ca preț am prins o promoție, 99 € camera pentru 2 persoane, iar vremea a ținut cu noi azi – sub 40 C.

S-a meritat sa nu ne urcam in trenul greșit ieri, când era sa ajungem la Zakopane in loc de Varșovia 🙃.