Momente de reflexie

Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici.
Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona.
Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.

Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești.
L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.

Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.

Înțelepciunea populară și înțelepciunea modernă, când îți merge rău în viață

Dacă îți merge rău în viață, gândește-te că acum vreuna își dă întâlnire cu ex-ul tău, crezând că a dat peste cineva special 🤣🤣🤣

Am citit mesajul de mai sus cu emoji-urile de rigoare în poloneză pe un grup de Facebook. Scris cu litere albe pe un fond roșu aprins, în primă fază mi-a trezit un colț de zâmbet cu gândul la ex-ul, doar ca să mi-se șteargă rânjetul o secundă mai târziu, realizând că actualul este ex-ui cuiva, ce ar putea crede același lucru despre el.

Într-adevăr, nu prea cultivăm obiceiul de-a avea o părere bună despre ex-ii noștri, mai ales despre cei pe care îi lăsăm benevol în urmă. Nemulțumite și nesatisfăcute, în carul cu ocări, pretenții și jigniri le mai aruncăm ca bonus cu patimă și fără urmă de regret ori obiectivism, disprețul. Nu i-am lăsat de buni ce erau, ne spunem în gând ulterior, în timp ce-i privim nedumerite, fericiți și împliniți în brațele alteia, care-i iubește, și-i adoră cu o pasiune mai flămândă și mai înflăcărată decât am fost noi vreodată tentate să o facem. Nu știe săraca, cu cine se încurcă, tindem să o compătimim pe ”norocoasa” ce ia gunoiul nostru drept comoară.

Ceea ce refuzăm însă să vedem si să acceptăm este că, dezamăgirile și opiniile noastre față de o persoană, nu sunt obligatoriu împărtășite și de alții. Iar treaba asta, merge pentru ambele sexe. În iubire nu există ierarhie prestabilită ori preferințe universale. În iubire nu există compatibilitate generală, iar conceptele de bun, rău, frumos, urât, atrăgător sau indiferent sunt subiective, fiind individual trasate de fiecare om în parte, după definiții inconștiente și instinctive.

Nu l-a părăsit de bun ce era, vom spune noi triumfătoare și vom avea dreptate. Dacă l-am părăsit însemnă că nu ne simțeam alături de el dintr-o relație împlinită și fericită. Și bine am făcut să-l părăsim, acordându-ne atât nouă cât și lui șansa, de-a găsi oameni mai potriviți. Căci în iubire și mai ales apoi în viața de cuplu, foarte mult ține de potrivire.

Deci, dacă ne merge rău în viață, mai bine ne facem un Aperol Spritz – luăm un pahar mare și frumos în care punem 2 părți de Aperol, 3 părți de Prosecco (nu vin alb!), 1 parte apă minerală (dar se poate înlocui cu Prosecco, dacă ne merge foarte rău), două felii de portocală și câteva cuburi de gheată. Se bea la rece cu paiul (dar nu din hârtie) și ne va merge bine deja după primul pahar, iar după al doilea, de-a dreptul fenomenal! Cât despre ex-i, hai noroc și să-i lăsăm în pace!

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (II)

Când am simțit telefonul în mijlocul creștetului am realizat definitiv că-i dusă. M-am uitat la ea cu un amestec de scârbă și iritate pe care eram determinată să-l țin în mine. De obicei explodez, atunci când îmi mai pasă de oameni, dar de ea nu-mi mai păsa. Voiam doar să văd ușa închisă în urma ei și ea evacuată din viața mea pentru totdeuna.

O  englezoaică excentrică, pe care am cunoscut-o cu peste 13 ani în urmă, regizoare la teatrul amator în care am activat pe vremuri. Avusesem o relație mai mult cordială, o mai ajutam pe ici pe colo, până când m-am reîntors în centrul orașului și am devenit vecine. De atunci a început să mă frecventeze mai des și m-am ajutat cu doctoratul, făcându-mi proofreading-ul din poziția de vorbitor nativ. Deși, i-am plătit serviciul, exact la prețul cerut, a avut cumva grijă, să mă țină mereu îndatorată, într-un joc de rugăminți, pledoarii, milă și umilință simulată, pe un fundal destul de solid, de femeie singură într-o țară străină, fără copii și cu părinții morți, îmbrăcată ca un om al străzii, mereu cu unghiile netăiate, părul neîngrijit și ciorapii găuriți. Emanând imaginea unei artiste neînțelese de lume, în mintea ei, lumea greșește și ea are dreptate, căci nu contează cum arați sau cum te comporți, atâta timp cât poți debita lucruri inteligente și susține conversații avansate despre literaturi, teatru sau film. În realitate lumea tolerează, dar nu prea accepta excentricii, chiar dacă le face pe plac, asta durând până când ei devin o babă răutăcioasă, plină de frustrări și ură, ce disimulează adevărul și adevăratele-i intenții.

A început să-mi facă fițe când a realizat că sunt într-o relație serioasă, reproșându-mi că nu am timp de ea, fiind prea ocupată să mă întâlnesc cu prietenul meu, ca și cum am fi fost prietene la cataramă cu program zilnic de vizitare. Apoi, a apucat-o drama, suferind gălăgios că prietenul meu nu o place, deși o văzuse omul doar o singură dată în viața lui și nu avea nici o părere anume despre ea. Pe urmă, mi-a aruncat câteva toane sporadice, în momente dificile pentru mine, simțind nevoia să-mi testeze limitele, ca să vadă până unde poate întinde coarda. Ca un copil nesigur pe el, îmi cerea insistent atenția când eram ocupată și nu aveam timp de ea, ca să mi-o refuze când i-o propuneam. S-a auto invitat de Revelion, după ce-i comunicasem clar că stăm acasă cu copii și nu avem loc unde să cazăm invitații peste noapte, implorându-mă prin telefoane repetate să o primesc seara pentru două ore. A rămas desigur toată noaptea, răsplătindu-mă printr-un comportament deplorabil, iar la finalul serii, printr-un gest prostesc, ce în opinia ei trebuia interpretat ca o glumă, mi-a dat cu telefonul în cap.

A doua zi i-am blocat numărul și i-am șters toate mesajele. Am fost mai ușor decât mi-aș fi închipuit, odată ce am decis că nu am nevoie să păstrez în jurul meu oameni instabili emoțional, răi și care nu știu să se comporte. Odată cu ea, i-am mai făcut vânt unei alteia (care nu a avut chiar tupeul să se auto invite de revelion, dar mi-a sugerat că așteptă să o invit eu), făurită din același aluat și cu un comportament la fel de dăunător, cu care răcisem relațiile de ceva timp, după a doua ei criză de isterie majoră, când nu-i făcusem pe plac în detrimentul meu. Au ceva în comun femeile astea două, pe lângă răsfățul de copil singur la părinți, singurătate pe care o aleg conștient și lipsa copiilor la vârste relativ înaintate. Posedă o anumită manifestare de ură față de toți cei care au ceva din ceea ce ele își doresc și un mod perfid de-a induce altora sentimente de vină, atunci când nu primesc ceea ce-și doresc.

Închizând aceste două uși nocive, m-am simțit eliberată și pregătită ca să deschid noi ferestre ce vor duce spre alți oameni, care-mi vor aerisi viața. M-am mirat că nu le-am făcut vânt mai devreme, dar am în mine o dorință naivă de-a crede că există ceva bun în fiecare om. Și de aceea, dau mereu câte o șansă, doar ca să mi-se demonstreze repetitiv că sunt mulți oameni care nu o merită.

Câteva cuvinte despre România

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

Despre relații dintr-o experință mai complexă

Image by Andrew Martin from Pixabay

O caracteristică interesantă a Facebook-ul este că-i un excelent album de amintiri pentru posesor. Apeși pe săgeata ce arată în jos și retrăiești pe modul rapid momentele care s-au scurs, survolând cu repeziciune anii și redescoperind bucăți uitate din viața ta, ca imaginile unui film pe care l-ai văzut și parțial priceput. Ieri am redescoperit o melodie a lui Dido pe care i-o dedicam fostului meu soț cu mai bine de șase ani în urmă, pe vremea când locuiam încă împreună sub același acoperiș cu certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. Atât de grăitoare pentru starea mea de atunci, versurile melodiei le-am pus cu adevărat în practică mulți ani mai târziu, după ce am scos din casa mea certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. De când le-am dat afară cu un picior în dos, alături de perfidele sentimentele de vinovăție, este liniște în casa mea și trăiesc mult bine. Am decis pe cont propriu, așa de nebunatică, să nu mai adopt niciun compromis ca și copil al meu, ba chiar nici măcar să nu mai primesc vreunul pe post de musafir în casa mea.

Am fost crescuți ca să credem că neplăcerile din multe arii ale vieții noastre sunt parte obligatorie a pachetului pe care ni-l târguim la piață existenței și așa cum ne dăm toată silința pentru fructoasele bucurii ale vieții, tot cu aceeași monedă trebuie să-i cumpărăm obligatoriu și rahaturile. Nimic mai departe de adevăr. Nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu ne convine, iar dacă lucrurile nu se potrivesc exact, nu are sens să le forțăm. Este inutil, pentru că ne potriveala ne va șicana oricum pe viitor. Un adevăr pe care majoritatea celor din jurul nu-l cunosc sau aleg să-l ignore, este că se poate trăi bine, frumos și în liniște fără să îmbrățișăm compromisuri inutile cu jumătăți de rânjet pe buze. Nu trebuie, nu suntem obligați și nu are nici un sens să ne îngropăm în relații plătite cu trudă și efort, căci dacă cele câteva minute de plăcere vin la pachet cu ore și zile de disperare și durere, gustul lor își pierde aroma și te îngrețoșează. ”Nu trebuie să lași de la tine” ar fi fost sfatul care mi-ar fi plăcut să-l fi primit de la mama mea, și nu opusul, când fosta mea relație a început s-o ia la vale. Nu-ți pierde vremea și anii într-o relație de care nu ești pe deplin satisfăcută, mergi mai departe, cunoaște alți oameni și cauta-ți un partener care să te mulțumească și alături de care să te simți bine fără efort, sunt sfaturile pe care le voi dau eu fiicei mele.

”Eu vreau să iubesc frumos, așa ca tine și prietenul tău”, mi-a spus fiică-mea într-o zi. ”Dar cine nu iubește frumos”, am întrebat-o? ”Bunicii din România că se certă mereu”, mi-a răspuns ea.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit de la iubitul meu este nu trebuie să facă compromisuri când este cu mine, se simte natural și totul este așa cum trebuie să fie.

Mă obosesc cuplurile care nu se mai suportă

Photo by KS KYUNG on Unsplash

De fiecare dată când ne întâlnim cu ei este total aiurea, mai ales la ei acasă. Plec de acolo cu un sentiment ciudat de dezgust, cărând cu mine o bună parte din energia negativă pe care ei o emană. Și emană multă. Împreună sunt groaznici, deși separat ar putea să fie chiar ok, amândoi.

Cum le treci pragul casei îți recită poeziile lor anti-romantice cu mândrie, fluturând de la primele trepte steagul cuplurilor nefericite, care se detestă reciproc, dar conviețuiesc mai departe cu făloșenie. Mândrii de sacrificiul lor suprem, pe care îl așează pe un piedestal strălucitor la vedere și în fața căruia fac plecăciuni regulate, își subliniază jertfa fără lipsă de tact în toate conversațiile pe care le poartă. El face mișto de ea în stilul lui clasic, ca de o primă nevastă repudiată, dar de care nu reușește să se scape, iar ea joacă rolul de victimă în captivitate, puternic suferindă de sindromul Stockholm. Nu este atât de deranjat modul în care-și etalează nefericirea, inestetic și exagerat, ci faptul că încercă s-o impună ca pe un adevăr suprem al tuturor relațiilor, urlând indirect din toți rărunchii, că absolut toate cuplurile vor ajunge să-și ducă crucea în același mod dureros și frustrant, așa cum o fac ei. În mintea lor și mai ales în retorica pe care-o țin, tragedia lor trebuie să fie universală, ca să-și poată motiva zilnic existența comună. Consumați în acest abis al soartei se îmbată cu puterea de-a face haz de necaz din existența lor mizeră, cumva convinși individual că nu vor găsi ceva mai bun, lângă care să pună noapte capul pe pernă. Se amenință reciproc cu divorțul, și-l etalează ca un plan viitor al bătrâneților liniștite, pe când le vor crește copii, iar ei vor fi liberi să aleagă.

La început stârnesc mila. Simți o empatie pentru starea lor de tristețe intoxicantă. Poate ai vrea chiar să-i ajuți cum un sfat sau o idee. Nu înțelegi însă că ei nu caută milă. Lor le este bine, de fapt chiar formidabil, iar victima ești tu. Ei nu au nevoie să-și schimbe starea de nemulțumiți profesioniști, ei doar caută o ofrandă care să le asculte doleanțele și care să participe voluntar și mai ales involuntar la momentele lor de abuz emoțional, când își descarcă frustrările. Căci frustrările descărcate fără spectatori nu sunt niciodată la fel de delicioase, ca și cele vărsate în gura mare. Pentru asta au nevoie de prieteni, ca să-și etaleze jalea ca pe o haină nou luate de la târg. Te cheamă la ei ca să-și golească din butoiul plin cu pulbere, ce stă să explodeze fără public. Când ai ajuns întind masa cu bunătăți și se descarcă, înșirând o poveste paralelă cu realitatea, despre un mod de viață pe care oamenii ce se respectă și se iubesc reciproc nu-l au. Doar că, pentru ei, care nu se respectă și se detestă, nici un cuplu nu se iubește pe lumea asta, iar a-ți dori să-ți petreci vacanța cu partenerul tău, și nu cu alți oameni din echipă este ca o înjurătură de mamă. Se mândresc cu momentele în care s-au tachinat, și-au făcut împotrivă sau și-au arătat lipsa de respect, ca de niște amintiri memorabile. Stai, îi asculți și dacă ești trecut prin viață un pic mai mult, realizezi cât de defectă este relația lor și modul de viață pe care îl cultivă.

Este trist că unii oameni pur și simplu nu divorțează, separându-se de nefericirile și nemulțumirile pe care și le cauzează reciproc. Asta ar însemna să se scape de ele, dar sunt prea drogați în propriul bălegar ca să vadă că există și un alt fel de trai.

Despre divorț și căsătorie

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Ea

Photo by Ahmed Zayan on Unsplash

Am sosit mai repede decât mă așteptam la piatra cărămizie pe care era înscris numele ei. M-am pierdut pentru un moment cu ochii fixați pe dată, trecuse exact un an, apoi l-am ajutat să scoată florile și lumânările din sacoșa de plastic. El a aprins răbdător lumânările încăpățânate, iar eu am curățat piatra mormântului de pământul și frunzele uscate ce se aflau pe ea, aranjând florile și lumânările pe care le adusesem lângă cele care erau deja acolo. Și-a încrucișat brațele în jurul pieptului, pierzându-se cu privirea peste mormânt, cu gândul probabil la ea. L-am îmbrățișat peste brațele lui, strângându-l tare și l-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea. Mi-a spus că era o persoană pozitivă, veselă și creativă. Am stat acolo așa uniți clipe bune, într-o simbioză în care eu eram cea care oferea suportul și nu cea care îl primea.

Ne-am reîntors acasă pe un drum lung prin pădure, povestind și discutând de ale noastre, el povestindu-mi bucăți din viață despre ea. Din descrierile lui știu că mi-ar fi plăcut, dar așa a fost dat să nu ne cunoaștem, eu întâlnindu-l pe el la mai bine de o lună după trecerea ei în altă lume.