Subestimarea

Subestimarea, această greșeală fundamentală și frecventă în dinamica relației dintre doi oameni, este un game changer cu o greutate semnificativă în lupta dintre care pe care, la care se reduce în anumite momente esența relației. Dacă cineva își mai închipuie că relația ideală e parfum de iasomie și floricele roz pe câmpii, însemnă că-i încă blocat la stadiul de grădiniță emoțională și posedă o memoria de scurtă durată pentru realitățile vieții.

Cu mintea amorțită de dopamină, am pășit și eu neatentă pe acest tărâm al înfumurării personale, lăsându-mă purtată spre prăpastia eșecului de mâna nemiloasă a neatenției, subestimând cu brio persoana de lângă mine. Și ca să fac din căcat bici, am subapreciat-o tocmai când el îmi arunca momeli, ca să mă testeze. Am mușcat câteva din greșeală, cu naivitate drogatului ce-și lua prima doză din partidele de sex intens și pe a doua din îmbrățișările focoase de după, când mâna lui parcurgea ondulările corpului meu exact pe cărarea imaginar desenată de mintea mea flămândă. Mi-am frânt dinții în câteva dintre ele, fără a realiza greșeala aproape fatală și imperceptibilă, pe care eram pe cale să o comit.

M-am redresat însă rapid, renăscând din propria-mi neatenție cu o forță secretă și bine dospită înăuntru-mi. Am revenit pe poziții, permițându-mi să fiu ghidată de puterea mea naturală, bine șlefuită de instinctul meu feminin, pe care l-am avut dintotdeauna în mine și de care am ales să nu-mi mai fie frică, rușine sau jenă. Am folosit propriile greșeli ca să-mi induc partenerul de tango în eroare, oferind generos din sacul ce părea fără de fund, ca mai apoi să mă retrag cu o brutalitate neașteptată. Am trasat natural noile reguli ale relației, la granițele stabilite de stima de sine și respectul, pe care îl aștept de la cel care dorește să-și lase amprenta în viața mea.

Să lăsăm așadar zarurile să se rotească, în acest joc sălbatic al naturii, în care fiecare încercă să-l domine pe celălalt, cu delicatețea atingerilor fierbinți, sub presiunea dorinței împerecherii și din nevoia naturală de libertate.

Reparații

Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.

”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.

M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.

Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.

M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.

Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.

Bătaia, această splendidă educație

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.

Odă americii

Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.

Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.

Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.

Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.

Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:

It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.

It’s funny how strangers can become friends here.

Lot

M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.

Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.

Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.

Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.

Evoluții

”De mult nu am mai fost într-o relație. Nu știu cum ar trebui să fie, nu știu cum ar trebui să mă comport. Sunt speriată.”

”Eu de mult nu am mai fost într-o relație frumoasă, așa că nu o fute pe asta.”

Am râs până mi s-au încălzit obrajii. Sinceritatea lui m-a relaxat. Ne-am și futut, am și povestit, am și băut, ne-am și îmbrățișat. Am și plâns, m-am potolit. Ne-am sărutat cu patimă. Am dormit buștean toată noaptea.

***

La începutul săptămânii mă gândeam cu jind la Valentine’s fetish party, la care merge o colegă. Eram determinată s-o însoțesc, încântată că-mi pot expune colecția de lanțuri, cizme și șnururi. Tot pe atunci am intrat din nou pe Tinder. Aș fi intrat și pe Badoo, dar mi-am uitat parola. Din câteva mișcări de degete pe tastatură mi-am găsit vreo doi-trei potențiali parteneri de întâlnire. Tocmai mă pregăteam să o iau din nou la vale pe drumul deja bine pavat de pașii mei, decisă fiind să corectez brutal schimbările romantice și angajante ce au avut loc recent în viața mea. Eram convinsă că știu cum va decurge discuția și că aburelile mele uzuale vor funcționa ca prin farmec, iar el nici măcar nu va înțelege ce l-a lovit și cum s-a terminat totul. Deja mă vedeam scurgându-mă din viața lui ca apa de pe rână într-o zi de primăvară seacă și înainte să se dezmeticească, eu să fiu deja peste drum, dar în sens drept, la același local cu ceas deasupra ușii, numărând minutele unei alte întâlniri banale. Doar că, m-a citit. Dinainte ca eu să-i fi intrat pe ușă, el știa deja pe unde-i baiul meu, anticipându-mi reacțiile și așezându-mi pe tavă aleatoriu argumentele mele fragede, ce nu-și prinseseră bine contur în mintea mea bulversată. M-a punctat glumeț, direct și la țintă, reamintindu-mi că-i mai ușor pe Tinder decât în relație, căci dacă nu-mi convine ceva, fac la stânga cu poza și asta e. M-a îmbrățișat și mi-a subliniat din nou, clar, concis și de câteva ori că sunt importantă pentru el, că mă vrea în viața lui și că este acolo ca să mă susțină, nu doar în momentele plăcute dar și în momentele grele. Apoi, m-a luat pe la spate și m-a futut cu patimă, până am cedat.

A fost rețeta perfectă pe care nu a reușit până acum nici un bărbat să mi-o administreze. M-am șocat, m-am resetat și am recunoscut că mi-e frică. Mi-e o teamă teribilă de relație, să mă îndrăgostesc din nou, și nu știu cum să mă plasez pe mine în ”doi”.

Probabil am să aflu în curând, dar până atunci mi-am dezinstalat și Tinder-ul și Badoo-ul, iar după masă merg la teatru cu prietenul meu, iar fetish party o să facem acasă după, în doi.

Violența domestică și România, te iubesc!

Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.

Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și  toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.

”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.

Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.

”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.

Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.

Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.

Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.

Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.

În România femeile bătute nu au voie să sune la 112

Penibile scuze pentru un articol mizerabil publicat pe Ziaristii.com, care din păcate a fost scris de o femeie.
Abuzul fizic, verbal și psihic sunt realități cumplite într-o Românie defectă. Cel mai trist este când cei care se laudă că ei reprezintă ceva mai mult decât societatea mizeră unde își duc veacul, o dau în aceeași mocirlă pe care au învățat-o și probabil o practică acasă.
În România femeile bătute nu au voie să sune la 112 după mintea autoarei. Ea ar fi trebui să-și ceară scuze, dar probabil nu a lăsat-o gura de la botox-ul pe care și-l dorea și ea.

Cea mai dureroasă în situațiile de abuz este ura femeilor față de femei. Sete cu care se bucură unele muieri când o consoartă o ia în freză este de o brutalitatea și o sălbăticie îngrozitoare. Nu are nimic de-a face cu feminismul și nici cu bărbații, căci ei disprețuiesc femeile ce urăsc alte femei, dar are mult de-a face cu modul nostru interior, căci dacă ne-am simți noi bine cu noi, nu ne-am mai urî cu atâta patimă suratele.

 

Sper că mă vei visa

“Sper că mă vei visa.”

Și l-am visat, dar nu așa cum speram amândoi, în brațele celuilalt, împărțind momente romantice și clipe de intimitate. L-am visat, ca parte a unei experiențe, a unui moment ce reflecta exact cele mai mari frici ale mele, cele mai aprige temeri și dureroase nesiguranțe, toate carențele pe care le duc cu mine. M-am văzut în vis urlându-mi frica, vulnerabilă, goală și cerând confirmarea, pe care refuzam cu încăpățânare să o recunosc. Era în fața mea, dar preferam să mă prăbușesc în orgoliu. Cerșeam ajutorul lui ca să-mi înfrâng nesiguranța și teama de intimitate. În vis, l-am văzut cum nu mi-ar place să-l văd în realitate niciodată, culegând cu sufletul trist bucăți din mine, împrăștiate pe podeaua existenței.

Trezindu-mă, am realizat că mai am de lucrat la mine. Am văzut locul din care am plecat și în care nu vreau să mai revin vreodată. În mod interesant, sunt pusă mai repede decât mă așteptăm în poziția de a reconsidera o familie. Nu știu dacă sunt pregătită.