Aniversar despre România

În toamna aceasta se mai scurge unul dintre anii pe care-i trăiesc în emigrație. Străinătate ar fi impropriu spus căci după atâția ani pe alte meleaguri, România mi-se pare mai străină ca niciodată. Am plecat în urmă cu 17 ani, într-o toamnă frumoasă cu frunze galbene și raze calde, prin octombrie, și de atunci număr anii, dintre care 16 au fost petrecuți în Polonia ca rezidență principală.

Odată cu trecerea timpului, România a devenit pentru mine o dilemă ce îmbină abstractul cu dorul, dezgustul cu mila, mirarea cu șocul și tristețea cu melancolia. Mă uit de multe ori la ceea ce se întâmplă în țara mea de baștină și mă minunez. Mă întorc doar ca să realizez că nimic semnificativ nu s-a schimbat, deși pe alocuri se mai ajustă câte ceva, cum ar fi autostrada la ieșirea din țară, ce te duce spre granița cu Ungaria. Doar că înainte să o treci te oprește vameșul român și te ține la coadă, că nu are chef să deschidă la opt dimineața mai mult decât un punct de trecere. Pentru el nu contează că pierzi aiurea 30 de minute cu doar cinci mașini în față, dar pentru tine da, mai ales când te așteptă încă minim 12 ore de condus.

România este și se încăpățânează să rămână o țară speculativă, în curs de dezvoltare, de pe fundul sacului, din care lipsește cu desăvârșire educația și cultura personală. Se vede treaba asta în majoritatea aspectelor, urlând cu putere la cetățenii ei surzi, spre tristețea și iritarea celor care și-au dezvoltat deja auzul pe alte meleaguri.
Eu o privesc de câteodată amuzată și de cele mai multe ori tristă, mai ales când intru în contact cu canalele ei media sau cu anumiți oameni, foarte mulți și extrem de pârliți. Cultura asta Est Europeană a formelor fără conținut este la fel de evidentă la români, pe cât este de țipătoare la ruși. După o perioadă destul de lungă petrecută în străinătate am ajuns să mă întreb serios ce-i cu fițele astea ieftine la românii și de ce simt nevoia să se înțolească în haine cu logo-uri ostentativ afișate, de ce simt nevoie să-și de-a aere inutile, pentru că oricum nu-și ascund complexele, ci doar le accentuează.

În scurta vizită avută în august la București, nu am mai dat peste taximetriști bădărani, căci am luat Uberul (doar un șmecheraș ieftin la aeroport a încercat să mă îmbârlige), dar am văzut șoferițe desfigurate de operații estetice cu mașini scumpe, parcând în mijlocului drumului și blocând circulația, ca să meargă până la ABC după țigări. Am mai dat și peste proprietari de afaceri strânși bine la buric de curele țipătoare Vuitton, plini de aroganță și lipsiți de cei șapte ani de acasă, care se credeau afaceriști de top. Am găsit și oameni cu fițe rafinate, ce nu-și manifestau deschis superioritatea din capul lor, expunând-o însă cu brutalitate ochiul mai experimentat printr-o aroganță neîngrădită față de toți semenii lor în general și în particula fașă de cei mai jos plasați în ierarhia socială.
Este suficient să deschid mă uit la canalele media din România, să deschid televizorul sau să citesc o pagină a unui ziar, ca să înțeleg de unde vin aceste carențe comportamentale la români și această totală cacealma a valorilor, a percepțiilor și simțurilor. În canalele media din România sunt promovați infractorii condamnați penal, prostituatele de lux, bătăușii și agresorii. Violența împotriva femeilor și a copiilor este parte a culturii mainstream din România, iar tendințele educate ale lumii de-a schimba aceste obiceiuri primitive și barbare sunt luate în derâdere. În România la televizor se promovează bătaia semenilor.

Dacă cu presa audio-video nu merge, în cea scrisă situația nu-i mai roz. Pe lnga articole mincinoase, total rupte de realitatea sau copiate prost din canalele media internaționale, la români comentariile multor articole fac toți banii. Acolo se găsește pura esență a culturii românești, în care agresivitate domină logica, stereotipurile și xenofobia conduc mintea și dictează faptele.

Nu mă miră că românii nu se vaccinează, este un comportament normal pentru o societate primitivă, dominată de idei conspiratoare și neîncredere. Poți să le spui orice povești vrei despre stele și galaxii îndepărtate oamenilor primitivi ce se luptă să-și aprindă focul. Ei vor crede doar realitatea din fața blidului lor de mâncare si nu poveștile despre stele care nu mai există.

Ușurința cu care pot fi manipulați românii este tristă și banală. La fel de banală precum poveștile din vacanțe ale vedetelor romanilor expuse la TV. Trist este că romanii nu înțeleg că poveștile acestor vedetelor sunt normalității pentru locuitorii țărilor mai spălate și mai educate. Nu-i nimic special în merge odată sau de două ori pe an în vacanță prin Spania, Italia, Egipt sau Asia, iar Dubai este doar un oraș ce imită Las Vegas, destul de ieftin în afara sezonului. Dar, ce rost are să explici aceste banalități oamenilor ce în loc să meargă în vacanțe, își petrec timpul și banii pe la nunți.

Gânduri din ianuarie

Avioanele Lufthansa ce-și iau zborul de pe aeroportul din orașul meu la prima oră a dimineții, transportă în mare clasa muncitoare. Sunt corporatiștii îmbrăcați în mărci selecte pe care-i recunoști ușor după laptopurile permanent deschise, căștile pe urechi și bagajul de mână potrivit pentru avion. Discuțiile sunt mereu politico-economice ori corporatisto-strategice, cu rare valențe personale, purtate de obicei pe un ton domol, filosofic și distant, puțin arogant și știutor. Cât de bine cunosc acest loc, aceste autobuze pline cu paltoane întunecate și valize de mână pentru laptopuri mai ușoare sau mai grele, după bugetul firmelor, ce nu ne duc departe, dar suficient cât să se justifice prețul de regular cost, căci avionul este de obicei parcat după colț.

Mă simt ca acasă, doar că echipamentul meu sportiv nu se potrivește cu climatul local, tenișii mei roz ieșind în evidență printre tocurile negre lucioase. De data aceasta nu mai zbor profesional, ci mă îndrept cu toată verva spre vacanță, iar colanții mei sunt pentru cele 23 de ore de zbor pe care trebuie să le parcurg până la destinație. Merg de la iarna poloneză la iarna americană, traversând Atlanticul și Continentul Nord American până în Utah.

Hanoracul din Miami

Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Vacanța în Cipru

Cipru este o insulă aridă, interesantă și pustie. Lipsesc turiștii străini, iar plajele frumoase cu nisip fin și apa clară sunt doar pe jumătate pline de localnici, majoritatea fugiți din Nicosia fierbinte și părăsită. În a doua parte a lunii august orașele Ciprului nu sunt recomandate pentru vizitat, temperatura din timpul zilei făcând imposibila plimbarea pe străduțele lor arzătoare, cu magazine închise și clădiri în ruină. În centrul Nicosiei am găsit vreo 5 străzi populate, în Larnaca 4, iar în Limassol vreo 3. August este în schimb o lună excelentă pentru scufundări. Apa este caldă și clară, pești sunt frumoși, iar peșterile subacvatice create în stâncile de calcar, foarte interesante. Este o lună bună de stat la plajă, apa limpede a țărmului fiind plină de peștișorii.

Cea mai interesantă vizită a fost la un sat local, frumos construit printre dealuri, decorat cu migdali, măsli și cactuși cu fructe moi.

Mâncarea nu m-a impresionat în mod deosebit, deși am optat pentru pești și fructe de mare. Proaspete, dar nu special gătite.

Cipru

Sunt de câteva zile în vacanță într-o casă plină de copii gălăgioși și amuzanți, ce urlă de la primele ore ale zilei, mănâncă mult și adorm repede ascultând povești. Nu știu ce zi este sau cât timp a trecut de când sunt în vacanță, soarele fierbinte al Mediteranei curățându-mi mintea de noțiunea timpului.

M-am scufundat ieri de două ori. Prima dată până la 17,5 m în jurul stâncilor, iar a doua oară până la 12 m în trei peșteri subacvatice. Scufundarea în Mediterană a fost total diferită față de scufundarea în lacurile din Polonia. Apa, mai clară și mai caldă, cu vizibilitate excelentă și viață marină mult mai bogată. M-am stresat înainte de prima scufundare, obosindu-mă și căratul echipamentului pe o căldură toridă, printre stânci, dar m-am calmat după ce am intrat cu capul sub apă, începând să respir regulat din automat. M-am ajutat mult ghidul, un englez simpatic si relaxat, stabilit în Cipru, care m-a ghidat pe tot parcursul scufundărilor, mai ales la prima, reglându-mi jacheta sau prinzându-mă când am început să înot haotic.

După scufundări m-am relaxat la plajă, construind alături de copii castele de nisip și admirând peștișorii ce înotau în apa joasă și caldă de lângă plajă.

Mâncare din Cipru nu este prea deosebită, peisajul este destul de arid și se găsesc mai rar plajele frumoase cu nisip și apă fără valuri mari.

Salutări din Cipru

Mă plângeam în urmă cu ceva timp de avioanele și serviciile Lot, asta până am aterizat într-un zbor Ryanair. Și ca să fie petrecerea completă, am nimerit într-un zbor de vacanță plin de copii gălăgioși și părinți transpirați.

Este zborul ieftin ar corporatiștilor aspiranți la vacanțe călduroase, departe de soarele cu dinți al Poloniei. Scăpați din birourile climatizate pentru zece, din cele douăzeci și șase de zile de concediu anual la care au dreptul, ajung din nou îngenucheați, de data asta în privat, de către copii lor râzgâiați și prost educați, la grădinițele private tot mai înfloritoare, unde părinții cu spor la vinovăție inutilă își lasă un sfert din salariu.

M-am îmbarcat fără prea multe așteptări de la noua linie pe care aveam să o testez, imaginându-mi un alt Wizzair, ca să dau peste ceva și mai slab. Ryanair nu oferă nici măcar o revistă de citit reclame, iar când avionul a luat-o la goană, pilotul voinic și probabil prost plătit, a prins toate turbulențele posibile, ca după trei ore să ne aterizeze în Cipru cu o frână sănătoasă.

Am scăpat de o țeapă la închiriatul mașinii pe care obraznica recepționată de la Europcar insista să ne-o dea cu tupeu și după două ore de condus pe partea stângă ne-am cazat într-o vilă locală. Cea mai plăcută parte a cazării a fost sticla de vin ce ne aștepta pe masă. Pansamentul mental din strugurii insulei a lipit ideal iriatarea din mintea mea cauzată de tantrumul insistent în miez de noapte al copiilor.

Sunt în prima mea vacanță “de familie” și am decis să-mi încep diminețile în stil polonez, cu o bere :).

Vacanță

Am început vacanța pe aeroportul plin de copii agitați și gălăgioși, ai căror părinți au fost testați de Covid. Îmbrățișez delicata iritare pe care o port cu mine în această vacanță diferită de stilul meu din ultimii ani, încăpățânându-mă să nu mă despart total de el.

Scufundări

La început mi-a fost frică. De fapt eram stresată cu o săptămână înainte și mă tot gândeam cum să mă sustrag acțiunii. Am acceptat impulsiv, pe principiul că-mi pot schimba părerea în orice moment, deși rar mi-se întâmplă. Cu câteva zile înainte de plecare am întrebat un coleg de la muncă, care-i stă treaba cu scufundatul, fiind hobby-ul lui principal. Mi-a explicat câteva lucruri de bază, subliniind că-i important să expir aerul pe care îl iau sub apă când mă ridic la suprafață. M-a sfătuit să încerc respirația prin tub cu mască înainte să intru în apă și la mal. M-a avertizat despre șocul termic, mai ales dacă apa va fi rece, până se umple costumul și se stabilizează temperatura, reamintindu-mi de câteva despre desfundatul urechilor în timpul scufundatului.

Am ajuns pe o căldură toridă la lacul din Mazury special amenajat pentru scufundări. Până ne-am instalat cortul căldura s-a domolit, iar soarele s-a schimbat în ploaie și câteva fulgere răzlețe. M-am gândit că poate nu mai intru în apă, dacă o să plouă torențial, iar când instructorul mi-a zis să-mi iau costumul pe mine, m-a lovit din nou stresul. Știam că urmează, dar nu mă simțeam pregătită, deși oricât aș fi așteptat, tot nu aș fi fost mai pregătită decât eram.

Zâmbitor, instructorul mi-a spus că cea mai dificilă parte este îmbrăcatul. Am tras cu greu costumul pe mine, apoi am luat butelia cu aer îi spate și mi-am închis centura cu greutăți la brâu. Când mă îndreptam spre lac am vrut să fac pe gagică mișto pentru  am o poză și mi-am pus mâna în șold, ca la step and repeat și era să mă răstorn cu butelia din spate și greutățile de la costume.

Am început să mă liniștesc după ce am intrat în apă, care era ”mai puțin udă” prin costum, nici rece și nici caldă. Mi-am pus bine masca, ba chiar am strâns-o prea tare, stresată ca va intra pe undeva apa. Am luat în gură detentorul și am intrat cu capul sub apa de lângă mal, ca să testez echipamentul. Când am realizat că pot să respir sub apă, mi-a trecut instantaneu o parte din stres. Am ieșit la suprafață bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic și i-am spun instructorului că respir, dar foarte rapid. El mi-a răspuns că-i normal, de la stres. M-a ajutat să-mi pun labele de înot și apoi am coborât în apă împreună. Mi-a luat mâinile și m-a ajutat să mă așez pe burtă pe fundul lacului. La început am respirat accelerat de frică, după care am început să mă liniștesc, admirând peștii, ce nu păreau de fel deranjați de prezența noastră. Instructorul m-a condus spre fundul verde al lacului în timp ce eu mă concentram pe respirație, suflându-mi nasul de fiecare dată când simțeau o mică inconveniență în urechi. Lacul era abrupt, așa că am coborât rapid la trei metrii, printre plante și bucățile din lemn nemișcate. La un moment dat mi-a fost frig. I-am făcut semn cu mâinile instructorului că mi-e frig, iar el ne-a scos la suprafață, unde am realizat că suntem de fapt foarte aproape de mal. Am intrat din nou în apă și am mai explorat împrejurimile, concentrându-mă să fiu prezentă, acum și aici, pe fundul lacului, respirând printr-un detentor aerul din butelia din spatele meu. Am făcut o sesiune de peste 30 de minute, până m-a lovit frigul și au început să mă doare buzele de la detentor și fața de la masca strânsă prea tare.

Când ești sub apă, cel mai important este să te relaxezi, să-ți eliberezi mintea de gânduri, să fii prezent, să respiri ritmic fără stres sau grabă, să te bucuri de priveliștea pe care altfel nu ai ocazia să o vezi și să o simți, și să-ți sufli nasul. Am auzit povești despre cei care intră în panică, dar nu a fost cazul meu. Când am simțit că pot respira sub apă, că nu-i ceva complicat sau greu, și că există de fapt un sistem de funcționare a costumului pe care trebuie doar să-l pun corect în aplicare, m-am simțit în siguranță.

Sâmbătă seara în Polonia

 

Contemplez la viața mea de pe un șezlong, într-o seară călduță de vară poloneză, privind un lac frumos și liniștit din Mazury. La restaurantul din spatele șezlongului se aud cântece de nuntă poloneze, ducându-mă cu gândul la fiică-mea, care-i în Varșovia la nunta unui verișor. Dacă nu aș fi ales calea divorțului în urmă cu câțiva ani, aș fi fost și eu acolo, schimbând a doua rochie și dansând pe ritmurile respective cu taică-său și familia lui extinsă. În schimb ascult muzica unei alte nunți, îmbrăcată sportiv, de pe șezlong, în timp ce-mi trec mâna prin părul umed de la apa din lac. Tocmai am făcut prima mea scufundare. A fost frumos, ușor stresant, cam frig pe alocuri, dar m-am descurcat bine și mi-a plăcut. În locul meniurilor pompoase am să mănânc probabil un șnițel cu cartofi, apoi voi servi o bere și nu cocktailuri cu multe procente, iar în locul camerei de hotel, voi merge la culcare în noaptea asta într-un cort :).

Naționalism și prietenie

În Polonia se apropie weekendul lung, cu patru zile de vară disponibile pentru vacanță. Fiică-mea a mers la taica-su și când a luat-o de la mine, l-am întrebat ce planuri au, mai ales că ținuse neapărat să o ia la el în perioada respectivă.
– Mergem să navigăm, m-a informat el triumfător.
– În Mazury? am întrebat eu.
– Da, îmi răspunde el.
– Cu ai tăi? În ultimi ani obișnuisem să-i luăm pe părinții lui cu noi când navigam.
– Nu, cu Natalia S. și părinții ei, îmi răspunde fiică-mea. Natalia S. fiind cea mai bună prietena a fiice-mi pe vremea când mergea la grădiniță.
– Interesant, nu știam că încă mai păstrezi contactul cu ei, am comentat eu, înțelegând de ce nu mă mai sună mama Nataliei S de ceva timp. Cândva fusese foarte doritoare să ne întâlnim, dar de un  timp îți pierduse entuziasmul.
Cam același lucru s-a întâmplat mai cu toate cunoștințele poloneze comune ale mele și fostului soț, el lucrând intensiv în a se înfige cât mai puternic oriunde eram eu prezentă, doar ca ulterior să fiu dată la o parte. În tăcere și cu brutalitate am fost curățată sistematic de toate polonezele ”prietene de familie” de pe lista invitațiilor pentru orice și oriunde, după ce am comis păcatul divorțului. Admit totuși, că m-au eliminat cu avertisment, dându-mi o șansă la redresare în perioada separării, când nu băgasem încă divorțul cu acte. Atunci a plouat cu invitații comune pentru amândoi la toate evenimentele organizate de ele, unde sperau matki polki că ne vom reuni destinele în mod spectaculos și revelator sun ochii lor. Dar cum eu nu am performant, ținând-o tot pe a mea cu separarea, m-au dat pur și simplu la o parte. Cu siguranță nu le învinovățesc doar pe ele, căci și fostul soț are partea lui de contribuție, și știu că oriunde își bagă el coada, să nu mă aștept la nimic bun, dar încă mă miră lipsa lor loialitatea feminină. Să fie oare o femeie liberă o amenințare atât de mare pentru ele, sau alegerea mea de libertate reprezintă tocmai ceea la ce ele tânjesc, dar nu pot obține? Este frustrare sau frică, ori pur și simplu faptul că nu sunt o poloneză de-a lor? Mă confrunt cu dilema asta de câțiva ani și tot nu-i găsesc un răspuns decent. Cu timpul, am început să dau tot mai mult crezare variantei numărul trei, observând cum fosta prietenului meu a rămas bună prietenă cu nevestele prietenilor lui după separare, încă mai aprig decât în timpul relației.

Nu are de-a face că ești româncă, mă asigură  polonezii de fiecare dată când aduc subiectul în discuție. Este doar caracterul, încearcă ei să-și mascheze superficial spiritul naționalist. Interesant totuși cum, dintre amicele mele poloneze care mi-au rămas alături, adică acelea care nu au avut contact cu fostul soț, doar una mi-a luat partea în mod categoric în chestiunea divorțului, trecând și ea printr-o relație abuzivă.