Mă plimb pe străzile unui orășel din Slovacia și mă gândesc cu tristețe 😔de ce în România nu poate fi la fel: curat, aranjat și liniștit. Peisajele sunt frumoase, deși au și ei blocurile lor comuniste, dar în Paradisul Slovac, unde am făcut trasele în ultimele două zile nu dai peste căcat de om acoperit de hârtie igienica și nici peste gunoaie. Este parc național ce-i drept, dar și în România am fost tot în parc național si era plin de toalete publice printre copaci.
Romanii în schimb se pot lăuda cu prețurile exorbitante la servicii de rahat, restaurantele cu meniuri lungi și elaborate, care abia dacă au trei feluri de mâncare disponibile, dintre care unul sigur cu mămăligă, de parcă ar fi o mâncare de referință și gust nemaipomenit. Mămăligă se mânca în Moromeții, dar nu de plăcere, ci pentru că nu aveau la țară în vremea respectivă ceva mai bun. Poate de aia era si Moromete așa de acru, satul de fleșcăitul mămăligii printre dinți 🤓. A crede că-i specială sau fantastică, ori bună de pus în orice meniu, este chiar absurd. Și nu, străinilor nu le-o place, nu are nici un gust, iar consistența ei nu-i atrăgătoare. Strâmbând din nas la mămăligă, ne-au mai rămas din meniurile restaurantelor românești doar cărnurile, din belșugul de porc, prăjite în unsoare sau ulei abundent, excelente pentru crescut de burți mai ales la bărbați, de zici că-i concurs de sumo la piscină. Apropo, știe cineva de câți burtoși e nevoie, ca să dubleze apa într-o piscină? 🤔
Am stat puțin în România, mânați de drumurile proaste și mai ales de șoferii agresivi. Ne-au ținut la graniță aiurea, cu doar două puncte deschise pe autostradă, probabil ca să ne reamintească că România nu-i în Schengen. Ne-am oprit la Tokai, ca să bem un vin bun și să ne bucurăm de un pic de ospitalitate locală. Am găsit regiunea pustie, cu un singur restaurant deschis lunea și câțiva turiști polonezi mirați și ei de lipsa turiștilor din zonă. Un ungur simpatic, producător de vin și retras la țară după 15 ani de Londra, ne-a explicat repede că probabil sunt drumurile în renovare de vină, și poate și politica lui Orbán.
La început mi-a fost frică. De fapt eram stresată cu o săptămână înainte și mă tot gândeam cum să mă sustrag acțiunii. Am acceptat impulsiv, pe principiul că-mi pot schimba părerea în orice moment, deși rar mi-se întâmplă. Cu câteva zile înainte de plecare am întrebat un coleg de la muncă, care-i stă treaba cu scufundatul, fiind hobby-ul lui principal. Mi-a explicat câteva lucruri de bază, subliniind că-i important să expir aerul pe care îl iau sub apă când mă ridic la suprafață. M-a sfătuit să încerc respirația prin tub cu mască înainte să intru în apă și la mal. M-a avertizat despre șocul termic, mai ales dacă apa va fi rece, până se umple costumul și se stabilizează temperatura, reamintindu-mi de câteva despre desfundatul urechilor în timpul scufundatului.
Căpşunăriţa 