Plasa de siguranță sau zona de confort

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.

Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.

Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.

Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.

Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.

Menajera – un mini serial despre abuz

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Menajera sau „The maid” este unul un excelent mini serial despre abuz. Nu-i genul acela de mini serial excelent, precum The Old Men sau Mare of Easttown, două seriale ce-mi vin acum în minte, în care jocul actoricesc și scenariul te surprind prin excelență și suspans. The Maid nu este creat pentru lumea imaginară în care scăpăm când nu mai avem chef de realitatea noastră, ca și filmele obișnuite la care ne uităm. The Maid este cu totul altceva, o reflexie foarte brutală a realității unora dintre noi, femeile abuzate.

The Maid este un excelent serial despre abuz, ce prezintă situații reale, dureroase și brutale, din viața de zi cu zi a victimelor abuzului. Povestea, excelent creionată, poate fi transpusă în viața oricărei victime, ce trece prin același proces de ieșire din abuz: abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul – abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul … și tot așa mai departe, sau stabilizarea – regresul în ciclu constant, până când într-o zi te trezești în afara ciclului și te întrebi unde ești.

Eu l-am urmărit în unele momente cu greu, mai ales în timpul regresului personajului principal, trebuindu-mi timp și energie ca să mă detașez de propriile sentimente și trăiri. Găsiți în el o oglindă excelentă a vieții, dacă ați avut de-a face cu abuzul.

https://www.youtube.com/watch?v=cLd0dN25i5g

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – film de Radu Jude

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am urmărit într-o seară pe HBO filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un film ambițios al regizorului român Radu Jude. L-am găsit interesant, pe alocuri foarte amuzant, cu dialoguri în cel mai pur în slang românesc, uneori repetitiv și prea lent pentru cursul vieții noastre cotidiene, dar o excelentă și corectă reflecție a unei societăți în curs de dezvoltare, ce duce cu ea povara comunismului. L-am privit cu distanță și o undă de tristețe, recunoscând moda specifică a doamnelor de vârstă mijlocie ale României, obosite de kilogramele în plus și sacoșele la purtător, frenetic cărate pe bulevardele etern devastate și pline de asfalt aruncat la nimereală ale Bucureștiului, dar care ar fi putut să fie de fapt orice oraș al României, căci toate în care am fost, și am fost în multe, cu excepția unor străzi centrale, arată la fel de neîngrijit. Dialogurile au fost sarea și piperul filmului, reflectând excelent o societate pierdută în cursul tranziției, ce încă trăiește între politețea trecutului marcat adânc de filosofia domnitorului Ceaușescu, acest precursor abuziv al unei națiuni stricate, și bădărănia prezentului, susținută frenetic de filosofia pumnalului în gură. Agresivitatea, răutatea, abuzul, lingușeala, neputința și frustrarea din societatea românească, sunt excelent puse în scenă prin dialogul din curtea școlii, unde se varsă ipocrizia, durerea, neputința și răutatea românilor, misoginismul și rasismul normalizat. M-am uitat la film alături de prietenul meu, care l-a privit mai degrabă ca pe o comedie, în timp ce pentru mine a fost doar o picătură de realitate sintetizată. Concluzia filmului cinică și reală: românii se împart din păcate în trei categorii, cei neputincioși, majoritatea, agresorii, minoritatea gălăgioasă, și corupții, cei a căror coloană vertebrală se învârte în direcția vântului. Ar mai fi o categorie, dar procentul ei este atât de insignifiant încât se pierde în mulțime. Vă las pe voi să o ghiciți care, dar vă dau un indiciu:  este categoria din care face parte profesoara porno.

Să mori de ciudă – Sundance Baby!

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Sundance Baby!

De ieri mă răsfăț într-un sentiment de ciudă, de nu mai pot. Am ratat festivalul Sundance din anul acesta și nu mai pot de nervi. Este primul an după pandemie când Sundance a revenit în forță, local și nu online, all-in, cum ar veni, iar eu nu sunt în acolo să vizionez filme de nișă, să petrec, să muncesc și să mă distrez alături de oamenii faini. Toți prietenii mei de la festival postează pe Facebook filme și poze din Park City, cu munți de zăpadă și voie bună, iar eu o ard în Polonia la un 1 grad C, nici cald și nici frig, pe întuneric, fără zăpadă, închisă 8 ore într-un birou cu o fereastră fără lumină, așteptând ca zgârciții ăștia de polonezi de la muncă să-mi dea un nou contract, în care sper să primesc un ciot de os în plus, că a explodat inflația și ni s-au scurs buzunarele, de la cât de bine ne-a dat-o PiS-ul (Partidul Drept și Dreptate) cu dreapta lor. Și, ca să mai pun sare pe rană, în timpul liber, după ce plec de la ”plantație”, trebuie să suport crizele de isterie ale copilului prietenului meu, care nu are chef să meargă la școală și își simulează boli pe bandă rulantă, ca să-l lase taică-sau acasă să se joace pe tabletă toată ziua.

Am fost la Sundance in 2020. Scriam atunci mai des pe blog și am povestit că o să dispar din radar pentru vreo două săptămâni în State. În timp ce unii au crezut că poate merg s-o sug la vreun burtos milionar, ei bine, am fost la Sundance, în Park City, Utah unde are loc anual festivalul creat de Robert Redford, iar Weinstein era deja la altă răcoare pe vremea aia. M-am înscris la festival și în 2019, dar am făcut aplicația nu prea convinsă, și ca tot ceea ce facem din sictir și cu îndoială, nu mi-a ieșit. În schimb în 2020 am fost determinată să merg am și am și ajuns.

Am fost voluntar la Sundance, lucrând șase ore într-un cinematograf provizoriu. Printre ture, și în timpul lor, mai ales în cea de a doua parte a festivalului, când s-au mai rărit ”patrons”, că așa se numesc clienții acolo, m-am uitat la filme de nișă. Am vizionat 15 filme în două săptămâni, am fost la petreceri, am participat la tot felul de activități și discuții despre filme (unul cu Hillary Clinton), am facut yoga, am fost la masaj, m-am plimbat printre dealuri de zăpadă prin Park City (mișto tare orașul) și am socializat. Am socializat enorm și partea asta îmi place la nebunie în State, că poți vorbi ușor cu oamenii pe stradă, că poți socializa oriunde, și nimeni nu se uită ciudat la tine, te ajută cum poate, chiar și când nu poate. Ador în State ospitalitatea și bunăvoința cu care oamenii se tratează unii pe alții. Mi-am făcut prieteni în Park City cu care țin și acum legătura, ba chiar m-a vizitat proprietarul hostelului în care am locuit anul trecut. Am cunoscut și trei români, unul la festival, care lucra și el ca și voluntar de vreo șapte ani (un tip foarte simpatic și modest, despre care aveam să aflu ulterior că are o mamă vedetă în România) și un cuplu, care m-a și invitat la ei la o super delicioasă cină, tipul lucra la hostel și tipa o firmă adiacentă cu hostelului. Ce să mai spun, super oameni. Doar cu mâncare am dus-o greu în State, mâncând ceva delicios și sănătos de 4 ori – la hostel, ceva gătit de un kurd care lucra la acolo și ne-a făcut o specialitate de la mama lui de acasă, la cina românilor, la o petrecere a voluntarilor și pe aeroport în Salt Lake, la un restaurant chinezesc.

Mi-e dor de libertatea de la Sundance, de atmosfera mișto, relaxantă și oamenii care se adună acolo și te inspiră prin atitudinea lor. M-am simțit cu adevărat liberă, fericită, fără stres sau complicații.

În 2024 nu mai ratez festivalul, because I am Sundance Baby!

Adevăruri despre trecut: Parenting în „epoca de aur”

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.

Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.

Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat în ură mai multe cadavre, printr-o duritate și lisă a umanismului, mult mai acută ă decât în alte țări vecine, din blocul sovietic.

Văd asta atât prin prisma experiențelor și trăirilor oamenilor din Polonia vs. România, prin mentalitățile și sechele cu care  cu care au rămas, categoric diferite, dar și la nivel de societate, prin servilismul, corupția și teama de superiori (citat din documentar) specifice românilor vs. răzvrătirea, aroganța și combinațiile polonezilor.

Dacă documentarul a început cu o incursiune în copilăria mea, se termină cu o incursiune în lumea fiicei mele, atât de diferită de experiența mea și a multor copii din România (încă loviți, bătuți, pe care se strigă, care sunt ridiculizați și certați din frustrările părinților) și pentru care indiferent e cât de mult i-aș spune-o, te iubesc, nu se uzează niciodată.

Cămașă necălcată

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii
Photo by Filip Mroz on Unsplash

Anul acesta am petrecut Crăciunul în noua casă. Am gătit împreună 12 feluri de mâncare de post, și după-masă, ne-am așezat alături de copii și tatăl prietenului meu la masa de Wigilia. După ce am mâncat și am deschis cadourile, ne-am făcut și o poză de grup în fața bradului, ca să o trimitem prietenilor.

”Arați foarte frumos, mi-a scris o prietenă, dar gagiul tău are cămașa necălcată”. I-am răspuns că nu a mai fost de mult taică-său pe la noi să-i calce cămășile.

“Poftim, 🤔”, a fost reacția ei. ”Taică-său îi calcă hainele, este un hobby de-a lui, îi place să facă treaba asta ca să se simtă util la pensie”, i-am explicat eu mai detaliat, asigurând-o că nu am de gând să-i calc eu cămășile.

”Dar, știi ce ți s-ar spune în România”, mi-a dat ea replica.

”Știu”, am râs, amuzată dar și întristată de patriarhatul românesc, subliniind că eu nu mă orientez după astfel de reguli și nici nu am nevoie să mă transform în menajeră pentru altcineva. Nu de aceea am mers la școală, ca să mă educ, și nu de aceea merg la muncă și câștig banii meu, pentru ca apoi să vin acasă și să fac curat după un bărbat matur și apt de muncă. În același fel ca și gagiu meu, și eu am un serviciu, un copil de crescut, gătesc și curăț în casă în limita posibilităților, cot la cot cu el, dar nu consider că este de datoria mea să-i calc cămășile sau să pun osul la treburile domestice mai mult decât el, dacă nu am chef să fac treaba asta. De parcă, când mergea la întâlnirile de pe Tinder, îi călca altcineva cămășile 🤣.

Un bărbat poată să-și calce singur cămășile, își poate găti și curăța după el (și alții), iar dacă îi trebuie o menajeră sau o femeie de serviciu, poate comanda astfel de servicii, nu este nevoie să se transforme prietena, partenera sau soția lui în gospodină. Din experiența mea, analizând la nivelul educațional și cultural al bărbaților cu care eu am intrat în contact, nu am văzut până acum nici un bărbat care să respecte sau să-și iubească mai mult o femeie pentru că-i menajera sau bucătăreasa lui, ci mai degrabă să o înșele mai la greu. Ironic, cu cât nivelul educațional al bărbaților cu care am intrat în contact era mai scăzut, cu atât pretențiile lor menajere erau mai exagerate, în schimb cei educați nu manifestau astfel de cerințe sau așteptări.

Trist însă cum în România societatea are așteptări menajere de la femei, iar ele încă se propagă din generație în generație. Nici nu trebuie să caut departe, căci frate-meu a mărturisit mai în glumă, mai în serios că doar eu am beneficiat de serviciile lui de bucătar talentat pe vremurile studenției noastre, căci de când are nevastă nu a mai dat pe la cratiță. Azi vară, la maică-mea acasă, după ce prietenul meu i-am spus că el face omleta la micul dejun, pentru că eu nu știu să gătesc, ea s-a scandalizat, întrebându-mă agresiv ”De ce te faci proastă?”, de parcă nivelul meu în bucătărie mi-ar trasa deșteptăciunea sau prostia. Știu să fac o omletă, dar nu mai vreau, iar dacă bărbatului de lângă mine îi face plăcere să gătească, cu atât mai bine. Gătește, asamblează mobila și dă cu mopul…

”Apropo, i-am zis prietenei tale că tu nu ai dat cu noul mop pe care îl avem din august?” m-a întrebat el, după ce i-am povestit de îndatoririle călcatului cămășii în societatea românească.

Un nou an 2023

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Și uite așa, a mai trecut un an. 2022 a fost un an plin de muncă, am terminat de renovat casa, m-am mutat în ea și am început să vorbesc și să gândesc tot mai des la plural. A fost un an dedicat împlinirii unui vis, a unei dorințe, aceea de a locui într-o casă frumoasă, spațioasă și primitoare, unde pot invita prieteni și cunoștințe la cafea sau la prânz. Mi-am dorit să am un spațiu frumos, stilat în care să mă pot bucura de noțiunea de acasă. Am realizat asta cu multă muncă și efort, iar după o perioadă de acomodare destul de provocatoare, pot spune în sfârșit că sunt doamna casei mele.

2022 a fost un an dedicat “familiei”, construind și crescând în jurul acestui concept și stil de viață. A fost un an al schimbărilor și acomodărilor, al resetării priorităților și mentalităților.

În noul an 2023 îmi doresc să cresc mai mult personal, după această stabilizare familială, vreau să-mi concentrez eforturile asupra mea, a unor noi proiecte și împliniri!

Vouă, dragilor mei cititori vă doresc un nou an minunat, plin de împliniri, surprize plăcute și cât mai multe și interesante posturi citite pe blogul meu 😉. Una dintre rezoluțiile pentru nou an este să scriu mai mult 😘

Singapore

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Umed, cald, artificial, ordonat, străin, prietenos, complicat – un oraș stat atât de diferit. Este frumos, curat și în același timp destul de complicat. Complex, mai ales multor nații ce locuiesc aici, cu oameni de toate formele și culorile, Singapore încântă, impresionează, dar și dezamăgește, în special la prețul berii 😭😅. Și la umiditatea ce tronează aici, berea-i la mare căutare.

Câteva impresii vizuale:

Vietnam

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Admir natura pe scările din jungla Vietnamului și sunt recunoscătoare pentru viața frumoasă pe care am ocazia să o experimentez. Am parcurs un lung drum și ca să ajung până aici, încununat cu multă muncă, atât în termeni financiari, ca să fac posibilă călătoria, cât și în termeni mentali, ca să mă pot bucura de ea.

Sunt într-o continuă schimbare, în transformare și în curs de relaxare mintală. Lucrez de ceva ani cu mine, ca să ies din starea primitivă de “luptă” în care m-au programat nevoile copilăriei, adolescenței și ulterior ale tinereții fragede, încercând să trec la etapa următoare, de maturizare și bucurie.

Este liniștit acest lac vietnamez, plin de pești colorați și plante de un verde intens, iar plăcerea de-al privi este extraordinară. Mă liniștesc aceste locuri din natură, atât de îndepărtate și diferite de locul meu de baștină. Curioasă viața, cum te duce departe ca să te regăsești și să te simți mai acasă, decât acolo unde ai copilărit. Sunt departe de România și atât de aproape de mine. Mă simt inspirată, sunt bucuroasă, calmă interior și fericită în mijlocul junglei vietnameze.

Ne găzduiesc aici localnici, pe care-i respectăm și-i ascultăm. Când am ajuns i-am spus lui Hung că mă ustură gâtul, putând înghiți cu greu apă după cele noua ore de zbor, mi-a pus în mână un pumn de pastile verzi, mi-a dat să iau și un antibiotic, iar în a treia zi m-am vindecat deja. L-am ascultat docilă, așa cum mănânc ceea ce alege pentru mine și experimentez ceea ce-mi sugerează. Ne mai duce el prin localuri cu miros static de murdărie, ori toalete improvizate în care apa din chiuvetă se scurge direct pe podea, dar totu-i doar parte a folclorului local și a experimentării Vietnamului. Asta nu-i țara curățeniei, dar este o țară plină de surprize, cu bogate și frumoase atracții.

Ospitalitate turcească

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

“Fuck, asta-i Turcia”, i-am zis frustrată, uitându-mă la față lui de mucos îngâmfat pe care tocmai l-am deranjat din somnul cu ochii deschiși.

“Am fost peste tot în lume și în Turcia e mereu o loterie, dacă nimerești persoana greșită, nu te ajută orice ai face”.

“Watch your language”, mi-a turnat el ofensat și trezit brusc la realitate, deși în urmă cu zece secunde când l-am rugat să mă ajute, că mi-am uitat ceasul la security, între zboruri, și următorul avion pe care trebuie să îl iau tocmai face îmbarcarea, mi-a răspuns indiferent:

“Poți să mergi la lost & found și să pierzi avionul sau te poți întoarce la gate”.

Ospitalitate turcească, ce să mai zic. Am lucrat cu ei și sunt niște drăguți când vor ceva de la tine, mai ales când simt că pot profita, dar se transformă instantaneu în ticăloși indiferenți și leneși când le ceri ajutorul, ori să-și facă munca pentru care sunt plătiți (nu-i așa că sună un pic familiar 🤔). Depinde mult și peste ce fel de om dai, iar din trăsăturile acestuia se vedea că nu-i genul care să întindă o mână de ajutor. Mi-a mai venit pe limbă încă câteva superlative, dar m-am oprit. M-am concentrat asupra mâhniri mele.

Îmi cumpărasem ceasul în urmă cu mulți ani de pe aeroport din Munich. Nu a fost foarte scump, dar a fost ideal pentru mâna mea mică, argintiu, cu un fundal negru și patru puncte, dintre care unul din diamant. Fin, delicat și practic, exact cum mi-se potrivește. A fost și nu mai este. Măcar știu exact unde l-am pierdut. L-am cumpărat de pe aeroport, l-am pierdut pe aeroport.

Totul este temporar, iar obiectele vin și pleacă, doar că mie îmi cam place să mă atașez de ele. Ceasul se potrivea foarte bine cu inelul de logodnă, de care ar trebui probabil să mă scap voluntar.