Schimbările

De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.

Nu  știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.

Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.

Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.

Încurcatele ițe ale întâlnirilor online: Tinder, Badoo, Matrimoniale, Compatibilitate, Sentimente sau Facebook

Oricâtă cerneală ar curge pe subiectul iubirii tot este prea puțină, căci treburile inimii sunt un nesecat izvor de dorințe, anxietate, plăceri, întrebări, nevoi, decizii, frici ori nedumeriri. În vremurile pețitoarelor moderne (Tinder, Badoo, Matrimoniale, Compatibilitate, Sentimente și chiar Facebook mai nou), regulile jocului curtării s-au cam schimbat, deși în mare au cam rămas aceleași. Îmi povestea o prietenă, după primele ei contacte cu pețitoarele moderne, că se simte ca în studenție, când avea scris pe ușa dulapului din cămin programul întâlnirilor, ca să nu-i încurce pe băieți între ei.

Pentru că dezbat destul de des subiectul, ce apare mereu în discuțiile amicii disponibili și în căutare de parteneri, atât de sex feminin cât și masculin, am făcut o scurtă sinteză bazată pe experiența mea a modului în care trebuie abordate pețitoarele moderne, ca să aibă sens. Un fel de ghid modern al întâlnirilor online de succes:

Primul pas – aplicația. Sunt mai multe aplicații de întâlniri, fiecare cu specificul ei. Eu am încercat câteva și am și scris despre ele: Tinder, Badoo, Sympatia sau Inner Circle. Fiecare țară are aplicațiile ei, iar mai nou până și Facebook a dezvoltat un astfel de serviciu. Înainte de a-și descărca aplicația, este primordial pentru fiecare viitor utilizator, să se gândească și mai ales să se hotărască în legătură cu ceea ce-și dorește. Dacă oficial toți ne dorim relații monogame până la adânci bătrâneți, în care să lăsăm de la noi și să ne sacrificăm pentru iubire (lol), frumusețea aplicațiilor online este că putem fi sinceri cu noi înșine. Este primul pas obligatoriu spre succes. Nu are rost să ne păcălim singuri, că nu vine nimeni să-și bage nasul la noi în telefon, și nu-i nici o rușine să ne cautăm un partener pe Tinder sau pe Badoo. Partener pentru orice 😋. Aplicațiile online nu sunt obligatoriu doar pentru cuplăraiul sexual, deși pot fi și nu-i nici o jenă în treaba asta. Mai jenant este să pretinzi că-ți dorești ceva ce nu vrei de fapt. Partea asta cu ”ceea ce-mi doresc” este una dintre cele mai complicate, căci fiecare avem tendința să ne mințim frumos, mai ales de dragul a ceea ce spune lumea sau ce ar putea crede alții despre noi. Minciuna aici este pierdere de vreme, ce ulterior se va transforma în frustrare față de aplicație și cu oamenii pe care-i vom întâlni acolo, ce nu vor corespunde nevoilor noastre. Eu la început mi-am dorit relații pasagere, fără implicare emoțională deosebită, ca să gust un pic de viața libertină a alegerilor și a posibilităților. Și treaba asta a fost foarte ok și chiar bine venită. Nu eram pregătită pentru o relație serioasă și nici nu avea sens să caut una, pentru că oricum alegeam instinctiv, oameni care-și doreau cam aceleași tip de relație pasageră ca și mine. Băieți serioși erau pe vremea aceea foarte plictisitori. Ulterior, când mi-am dorit o relația serioasă și prin prisma asta am accesat aplicația, mi-am schimbat total tactica.

În funcție de ceea ce mi-am dorit am ales pozele pentru aplicație și mi-am făcut profilul. Acesta este al doilea pas. Când mi-am dorit aventură și survolam netul pentru amuzament ori ca să am material de blog, mi-am pus o poză cu mine din călătoriile mele cu motocicleta în pantaloni mulați din piele, jacheta de motocicletă, casca pe cap și Grand Canyon în spate de decor. Nu am oferit prea multe detalii despre mine, ca să am ce discuta ulterior și nici nu mi-am trasat preferințele în privința pretendenților, alegerile făcându-se oricum pe baza unor criterii nestatornice. Ulterior, când mi-am schimbat căutările și doream să-mi găsesc un bărbat pentru o relație mai serioasă, am ales două poze cu mine în rochii, dintre care, în una eram fără ochelari de soare pe nas, ca să nu port discuții inutile despre cum arat în detaliu. Am observat că, dacă cineva-i interesat de aventuri, cel mai simplu mod de-a captura atenția celorlați este prin a fi evaziv, misterios, inaccesibil, oferind o imagine fabuloasă, de splendidă superficialitate despre sine. În schimb, dacă își dorește o relație, ar trebui să pară relativ onest și parțial accesibil. Ca să nu piardă vreme aiurea ar trebui să fie cât mai concreți în criteriile de selecție, adăugând despre sine informații, ce i-ar putea îndepărta pe potențialii solicitanți nedoriți. Eu am subliniat clar că am studii, ca cei fără, să nu mă abordeze.

Al treilea pas este contactul efectiv cu oamenii din aplicație, unde întâlnim zeci sau sute de persoane, ce ne vor da like-uri și ne vor contacta. Vom începe conversații peste conversații, vom primit complimente măgulitoare, atent selectate și de obicei trimise copy paste, poze cu inimioare, trandafiri virtuali sau puli dezgolite. Este mai practic să nu purtăm discuții active cu mai mult de 4-5 pretendenți în același timp, ca să nu-i încurcăm prea mult între ei. Ca regulă generală de obicei bărbații scriu primii, sau asta așteptă cel puțin multe femei, dar nu-i neapărat bătută în cuie. Am scris și eu prima de câteva ori și nu a fost vreo diferență. Vom primi filmulețe deocheate, invitații la cafele, filme, vinuri, prânzuri, plimbări sau direct la sex. Odată ajunse în spațiul virtual al tuturor posibilităților, multe femei se simt agasate, hărțuite și jignite de propunerile, comentariile sau insultele directe de care au parte din parte unor bărbați. Iar, bărbații sunt agasați și spam-ați de prostituate, peștii lor sau reclama agresivă a sex chaturilor sau și shop-urilor ce le doresc cu ardoare banii. Din fericire toate aplicațiile are opțiunea BLOCK, vitală, nu doar extrem de utilă. Fiecare element ce nu ne convine trebuie pur și simplu eliminat cât mai rapid și fără regret. Block și conversația-i ștearsă automat de aplicație pentru ambele tabere. Block și utilizatorul agasant nu ne mai poate accesa. Nu trebuie să ne explicăm, să ne scuzăm ori să ne gândim prea mult la conturile din spatele cărora se ascund cei ce nu ne convin, le dăm un block și trecem mai departe. Mai frustrant este când ne blochează cineva pe noi din senin, dar în treaba asta constă mirajul aplicațiilor online, totul este relativ și nu trebuie să punem la inimă nici o discuție ce are loc acolo. De multe ori oamenii ocupații, în relații sau căsătorii, își instalează aplicația în momentele mai proste ale relației, poartă câteva discuții online, ca apoi să revină la sentimente mai bune față de partenerul ni spațiul real și își șterg contul. Alte ori, pur și simplu cealaltă parte nu ne găsește la fel de interesanți.

Oamenii cu intenții reale, mai devreme sau după un timp relativ scurt, propun trecerea din mediul online la mediul real, un prim pas fiind mutarea discuției pe o aplicație mai uzuală, gen Whatsapp, Telegram sau Messenger, o conversație la telefon sau întâlnirea. Acesta este cel de-al patrulea și cel mai important pas al pețitoriei online. Orice povești tainice, pline de dileme existențiale, secrete ascunse ori iluzii frumoase am împărtăși cu cineva în mediu virtual, nimic nu are valoare autentică, până întâlnim persoana față în față. Întâlnirea însemnă de fapt totul, este proba de foc din care reiese interesul sau indiferența. Oricât am conversa virtual, oricât ne-am amoreza de poza lui sau a ei de pe telefon, până nu avem persoana respectivă în fața noastră nu știm de fapt nimic, oricât am google-ito înainte. Chimia trebuie să-și spună cuvântul. Întâlnirea este pentru bărbați momentul în care află dacă tipa chiar arată ca în poză și nu se trezesc la cafea cu o persoană total diferită și o explicație trasă de coadă, a pozei retușate de acum 5 ani, pe când fotomodelul avea cu cel puțin 10 kg în mai puțin și părul vopsit blond. Doamnele și domnișoarele ca au tendința să ca, înșele la poze, din spusele multor domni ce erau șocați că eu arat ca și mine. Întâlnirea este pentru femei momentul în care află dacă bărbatul ce le-a cântat ode virtuale romantice, nu-i un bădăran, parfumat cu transpirație, calic zgârcit, la care-i pute gura a disperare. Nu cunoști omul până nu-l întâlnești indiferent de gargara telefonico-sms-ată și promisiunile virtuale în van. De aceea, scopul tuturor interacțiilor online este întâlnirea în carne și oase. Există și o categorie de amorezați online ce evită, sub tot felul de pretexte și motive ce par foarte întemeiate, întâlnirea față în față. Fac asta deoarece au o problemă majoră, ascund ceva sau în cele mai multe cazuri pe cineva. De aceea cei care vorbesc prea mult, dar nu propun o concretizare a vorbelor prin întâlnire intră la punctul trei în categoria Block, căci nu are rost pierderea inutilă de vreme.

Acestea fiind zise, mult succes la agățat și bine ați venit în noua eră a iubirii și cuplatului!

Înțelepciunea populară și înțelepciunea modernă, când îți merge rău în viață

Dacă îți merge rău în viață, gândește-te că acum vreuna își dă întâlnire cu ex-ul tău, crezând că a dat peste cineva special 🤣🤣🤣

Am citit mesajul de mai sus cu emoji-urile de rigoare în poloneză pe un grup de Facebook. Scris cu litere albe pe un fond roșu aprins, în primă fază mi-a trezit un colț de zâmbet cu gândul la ex-ul, doar ca să mi-se șteargă rânjetul o secundă mai târziu, realizând că actualul este ex-ui cuiva, ce ar putea crede același lucru despre el.

Într-adevăr, nu prea cultivăm obiceiul de-a avea o părere bună despre ex-ii noștri, mai ales despre cei pe care îi lăsăm benevol în urmă. Nemulțumite și nesatisfăcute, în carul cu ocări, pretenții și jigniri le mai aruncăm ca bonus cu patimă și fără urmă de regret ori obiectivism, disprețul. Nu i-am lăsat de buni ce erau, ne spunem în gând ulterior, în timp ce-i privim nedumerite, fericiți și împliniți în brațele alteia, care-i iubește, și-i adoră cu o pasiune mai flămândă și mai înflăcărată decât am fost noi vreodată tentate să o facem. Nu știe săraca, cu cine se încurcă, tindem să o compătimim pe ”norocoasa” ce ia gunoiul nostru drept comoară.

Ceea ce refuzăm însă să vedem si să acceptăm este că, dezamăgirile și opiniile noastre față de o persoană, nu sunt obligatoriu împărtășite și de alții. Iar treaba asta, merge pentru ambele sexe. În iubire nu există ierarhie prestabilită ori preferințe universale. În iubire nu există compatibilitate generală, iar conceptele de bun, rău, frumos, urât, atrăgător sau indiferent sunt subiective, fiind individual trasate de fiecare om în parte, după definiții inconștiente și instinctive.

Nu l-a părăsit de bun ce era, vom spune noi triumfătoare și vom avea dreptate. Dacă l-am părăsit însemnă că nu ne simțeam alături de el dintr-o relație împlinită și fericită. Și bine am făcut să-l părăsim, acordându-ne atât nouă cât și lui șansa, de-a găsi oameni mai potriviți. Căci în iubire și mai ales apoi în viața de cuplu, foarte mult ține de potrivire.

Deci, dacă ne merge rău în viață, mai bine ne facem un Aperol Spritz – luăm un pahar mare și frumos în care punem 2 părți de Aperol, 3 părți de Prosecco (nu vin alb!), 1 parte apă minerală (dar se poate înlocui cu Prosecco, dacă ne merge foarte rău), două felii de portocală și câteva cuburi de gheată. Se bea la rece cu paiul (dar nu din hârtie) și ne va merge bine deja după primul pahar, iar după al doilea, de-a dreptul fenomenal! Cât despre ex-i, hai noroc și să-i lăsăm în pace!

Bubele societăților

Fiecare națiune își are bulele ei de absurditate, prostie și multă imaginație scăpată de sub controlul realității. Dacă românii excelează recent pe arătură cu plugul Covidului, la polonezi avortu-i la putere.

În folclorul românesc Covidul nu există, nici pentru cei care s-au deja îmbolnăvit de el, iar dacă îți faci vaccinul ți-se implantează un cip direct în cap, prin care te controlează Bill Gates. Se varsă ură și injurii filosofice, curg jignirile și se scuipă cu amenințări pe Facebook, oglinda digitală a românului, bălăcindu-se taberele între ele cu patimă, atât cele pro, cât și cele contra. În realitate, România are niște spitale de toată groaza, insalubre, murdare, pline de bacterii și prost dotate, cadre medicale incompetente și inumane. Este ultimul loc în care vrei să ajungi bolnav, mai ales cu Covid. Sunt numeroase cazuri de malpraxis în România, oameni mutilați sau uciși din prostia, incompetența sau indiferența medicilor. Cu tristețe privesc cum toată societatea asta bătăioasă împotriva și pro Covid, nu se trezește să vorbească despre problemele reale și grave cu care se confruntă sistemul de sănătate românesc, dar se bălăcăresc în opinii și păreri despre o alegere care este oricum individuală. Nu forțezi pe unul anti vaccin să nu se vaccineze și nici pe unul pro-vaccin să nu-l facă!

În folclorul polonez avortu-i o industrie, controlată Hitler prin doctori malefici, ce se ocupă de prelucrarea feților avortați în materie primă pentru produsele cosmetice, extrăgându-se din ei colagenul, din care se prepară creme pentru bogații păcătoși ai lumii. De câțiva ani se fac campanii stradale împotriva avortului, conduse în exclusivitate de bărbații ce strigă în megafoane vorbe jignitoare la adresa femeilor ce-ar îndrăzni să avorteze un făt malformat. În realitate, s-au făcut în Polonia în jur de 2000 de astfel de avorturi, pe motive medicale, căci din fătul respectiv nu ar fi ieșit un om normal și funcțional. Majoritatea copii ce se nasc cu malformații rămân în grija mamelor singure, în 90% dintre cazuri ele fiind părăsite de soți sau parteneri, pentru care îngrijirea unui copil cu probleme este insuportabilă. Un caz recent a fost în Londra, când o mamă și-a omorât copilul cu handicap sever, copleșită de greutatea îngrijirii lui permanente pe perioada Covid. Tatăl și-a exprimat durerea printr-un mesaj din Mallorca, despre cât de mult l-a iubit, deși s-a săturat la un moment dat să-l mai șteargă la cur și s-a cărat, dar și-a tatuat numele lui pe braț.

Mă gândesc câteodată cum ar arăta prostia inversată, dintre Polonia și România, dar nu-i iese decât o viziune a normalității. Românii ar sări ca și arși dacă li s-ar interzice avortul la cerere, amintindu-și de toate mamele moarte în timpul comunismului, iar polonezii nici nu ar înclina urechea spre propaganda anti-vaccin, când toți abia așteptă să iasă din pandemie, ca să-și poată relua programul anual de vacanțe în străinătate. Polonezii sunt plimbăreți.

Până atunci vă invit să admirați postere de Valentine’s pe care sentimentaliștii cu anti avort le-au inventat, ca să sensibilizeze cuplurile. Un pic este cam Photoshopat fătul din ele, în loc de malformații fiind integral dezvoltat și cu un look din ăla sănătos, dar ce să-i faci, așa-i in reclame – totul e bine până dai cu banu!

Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Cu tristețe despre religie, părinți și copii în România

Photo by Picsea on Unsplash

În România s-a reactivat recent controversa botezului, ca reacție la moarte a încă unui copil în timpul desfășurării acestui ritual creștin, practicat conform normelor trasate de Biserica Ortodoxă Română. Am văzut chiar o petiție online pe tema respectivă, prin care se cere bisericii să modifice ritualul botezului prin scufundarea în cristelniță, astfel încât să fie prevenite accidente care se întâmplă. Dacă presiunea publică va fi suficient de mare, iar ”scandalul public” nu va trece atât de repede, probabil Biserica Ortodoxă Română va schimba ceva în cadrul acestui ritual, deși mă îndoiesc, căci religiile sunt în general condiționate de întreținerea ritualurilor și a tradițiilor statornice. BOR se va apăra în primă fază prin toate mijloace ca să reziste schimbării și chiar dacă schimbarea va fi introdusă, vor exista cu siguranță preoți fanatici ce vor ține cu dinții să repete același ritual pe care l-au practicat până atunci, în ciuda faptului că botezul este un act simbolic, iar la catolici este suficient ca să fie stropit copilul cu apă sfințită pe frunte de trei ori, ca să fie considerat botezat în religia creștină.

Schimbare sau nu, ea nu-l va ajuta cu nimic pe băiețelul ucis la Suceava. În cazul lui a rămas doar o singură întrebare: cine-i răspunzător? Preotul a fost programat la audieri, la fel și părinții, iar prin ziare au apărut deja propaganda cu povești vânătorești împletite de neonatologii. Vor da vina unii pe alții, iar la final cazul va fi cel mai probabil clasat, după stilul clasic al poveștilor controversate din România. O bună parte a opiniei publice, probabil majoritatea, va da vina pe biserică, însă de va înșela amarnic.

Nu, vina nu este a bisericii. Vina este în totalitate a părinților și am să explic de ce.

BOR este o instituție religioasă, ce dispune de anumite reguli și de o anumită propagandă. În cadrul regulilor sale este introdus ritualul botezului, pe care BOR stipulează că trebuie să se realizeze la aproximativ 40 de zile de la nașterea copilului. În alte religii creștine, la catolici de exemplu nu există această dată anume, dar se insistă ca botezul noului născut să fie realizat cât de curând posibil. Astfel, biserica își crește șansele ca, copilului ca să fie crescut și educat în cadrul tradiției ei și conform ritualurilor pe care ea le propagă. Nu are intenția de a-și rănii sau omorî viitorii enoriași (căci nu-i putem numi enoriași pe copii ce încă nu posedă o cunoaștere a sinelui), ci doar vrea să se asigure că ei sunt deja ”luați” cât mai devreme sub aripa ei protectoare, ne fiind atât de disponibili ca să adere la altă religie.

Părinții sunt, în majoritatea cazurilor și în cazul de față, oameni maturi, majori, dispun de o conștiință de sine, deosebesc binele de rău și au capacitatea de judecată. Au liber arbitru, sunt liberi să adere la orice religie doresc, să urmeze orice ritualuri aleg, însă odată ce au devenit părinți, pe lângă toate libertățile pe care le posedă, mai vine și o responsabilitate. Este responsabilitatea lor să-și protejeze copilul. Copilul mic este fragil, delicat, nu se poate apăra și comunică doar prin plâns. Se spune chiar că el nu este conștient, decât după primul an de viață că el este despărțit de corpul mamei, având nevoie vitală de protecție și îngrijire din partea părinților. De aceea natura ne-a creat ca să ne iubim copii, ca să-i protejăm de potențialele pericole ce le-ar pune viața în primejdie. Asta însemnă că, părinții sunt principalii responsabili de viața copilului lor, ei trebuie să gândească și să decidă pentru copilul lor, ce-i face bine și ce-i poate face rău. În categoria asta, a alegerii, intră și botezul. Părinții decid când și dacă, copilul lor este suficient mare și de apt pentru a fi băgat cu capul în apă, de către un străin (care nu-i pediatru și nici moașă), în cadrul unui ritual. Iresponsabilitatea, ignoranța și prostia este de partea lor în acest caz, pentru că au permis ca, copilul lor născut prematur și neadaptat pericolelor să fie supus și ucis în cadrul botezului. Nu i-a obligat nimeni să-și supună copilul atât de mic acestui ritual, să de-a copilul din mână unui străin ca să-l scufunde în apă. Aveau dreptul să oprească în orice moment ritualul sau să-i spună preotului că nu sunt de acord să le bage copilul cu capul sub apă. Ierarhia dintre preot și părinți (ce se promovează de către biserică și se acceptă de către enoriași), datina botezului, rușinea față de semeni, banii dați bisericii sau orice altceva, sunt secundare în fața siguranței și binelui copilului, pe care trebuie să le asigure părinții.

Biserica are regulile și ritualurile ei. Este dreptul ei să aibă ce ritualuri vrea, așa cum este și dreptul fiecărui om matur să adere sau nu la ele, în funcție de ceea ce simte el sau ea că-i bine sau rău. La fel este și în cazul copiilor, doar că cei care iau decizia sunt părinții. Ei principalii responsabili pentru soarta copilului.

Dragi părinți, vă rog, nu mai fiți atât de îndobitociți cu tot felul de prostii, ritualuri, credințe și sfaturi în creșterea și educarea copiilor voștri. Judecați singuri ceea ce este bine și ce nu pentru ei, fiți prevăzători și mai ales prudenți. Este copilul vostru, este obligația voastră și dreptul doar al vostru să hotărâți!

Știri din Polonia: despre avort, rolurile genurilor în catolicism și despre cât pot maxim câștiga naționaliștii adevărați de drepta

Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.

Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.

Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Fără istericale!

Photo by jens holm on Unsplash

Și totuși, ce faci când te supără jumătatea, partener de viață și război, prieten, logodnic, soț sau chiar amant?

Nimic. Experiența anilor mi-a demonstrat că cea mai bună soluție, atunci când te supără jumătatea este să nu faci absolut nimic. Spui un bine românesc ce nimeni nu știe exact ce însemnă, dar merge cam la toate, un dobrze polonez spălăcit și indiferent sau un ok american neconvingător, preferabil cu jumătate de gură și un accent aparent  de ”foarte preocupată cu altceva”. Nu reacționezi în nici un fel, dar nici cu împricinatul nu te întâlnești, evitându-l cu o încăpățânare aparent accidentală, căci ești foarte ocupată cu treburile tale. Bune sau rele, interesante ori plictisitoare, importante și de ce nu, evazive, toate chestiunile tale private îți cer acum imperativ și neapărat atenția. Așa că nu ai timp de altceva sau altcineva. În cel mai rău caz și plânsul de una singură între cearceafuri este mai important și mai urgent, decât să-i răspunzi lui la sms.

Dacă îi pasă, tăcerea și absența ta îi va spune tot ce are nevoie să știe. Îi va comunica brutal că a făcut ceva greșit, că te-a rănit sau că nu ți-a fost pe plac o anumită acțiune a lui, fără a fi nevoie ca tu să-i faci crize existențiale, urlând din toți plămânii sonate de țipete și înjurături pentru vecini, ori vărsându-ți lacrimile amare și inutile peste machiaj, schimonosindu-te în fața lui. De ce să-i dai satisfacția ca să te vadă biată, umilită, sărmană sau disperată? Pentru ce să faci istericale? Doar ca să te înjosești în fața lui, sperând că-ți aruncă ceva fărâmituri de afecțiune?

Am observat de-a lungul timpului că expozițiile de slăbiciuni, foarte comune în rândul femeilor de altfel, pe care le mai organizam și eu uneori, pentru anumiți bărbații din viața mea, nu-mi aduceau nimic util sau bun pe termen lung. Poate pe moment aveam impresia că le câștigam afecțiunea ori aprecierea, după ce-mi pictam suferința în tablouri ieftine ori îmi ciopleam durerea în sculpturi confuze. Pe termen lung însă, nu le câștigam decât disprețul, fiind pregătiți să mă taxeze ca neautentică, la prima re-expoziție ale acelorași opere déjà vu, analizate și uitate. Căci expunerea durerii unei inimi delicate și fragile are un termen foarte scurt de valabilitate, în practică expirând după prima vizitare. Repetare ei nu face decât să-i aducă autoarei recenzii nedorite, scrise în cuvinte usturătoare: isterică, nebună, cu țigle lipsă de pe acoperiș, geloasă, sărită de pe fix, instabilă emoțional, disperată… și aici puteți să completați și voi cu aceste sinonime măgulitoare, pe care sunt sigură că le-ați auzit deja, din plin și fără de zgârcenie, de fiecare dată când v-ați isterizat pentru o nedreptate sau afrontul oferit aparent accidental de către partenerul de conviețuire. Nu acesta este calea spre îndreptarea situației.

Distanța și tăcerea funcționează în schimb excelent. Este mesajul neclar pe care jumătatea ce și-a încercat încă odată norocul, îl pricepe cu acuratețe. Am descoperit prin metoda de eroare și încercare, că bărbații au nevoie de spațiu, de libertate și mai ales de absența jumătății, ca să-și dea seama ce reprezintă ea pentru ei. Sufocarea sau dramatizarea nu duce la nimic bun, este obositoare și doar le confirmă că, indiferent de câte porții de rahat îți servesc pe tavă, tu le vei înghiți pe toate. Docilă sau îndărătnică pentru ei nu are importanță, tot ce contează este că o să le înghiți toate afronturile, confirmându-le nu că-i iubești, ci că ești disperată. Fiind disperată, ai să accepți orice și ei vor continua să te trateze în același mod.

Ne întrebăm adesea de ce același bărbat se comportă total diferit cu două femei diferite, pe una tratând-o cu respect și atenție, în timp ce pe alta cu dispreț și indiferență. Ne imaginăm cu extaz și invidie povești vânătorești despre ce scorpie sau mare doamnă trebuie să fie acea femeie cu care ei se comportă respectabil, când de fapt nu face nimic special. Este doar o femeie normală ce nu permite să fie tratată inadecvat. Nu acceptă să fie umilită și nu mănâncă rahat în speranța că pe viitor va primi caviar. În nici un caz nu-și face filme greșite în cap că va fi răsplătită pentru martirizarea ei inutilă, dacă închide ochii la abuz, înșelat, mințit, lipsă de respect, indiferență sau plasarea ei la coada priorităților.

Concluzia este simplă doamnelor și domnișoarelor, când vă treziți tratată cu cea mai mică lipsă de respect, luați-vă catrafusele și vedeți-vă de ale voastre, servindu ignorare și indiferență. Dacă vă iubește, și le pasă de voi funcționează excelent, deși unii reacționează mai devreme, iar alții mai târziu, fiecare având nevoie de timpul lui pentru a-și da seama ce-i important pentru el. Vor fi și cei care nu vor reacționa, nu pentru că sunt autiști emoțional, cu pentru că nu le pasă. Atunci, este momentul să vă întrebați onest dacă chiar vreți să vă îmbătați cu apă rece alături de ei?

Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.