Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Copii în relații

Photo by Ramin Talebi on Unsplash

Să spun că am ignorat, nu ar fi tocmai adecvat, dar cu siguranță am subestimat rolul jucat de copii într-o relație nouă. Am desconsiderat importanța și greutatea acestui bagaj, probabil pentru că nu am simțit niciodată că, copilul meu ar fi o problemă pentru mine. Și mi-am pus rar problema că, ar fi o problemă pentru alții. Am evitat în relațiile mele pasagere, pe care le-am avut după divorț să-mi implic copilul. Atâta timp cât eu nu mă vedeam pe termen lung cu oamenii respectivi, cu siguranță nu era nici un sens a-i aduce în sfera mea privată. Asta până în relația curentă, când lucrurile au fost diferite de la început, iar copii, atât al meu cât și a lui au fost parte integrantă a totului.

La început a fost bine, ne-am plăcut toți și mai ales copii între ei. Prima a început fiică-mea cu crize de gelozie, urlete și plâns din nimic. Prietenul meu a rezistat cu stoicism, iar eu am adresat cu răbdare fiecare criză de-a ei în parte, vorbindu-i de fiecare dată ferm și în aceeași direcție, asigurând-o că o iubesc, că-i cea mai importantă pentru mine și că ea nu pleacă nicăieri, dacă mai vine cineva alături de noi. A durat cam două-trei luni toată tevatura și când mă dispera deja repetarea poeziei au încetat subit crizele ei. Nu a mai avut nici o problemă cu prietenul meu, iar de fiecare dată când am întrebat-o ulterior ce simte, mi-a răspuns că el este ok și că vrea să petreacă timpul împreună cu el și mai ales cu fiul lui.

Pe când era să zic hop, a început băiețelul lui. Mai mic, mai bosumflat, mai răsfățat și mai crizat, când a dat atacul, nu am știut de unde, pe unde și ce m-a lovit. M-am trezit în plin război, cu crizele regulate ce se manifestă de fiecare dată, când se întoarce de la maică-sa. Mai ales când părinții lui sunt în dezacord sau când ea are momente mai proaste (mama copilului exprimându-și anumite nesiguranțe și nemulțumiri legate de faptul că noi încercăm să ne întemeiem o familie), crizele băiețelului sunt mai accentuate. Mă pun în papucii acelei femei, pe care nu o cunosc și cu care totuși împart destul de multe, și pe de o parte o înțeleg. Este greu să fii mamă singură și în concurență cu potențiala familie pe care tatăl încercă să o formeze alături de o altă femeie, ce are și avantajul de a avea un copil, de care copilul tău este atașat. Probabil și eu m-aș simți deranjată și recunosc că am avut și eu un moment de aha, când tatăl copilului meu s-a împrietenit cu o mamă singură cu un băiețel prin Tenerife. Dar, în loc să mă dezlănțui, mi-am dat seama că nu are rost să-mi pierd vremea rumegând la ce face ex-ul meu de care m-am despărți și cu care nu am nimic în comun. Cu atât mai puțin, nu am ce să-mi exprim păreri sau opinii pe acest subiect, din moment ce eu am ales să plec și nu mai vreau să fiu cu el, căci orice aș face, zice sau gândi, doar ce ar dăuna copilului meu, căci i-aș stimula indirect conflictul de loialitate, pe care oricum îl are.

Copii cu părinți despărțiți au o problemă majoră manifestată prin conflictului de loialitate, căci îi iubesc pe amândoi părinții, iar când unul îl vorbește de rău pe celălalt, ei se simt vinovați. Toată ura, nemulțumirea sau frustrarea, justificată sau nejustificată, pe care o are un părinte față de celălalt, merge la copil. De aceea, am încercat și de ceva timp chiar în reușește să mă abțin de la orice fel de sentimente sau gânduri negative față de tatăl fiice-i mele. Nu o interoghez în legătură cu timpul petrecut la el, o las pe ea să-mi spună ce și cum dorește, mă abțin de la a emite comentarii sau judecăți despre ceea ce face la el, evit să cer excesiv detalii despre ce și cum se petrec lucrurile acasă la tată ei, ori cu cine se întâlnesc. Nu am nevoie să știu detalii, care ulterior vor mușca din mine invidie sau frustrare, nu vreau să provoc acești monștrii, pentru că ei îmi vor răni copilul.

Copii sunt ca niște bureți și absorb nesiguranțele proiectate de părinți, colectând în ei treburile nerezolvate ale adulților la care ei sunt martori direcți sau indirecți și oscilând între limitele netrasate ale relațiilor eșuate, dar neîncheiate. Copii apoi răbufnesc în momentele de bucurie, în clipele de nesiguranță, la școală, acasă, pe colegi sau pe oamenii din jurul lor, câteodată pe părinți și de multe ori pe ei însăși.

Îl compătimesc pe băiețelul prietenului meu. Aș vrea să-l ajut, dar în același timp doresc și să trasez o limită clară de respect reciproc între noi. Nu-i sunt mamă și nu-i voi fi niciodată, el are mama lui, eu am copilul meu, însă conviețuirea reciprocă l-a adus în inima mea și am un atașament părintesc față de el.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (II)

Când am simțit telefonul în mijlocul creștetului am realizat definitiv că-i dusă. M-am uitat la ea cu un amestec de scârbă și iritate pe care eram determinată să-l țin în mine. De obicei explodez, atunci când îmi mai pasă de oameni, dar de ea nu-mi mai păsa. Voiam doar să văd ușa închisă în urma ei și ea evacuată din viața mea pentru totdeuna.

O  englezoaică excentrică, pe care am cunoscut-o cu peste 13 ani în urmă, regizoare la teatrul amator în care am activat pe vremuri. Avusesem o relație mai mult cordială, o mai ajutam pe ici pe colo, până când m-am reîntors în centrul orașului și am devenit vecine. De atunci a început să mă frecventeze mai des și m-am ajutat cu doctoratul, făcându-mi proofreading-ul din poziția de vorbitor nativ. Deși, i-am plătit serviciul, exact la prețul cerut, a avut cumva grijă, să mă țină mereu îndatorată, într-un joc de rugăminți, pledoarii, milă și umilință simulată, pe un fundal destul de solid, de femeie singură într-o țară străină, fără copii și cu părinții morți, îmbrăcată ca un om al străzii, mereu cu unghiile netăiate, părul neîngrijit și ciorapii găuriți. Emanând imaginea unei artiste neînțelese de lume, în mintea ei, lumea greșește și ea are dreptate, căci nu contează cum arați sau cum te comporți, atâta timp cât poți debita lucruri inteligente și susține conversații avansate despre literaturi, teatru sau film. În realitate lumea tolerează, dar nu prea accepta excentricii, chiar dacă le face pe plac, asta durând până când ei devin o babă răutăcioasă, plină de frustrări și ură, ce disimulează adevărul și adevăratele-i intenții.

A început să-mi facă fițe când a realizat că sunt într-o relație serioasă, reproșându-mi că nu am timp de ea, fiind prea ocupată să mă întâlnesc cu prietenul meu, ca și cum am fi fost prietene la cataramă cu program zilnic de vizitare. Apoi, a apucat-o drama, suferind gălăgios că prietenul meu nu o place, deși o văzuse omul doar o singură dată în viața lui și nu avea nici o părere anume despre ea. Pe urmă, mi-a aruncat câteva toane sporadice, în momente dificile pentru mine, simțind nevoia să-mi testeze limitele, ca să vadă până unde poate întinde coarda. Ca un copil nesigur pe el, îmi cerea insistent atenția când eram ocupată și nu aveam timp de ea, ca să mi-o refuze când i-o propuneam. S-a auto invitat de Revelion, după ce-i comunicasem clar că stăm acasă cu copii și nu avem loc unde să cazăm invitații peste noapte, implorându-mă prin telefoane repetate să o primesc seara pentru două ore. A rămas desigur toată noaptea, răsplătindu-mă printr-un comportament deplorabil, iar la finalul serii, printr-un gest prostesc, ce în opinia ei trebuia interpretat ca o glumă, mi-a dat cu telefonul în cap.

A doua zi i-am blocat numărul și i-am șters toate mesajele. Am fost mai ușor decât mi-aș fi închipuit, odată ce am decis că nu am nevoie să păstrez în jurul meu oameni instabili emoțional, răi și care nu știu să se comporte. Odată cu ea, i-am mai făcut vânt unei alteia (care nu a avut chiar tupeul să se auto invite de revelion, dar mi-a sugerat că așteptă să o invit eu), făurită din același aluat și cu un comportament la fel de dăunător, cu care răcisem relațiile de ceva timp, după a doua ei criză de isterie majoră, când nu-i făcusem pe plac în detrimentul meu. Au ceva în comun femeile astea două, pe lângă răsfățul de copil singur la părinți, singurătate pe care o aleg conștient și lipsa copiilor la vârste relativ înaintate. Posedă o anumită manifestare de ură față de toți cei care au ceva din ceea ce ele își doresc și un mod perfid de-a induce altora sentimente de vină, atunci când nu primesc ceea ce-și doresc.

Închizând aceste două uși nocive, m-am simțit eliberată și pregătită ca să deschid noi ferestre ce vor duce spre alți oameni, care-mi vor aerisi viața. M-am mirat că nu le-am făcut vânt mai devreme, dar am în mine o dorință naivă de-a crede că există ceva bun în fiecare om. Și de aceea, dau mereu câte o șansă, doar ca să mi-se demonstreze repetitiv că sunt mulți oameni care nu o merită.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (I)

Am petrecut mai bine de 30 de minute din ora pe care o aveam la dispoziție, ca să-i repet aceeași poveste. I-o spusesem și la întâlnirea anterioară. O știam pe de rost și acum o repetam mecanic, ca o lecție învățată de frică la școală, ce nu m-a convins încă, cu logica ei. Am realizat că mi-o repetam de fapt mie, cerându-i aprobarea. Voiam să-mi confirme judecata corectă, într-o lume în care alegerile sunt individuale și subiective. Alegerea este urmarea judecății, dar una nu o condiționa pe cealaltă. Putem judeca bine și alege prost, precum putem judeca greșit, dar alege bine. Auzindu-mă, realizam că judec corect, însă refuz să-mi pun în aplicare alegerea, corectă dar neplăcută, de aceea chestionam judecata ce a stat la baza ei. Reacția de opoziție la schimbare, am realizat, pe care mi-o manifestam printr-o ploaie inutilă și predictibilă de cuvinte. Ea, calmă ca de fiecare dată, mi-a strecurat în minte o umbrelă, sumarizându-mi scurt și la subiect realitatea: atunci când avem o părere proastă despre noi înșine, ne înconjurăm de oameni care ne confirmă asta într-un fel sau altul. Punct ochit, punct lovit!

Toată viața am cultivat în interiorul meu, două păreri contradictorii despre mine, una foarte bună și alta extrem de proastă. Mi-am construit părerea foarte bună pe bază de instinct, prin forțe proprii și motivându-mă pozitiv. Mi-am întărit-o manifestându-mi independența și îmbrățișându-mi rebeliunea, muncind nopți întregi acolo unde alții au abandonat și cultivând relații cu oameni de succes, ce m-au apreciat, m-au ajutat și m-au încurajat. Părerea foarte proastă mi-am însușit-o din copilărie, prin educația defectuoasă, bătăile umilitoare, critica constantă și motivarea negativă. Am hrănit-o cu nesiguranța mea și opiniile oamenilor nefavorabili, pe care i-am acceptat lângă mine, deși-mi făceau rău. Cele două păreri au trăit permanent în mine și din fericire pe termen lung părerea foarte bună a dominant, datorită ei reușind să ating succesul în multe aspecte ale vieții mele.

În mod analog, am dus cu mine două feluri de prietenii. Pe de o parte am avut bucuria de-a întreține prietenii cu oameni care m-au iubit onest și mi-au insuflat sentimente pozitive, iar pe de alta am cultivat relații nefavorabile cu persoane ce m-au înconjurat cu un amestec ciudat de afecțiune, invidie și pretenții, servit sub o formă de instabilitate, înțepături neașteptate, accese de furie sau comportament de abandon, atunci când deciziile mele nu le-au fost pe plac. Parțial, reflexie a relației mele defecte cu mama, am cărat astfel de prietenii distructive cu mine ani buni din viață. M-am găsit mereu câte o amică (sau chiar mai multe) falsă, ce cultiva de obicei la adresa mea o invidie ascunsă, obișnuind ă mă disprețuiască disimulativ și gata să mă înțepe la primul semn de slăbiciune. Aceste ființe ba au profitat de bunătatea mea excesiv de naivă în unele momente, ba au simulat neputința, ca să-mi exploateze mila scăpată de sub control. Le-am simțit dintotdeauna toxicitatea, manifestată în special în prezenta unui bărbat, prin aroganță și dispreț la adresa mea, iar eu, pentru că nu mă cunoșteam și nu mă iubeam suficient, mă manifestam în prezența lor în cele mai teribiliste forme ale mele, imprevizibile, teatrale, mânate de o nevoie puternică de a le satisface cu orice preț, tocmai pentru că știam că vor fi nesatisfăcute. În mod ciudat erau persoanele în fața cărora asertivitatea mea atât de faimoasă față de necunoscuți, se topea instantaneu, ca o pată nesemnificativă de zahăr într-o tigaie încinsă la focul lor dăunător.

În terapie am început am devenit conștientă de aceste prietenii nefavorabile, găsindu-le la început asemeni unor pietricele rătăcite prin bocanci, ce mă jenau din mersul meu spre țel. Treptat, vindecând-mă și construindu-mi o părere universal bună despre mine, definindu-mi corect nevoile și dorințele, am realizat că duc cu mine nu pietricele, ci bolovani inutili, ce-mi apasă dureros pe spinare. Un bagaj toxic ce mă trage în jos, mă dezavantajează la mers și mă împiedicându-mă să evoluez, ce nu mă las să fiu eu. Dar, ca orice drog, mai ales dintre cele ce nu ne fac bine, am refuzat cu încăpățânare să renunț la ele și după ce am realizat cine sunt. Pentru că adicția era puternică, am început cu placebo. Am încercat să le vorbesc deschis, dar m-a împiedicat scutul lor de apărare și ripostele lor non-verbale nemiloase. Cum să-i spui cuiva deschis că-ți face rău, că te rănește și te tratează incorect, când persoana din fața ta îți transmite prin ființa ei că o ofensezi doar deschizând subiectul?

”Ticăloasa ești tu”, am citit pe fața ei. ”Pentru că mă deconspiri.”