Dezinformare urâtă, jignitoare și grosolană în România cu privire la protestele din Polonia

Dezinformare grosolană Made in Romania: ”Anunțul că președintele Poloniei, Andrei Duda, este pozitiv cu Coronavirus a provocat un val de proteste in Polonia.” Aici articolul de acum două zile. Habar nu am de unde Sebastian Ujica (dacă chiar există persoana respectivă, căci mai degrabă cred că-i un pseudonim) de la Mediafax a scos prostia asta. Probabil i-a ieșit pe cur și nu pe cap, căci în nici un caz nu are legătură cu protestele. Este ofensatoare pentru polonezi o asemenea dezinformare nesimțită.

Polonezii protestează de sâmbătă seara împotriva:

  1. Restricțiilor impuse dreptului de avort!
  2. Împotriva PiS – partidul care guvernează momentan în Polonia!

 Da, Andrej Duda este diagnosticat pozitiv cu Covid și nimănui nu-i pasă, cu atât mai puțin oamenilor din stradă care strigă wypierdalać = du-te la dracu/pleacă naibii/fute-o de aici partidului din care el face parte.

Pe lângă cei de la Medifax, mai dezinformează și cei de la Digi24, Aleph News, Agerpres, Stiri Diaspora și Monitorul Apărării și Securității, toți promovând aceeași știre de falsă și jignitoare la adresa protestatarilor care luptă pentru drepturile oamenilor la o viață normală.

Oricare ar fi agenda românilor să dezinformeze în legătură cu Covidul, asta este doar a lor și nu are nici o legătură cu realitatea din Polonia. Da, avem Covid în Polonia, este aici, s-au introdus mai multe restricții, dar nu are absolut nici o legătură cu protestele.

Alegerile de duminică din România

Photo by Element5 Digital on Unsplash

Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.

Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?

M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?

Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?

Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.

Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Afaceri cu Covid sau cum trezește în români Coronavirus spiritul antreprenorial

A murit înainte de Paște un prieten de familie al părinților mei. În spital, cu pneumonie și NU de Coronavirus.

Povestea clasică din spitalele românești: și-a programat omul o operație de rutină pentru scoaterea unui neg de pe spate în luna februarie, l-au operat și după ce l-au trimis acasă a început să se simtă rău. A făcut pneumonie, cel mai probabil de la o infecție nosocomială, dar cum între timp venise Coronavirusul peste România, când s-a prezentat cu pneumonia la spital i-au refuzat internarea, dându-i ceva antibiotice și trimițându-l acasă. Acasă s-a simțit tot mai rău și în cele din urmă a ajuns din nou la spital înainte de Paște. Acolo a urmat saga clasică a doctorilor foarte competenți de prin spitalele-morgă ale României, care au început să se plângă de foștii doctorii și tratamentul greșit administrat. L-au băgat la izolare, panicați de Coronavirus, cum le stă bine doctorilor serioși, și în ciuda faptului că i-au ieșit 3 teste negative de Covid, nu i-au permis familiei nici un contact cu el. Singur în spital, fără însoțitor și fără cash în Românica, normal că nu l-a mai băgat nimeni în seamă, familia putându-i doar trimite ceva mâncare prin intervenții. Într-o zi din Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paște, a încetat pur și simplu să mai răspundă la telefon. Panicată, familia a început cu telefoanele și intervențiile, iar seara, prin pile solide, au aflat că murise de dimineață, tocmai în ziua în care îi ieșise și cel de-al patrulea test negativ la Coronavirus.

Dar, această poveste, adevărată și tristă, nu-i despre infecțiile intraspitalicești și nici despre ignoranța șpăgarilor din spitalele românești, poveste spusă de atâtea ori, asta-i o altă poveste despre Coronavirus și spiritul antreprenorial al românilor. Povestea începe abia la morgă, când s-a dus fiul bărbatului mort să ridice cadavrul tatălui său, iar angajații de acolo i-au propus o tranzacție irezistibilă: să semneze că i-a murit tatăl de Coronavirus, că primește bani. Normal, primesc și ei, pentru spor în muncă, probabil la ars cadavre cu Covid, dar primește și familia. Argumentul lor suprem a fost că, oricum e mort și nu-l ajută cu nimic să-l înmormânteze în stil tradițional, dar banii nu-i strică. Ca să-l motiveze pe tânărul ce tocmai își pierduse tatăl, l-au și amenințat că nu-i eliberează cadavrul până după Paște în caz de refuz. Fiul a făcut scandal, au sunat iar la intervenții și până la urmă, s-a rezolvat, i-au eliberat cadavrul înainte de Paște și l-a putut înmormânta normal în țărână.

Dacă aș fi citit povestea asta pe Facebook, aș fi calificat-o ca fake news, probabil înflorită de o imaginație bogată, dar când am auzit-o din primă mână, mi-am amintit de toată corupția, șpaga, înșelătoria și mizeria din România. Intervenții, pilele, plicul alb pentru  doctorii incompetenți și aroganți, ignorarea din spitale și multe alte umilințe sunt chestii pe care le-am trăit pe viu în România, ca parte a unei realități pe care acum o găsesc abstractă. Și totuși, există atât de mulți oameni care trăiesc asta pe piele lor: familia mea, prietenii mei, cunoștințele mele, o întreagă țară.

După o experință din asta, mă gândesc inevitabil câte dintre cazurile de morți declarate cu Covid din România, sau chiar Polonia, de fapt din toată EU sunt reale și câte au fost inventate pentru șpagă? Oare când vor crește compensațiile pentru Covid, că am înțeles că EU dă ceva ajutoare pentru asta, va crește și numărul de morți? Oricum, de când am aflat, citesc cu multă suspiciune toate raporturile media despre Coronavirus.

În ce lume trăim, care-i realitatea și care-i ficțiunea?

Bătaia, această splendidă educație

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.

Lot

M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.

Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.

Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.

Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.

România și revoluția

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?

Trăiască schimbarea

img_6625.jpg

Ca la orice conferință ce se respectă și aceasta a avut un ministru în dotare, o doamnă ministru, mai exact. Doamna ministru, ca orice politician de top în Europa de Est, ne-a vorbit cu limbă de lemn, frumos ambalată în folie PiS. Au curs cuvinte mărețe despre potențialul exportului polonez și elogii la adresa birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț. Comparativ cu România, politicienii polonezi folosesc o limbă de lemn mai ”umană”, delicat finisată, mult mai bine lucrată și parțial grăitoare de adevăr. Cât privește exporturile, statul polonez a înțeles această nevoie și încercă să-și ajute plătitorii de taxe mai mari sau mai mici, să vândă cât mai mult la alții, de unde și ideea birourilor agenției, care sunt la dispoziția firmelor poloneze. În ciuda faptului că ajutorul lor este destul de limitat, în marea majoritate personalul birourilor este amabil și serviabil față de interesanți, un contrast puternic între ceea ce am experimentat eu în urmă cu câțiva ani la Ambasada României din Varșovia, unde domnul de la secția de comerț era acolo doar să existe.

Una dintre cheile succesului birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț este angajarea de personal tânăr, de obicei din sfera privată, care nu este forțat să adere politic la partidul de guvernare. De multe ori oamenii din aceste birouri au dublă naționalitate, fiind din familii mixte, polonezo-americane, palestiniene, egiptene, grecești, etc. Angajații agențiilor sunt din start școliți ca să fie receptivi la nevoile interesanților, răspund la email, la telefon și chiar ajută, majoritatea, că toate pădurile au uscături. Sunt normali, într-un cuvânt și nu niște marionete pline de fițe, puse acolo de figurație. Ar putea și România învăța ceva.

Unul dintre lucrurile care m-au surprins pozitiv la conferința Google a fost că s-a menționat de câteva ori despre România, ba chiar am avut două sesiuni în sala România, nu erau despre România vorba la sesiuni, ci doar o coincidență. O coincidență plăcută ca România să nu mai fie asociată cu țiganii în Polonia. Trăiască schimbarea!

România paralelă: burtoșii politici

În copilărie, am asociat imaginea bărbatului burtos, posedând de obicei o fața schimonosită de grăsime, vreo dâră de chelie în creștetului capului și vorba apăsată, cu o persoană importantă. Nu spunea multe, dar exista, iar dacă mai venea și echipat la costum, cravată și cămașă călcată la dungă, cu siguranță trebuia să fie cineva de vază locală. Cu privirea arogantă, era din clubul celor care discutau treburi cu bărbații,  aruncându femeilor un ”ce faci doamna?”, fără a se deranja să mai aștepte răspuns. Oamenii ăștia cu ”greutate”,  purtau între ei o fraternitate masculină, dându-ți mâna apăsat și spunându-și pe porecle: domn primar, domn consilier, vice, pădurar, contabil sau ce altă funcție s-o mai nimeri să umple. Poreclele, purtate cu mândrie, aveau rol în a sublinia importanța lor pe scena socială a orășelului sau comunei în care-și duceau veacul. Mulți dintre ei le purtau cu mândrie și după ce cariera lor lua calea pensionării. Ca fiică de polițist, toată copilăria mea m-am întâlnit cu astfel de specimene, știindu-i după porecle, dându-le sărut-mâna și privindu-i de jos în sus cu distanță, ușor umilă și un fel de respect impus de părinți. Pe atunci, nu m-am gândit prea mult la acești indivizi  cu burta mereu rotundă și proeminentă și nici la rolul lor în viața comunității, la funcția pe care o îndeplinesc și în ce capacitate intelectuală. Erau un fel de cineva, iar cei din jur aplecau capetele și închideau pliscurile la văzul lor. Erau oamenii de vază locali.

În tinerețe, pe când studiam și lucram în politică, am făcut cunoștință cu importanții de la oraș, care spre deosebire de concetățenii lor de la orășel sau sat, nu aveau doar burțile mai mari și titlurile mai pompoase, dar și învârteau mai mulți bani. La oraș, am făcut cunoștință cu domnul senator, deputat sau consilier județean, pe care l-am privit prin același filtru de distanță, umilă și respect impus, dar și cu un ochi mult mai sceptic. Mă formam deja ca om, studiam, gândeam și învățam să mă exprim. Judecam, analizam și trăgeam concluzii, despre toate aceste lichele de vază ale națiunii, adunătură de oportuniști burtoși, cheli, schimonosiți și plini de aere, incapabili de a realiza ceva pe cont propriu, pentru care statul era vaca perfectă de muls, potolindu-le și nevoile financiare și frustrările personale.

E plină România de burtoșii politici când am lăsat-o în urmă cu 15 ani, a căror calitatea de gol intelectual și aroganță tupeistă, le asigură un trai liniștit în sânul unui stat corup și falimentar. O găsesc și am găsit-o la fel.

1.jpg

Între timp, în același stat, după colț, dar într-un loc mai puțin pompos, lipsit de aroganță, mai interesant și sincer, dau din aripioare albinuțe. Ăștia-s de-ai mei :).

2.jpg

Din ciclul: români pe Badoo

Am dat peste un caz original pe Badoo, cu rădăcini în patria mumă, din ce-mi zice aplicația localizat în Pitești. Tipul îmi trimitea regulat poze cu flori, cafea, soare și inimioare, genul de prostii pe care oamenii le publică pe Facebook, când nu au nimic de spus, dar vor sa se bage și ei în seamă.

Drăguț, ce să zic, poate chiar plăcut pentru unii, să primească urări regulat, seara și dimuneața, însoțite de flori și cești cu lichide virtuale. Pentru unii, căci eu nu pot să nu mă gândesc la ocupațiile pe care le are un astfel de individ, ce vânturi îi bat prin mintea lui creativă și cât de fake este profilul de pe care trimite astfel de urări.

L-am blocat cu brio și acum nu mai primesc urări, iar domnul probabil este trist că nu are la cine trimite.