2020

2020 a fost un an cu adevărat special. Am anticipat că va fi diferit, dar mă gândeam la cu totul o altă direcție. În timp ce eu visam afaceri, delegații și noi proiecte, m-a surprins oferindu-mi cu totul altceva, ceva ce mi-am dorit de ceva vreme, însă mereu am fost prea ocupată sau prea des plecată ca să pot realiza.

Am început anul cu o vacanță de două săptămâni în State, printre nămeții din Utah, călătorind cu mască pe avion, din proprie inițiativă, când se vorbea pe alocuri în media despre Covid. Eram convinsă că după întoarcere am să intru în circuitul regulat al călătoriilor de afaceri, având aproape cumpărate biletele pentru Bologna și plătit avansul la o întâlnire B2B în Arizona. Nu bine m-am întors și situația a luat o întorsătură neașteptată, planurile viagere risipindu-se unul după altul în necunoscuta ceață numită Covid. Străzile au devenit repede pustii, iar statul în casă activitatea principală. În tot acest necunoscut, am profitat de timpul cu fiică-mea, obișnuindu-mă să o am în preajmă toată ziua, când făceam mâncare sau lucram, ca și pe vremea când o alăptăm, doar că acum o ajutam la lecții, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, sau urmăream alături de ea desene animate. Am inițiat-o în Manga anilor 80, desene pe care și eu le urmăream când eram de vârsta ei.

În august, am reușit să mai prind o vacanță de două săptămâni în Cipru, la insistențele prietenului meu. Inițial nu voiam să renunț la planul meu anual de a merge în România, însă cum situația în România era instabilă, complicată și neclară, am acceptat să mergem în Cipru. Am nimerit excelent într-o perioadă cu zbor direct și turiști puțini, fără restricții majore. Înainte de zbor cu câteva zile am aflat că trebuie să ne facem un test Covid, l-am făcut și ne-am bucurat de soare. Am prins exact perioada când a fost cel mai cald în Polonia, dar între canicula de aici și cea din Cipru sunt peste 10 grade Celsius.

Călătoria comună alături de copii ne-a consolidat relația, avansând dinamica dintre noi, dar și apropiind copii între ei. A fost punctul de cotitură și poate momentul în care am înțeles despre ce era de fapt vorba în acest an, complicat, ciudat, diferit. Dacă până atunci existau îndoieli, neasumări și diverse șicane, după ce ne-am întors din vacanță, relația a căpătat un alt statut și o altă importanță. Am realizat că trebuie să tratez în mod serios treaba asta, dacă vreau să-mi construiesc ceva pe termen lung și să accept că tot ceea ce mi-am dorit se poate realiza acum, aici și cu această persoană. Am ales să încetez să mă mai frământ dacă.., și am început să mă gândesc la cum … să trăiesc mai intens și mai frumos, etapele și evenimentele apropierii de persoana de lângă mine, încercând să construiesc o relație, așa cum mi-am dorit dintotdeauna să am. Și cum reciprocitatea este esențială între doi oameni, cealaltă persoană a făcut la fel.

Pentru mine 2020 a fost anul iubirii și al relațiilor. Nu am făcut afacerile vieții, nu am mai adunat mii de mile și nici nu m-am mai relaxat sub soarele Dubaiului, însă m-am bucurat de ocazia de-a petrece mai mult timp cu fiică-mea, prin prezența ei în apropierea mea, chiar dacă fiecare era în camera ei cu laptopul, și de relația cu prietenul meu, ce s-a dezvoltat tot mai mult. Cumva aveam nevoie de acest an de liniște, de detașare față de goana după adrenalină și senzații, și m-am bucurat de el din plin.

Un An Nou Fericit!

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Alinierea, aroganța, aparențele, individualitatea

La români alinierea începe cu aparențele. Cum te îmbraci, ce haine porți, ce freză îți faci, cum te prezinți sunt trăsăturile primordiale, căci hainele joacă un rol mai important decât sentimentele pe care ți-le transmite omul ce le poartă. În mod interesant accentul pus pe haine din România, nu are nimic de-a face cu stilul, bunul gust sau moda. Căci indiferent de gusturile personale, preferințele și stilul pe care îl ai, alinierea este cea mai importantă. În România, persoanelor cu bun gust și stil individual de exprimare prin modă le lipsește libertatea ca să și-l manifeste pentru că, orice deviație de la standardele îngrădite ale acestei societății post-comuniste, este automat taxată ca rușinoasă, trăznită sau ciudată. Ironic cum o societatea trist îmbrăcată, judecă oamenii pe bază de înfățișarea.

A doua etapă a alinierii este în trăsăturile de caracter. Aroganță, mândrie sau fală sunt câteva dintre etichetele negative care se pun automat în România oamenilor care au încrederea în sine, ori care exprimă o părere diferită sau contestă statutul quo. ”Cine te crezi, buricul pământului?” este o frază care m-a însoțit din copilărie de fiecare dată când priveam lucrurile dintr-un unghi diferit și emanam păreri în opoziție cu majoritatea. Lipsind argumentul logic de contestare eram arătată cu degetul ca și arogantă, balenă în borcan sau buricul pământului. Este modul comunismului de-a taxa individualiștii, de-a da cu ei de pământ, nu contestându-le gândirea, ci pe ei însăși. Comunismul a stors o zeamă acră din români promovând non valorile, uniformitatea, jachetele negre de piele pe care toate femeile de la țară trecute de 40 de ani le posedă și capul plecat, într-un cocktail amestecat cu preocupări pentru ziua de mâine și din care au fost eliminate creativitate, dorințele, iubire, visele, speranțele sau așteptările.

A avea o părere bună despre tine, a avea încredere în tine, a fii conștient de cine ești, a-ți asuma realizările și a te bucura de ele nu este nici un fel de aroganță, ci o normalitate în țările dezvoltate și libere. Sunt valorile care se cultivă de către fiecare, pentru sine, ca să aducă liniște, bucurie și să stimuleze individul pentru a-și îndeplini visele. Sunt esența libertății pe care comunismul a trebuit să o suprime, pentru a egaliza ceea ce nu este și nu va fi niciodată egal, individualitatea fiecăruia. Ne știind să te respecți pe tine, nu vei putea să-i respecți pe cei din jurul tău. Dacă nu ne iubim pe noi înșine nu îi vom iubi pe ceilalți, pentru că îi vom vedea mereu în adversitate.   

Câteva cuvinte despre România

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

Carte: 27 de pași

27 de pași este genul de carte ca-ți place să o citești pentru ca este interesantă, impredictibilă, chiar dacă poți să dai un google rapid despre un sumar al autorului. Eu nu îl știam și nici nu m-a atras coperta cărții, căci o văzusem undeva pe net, însă m-a convins să o citesc un interviu cu autorul. Mi-a plăcut modestia și asumarea lui.

Cartea este bine scrisă, plină de surprize, amestecând poveștile din copilărie, cu trecutul teribilist și prezentul provocator în mintea cititorului, ca și cum ar fi propria sa viață pusă la bătaie. Citind-o am recunoscut elementele României post comuniste, modelul de familie și relații ce se dezvolta acolo după revoluție, ba chiar mi-am numărat diferența de ani față de autor, încercând să-mi amintesc unde erau eu în vremea aventurilor sale. Am simțit vibrații similare când am citit pasajele din carte ce descriau cu fascinație viața din afară și pe care românii, ce o iau în piept cu pila, clisa și ceapa învelite în ziar, ori cu hârtia igienică roz de proastă calitate în traistă. Mi-am recunoscut conaționalii deghizați ba în smecheri de succes cu haine și ochelari neapărat de marcă, ba în milogi modești exploatați de străini, ori țepari la colțul străzii. Ultima dată am văzut alba neagra în Berlin și scria român pe frunțile celor din galerie. Cartea atrage prin onestitate și acceptare. Autorul se acceptă cu bune și rele, nu mai încercă să impresioneze pentru că a jucat deja acest rol și știe că nu aduce nimic deosebit. Realitatea este mult mai tare, căci în momentele critice doar sinceritatea dureroasă te poate ajuta cu adevărat.

Dezinformare urâtă, jignitoare și grosolană în România cu privire la protestele din Polonia

Dezinformare grosolană Made in Romania: ”Anunțul că președintele Poloniei, Andrei Duda, este pozitiv cu Coronavirus a provocat un val de proteste in Polonia.” Aici articolul de acum două zile. Habar nu am de unde Sebastian Ujica (dacă chiar există persoana respectivă, căci mai degrabă cred că-i un pseudonim) de la Mediafax a scos prostia asta. Probabil i-a ieșit pe cur și nu pe cap, căci în nici un caz nu are legătură cu protestele. Este ofensatoare pentru polonezi o asemenea dezinformare nesimțită.

Polonezii protestează de sâmbătă seara împotriva:

  1. Restricțiilor impuse dreptului de avort!
  2. Împotriva PiS – partidul care guvernează momentan în Polonia!

 Da, Andrej Duda este diagnosticat pozitiv cu Covid și nimănui nu-i pasă, cu atât mai puțin oamenilor din stradă care strigă wypierdalać = du-te la dracu/pleacă naibii/fute-o de aici partidului din care el face parte.

Pe lângă cei de la Medifax, mai dezinformează și cei de la Digi24, Aleph News, Agerpres, Stiri Diaspora și Monitorul Apărării și Securității, toți promovând aceeași știre de falsă și jignitoare la adresa protestatarilor care luptă pentru drepturile oamenilor la o viață normală.

Oricare ar fi agenda românilor să dezinformeze în legătură cu Covidul, asta este doar a lor și nu are nici o legătură cu realitatea din Polonia. Da, avem Covid în Polonia, este aici, s-au introdus mai multe restricții, dar nu are absolut nici o legătură cu protestele.

Alegerile de duminică din România

Photo by Element5 Digital on Unsplash

Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.

Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?

M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?

Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?

Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.

Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Afaceri cu Covid sau cum trezește în români Coronavirus spiritul antreprenorial

A murit înainte de Paște un prieten de familie al părinților mei. În spital, cu pneumonie și NU de Coronavirus.

Povestea clasică din spitalele românești: și-a programat omul o operație de rutină pentru scoaterea unui neg de pe spate în luna februarie, l-au operat și după ce l-au trimis acasă a început să se simtă rău. A făcut pneumonie, cel mai probabil de la o infecție nosocomială, dar cum între timp venise Coronavirusul peste România, când s-a prezentat cu pneumonia la spital i-au refuzat internarea, dându-i ceva antibiotice și trimițându-l acasă. Acasă s-a simțit tot mai rău și în cele din urmă a ajuns din nou la spital înainte de Paște. Acolo a urmat saga clasică a doctorilor foarte competenți de prin spitalele-morgă ale României, care au început să se plângă de foștii doctorii și tratamentul greșit administrat. L-au băgat la izolare, panicați de Coronavirus, cum le stă bine doctorilor serioși, și în ciuda faptului că i-au ieșit 3 teste negative de Covid, nu i-au permis familiei nici un contact cu el. Singur în spital, fără însoțitor și fără cash în Românica, normal că nu l-a mai băgat nimeni în seamă, familia putându-i doar trimite ceva mâncare prin intervenții. Într-o zi din Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paște, a încetat pur și simplu să mai răspundă la telefon. Panicată, familia a început cu telefoanele și intervențiile, iar seara, prin pile solide, au aflat că murise de dimineață, tocmai în ziua în care îi ieșise și cel de-al patrulea test negativ la Coronavirus.

Dar, această poveste, adevărată și tristă, nu-i despre infecțiile intraspitalicești și nici despre ignoranța șpăgarilor din spitalele românești, poveste spusă de atâtea ori, asta-i o altă poveste despre Coronavirus și spiritul antreprenorial al românilor. Povestea începe abia la morgă, când s-a dus fiul bărbatului mort să ridice cadavrul tatălui său, iar angajații de acolo i-au propus o tranzacție irezistibilă: să semneze că i-a murit tatăl de Coronavirus, că primește bani. Normal, primesc și ei, pentru spor în muncă, probabil la ars cadavre cu Covid, dar primește și familia. Argumentul lor suprem a fost că, oricum e mort și nu-l ajută cu nimic să-l înmormânteze în stil tradițional, dar banii nu-i strică. Ca să-l motiveze pe tânărul ce tocmai își pierduse tatăl, l-au și amenințat că nu-i eliberează cadavrul până după Paște în caz de refuz. Fiul a făcut scandal, au sunat iar la intervenții și până la urmă, s-a rezolvat, i-au eliberat cadavrul înainte de Paște și l-a putut înmormânta normal în țărână.

Dacă aș fi citit povestea asta pe Facebook, aș fi calificat-o ca fake news, probabil înflorită de o imaginație bogată, dar când am auzit-o din primă mână, mi-am amintit de toată corupția, șpaga, înșelătoria și mizeria din România. Intervenții, pilele, plicul alb pentru  doctorii incompetenți și aroganți, ignorarea din spitale și multe alte umilințe sunt chestii pe care le-am trăit pe viu în România, ca parte a unei realități pe care acum o găsesc abstractă. Și totuși, există atât de mulți oameni care trăiesc asta pe piele lor: familia mea, prietenii mei, cunoștințele mele, o întreagă țară.

După o experință din asta, mă gândesc inevitabil câte dintre cazurile de morți declarate cu Covid din România, sau chiar Polonia, de fapt din toată EU sunt reale și câte au fost inventate pentru șpagă? Oare când vor crește compensațiile pentru Covid, că am înțeles că EU dă ceva ajutoare pentru asta, va crește și numărul de morți? Oricum, de când am aflat, citesc cu multă suspiciune toate raporturile media despre Coronavirus.

În ce lume trăim, care-i realitatea și care-i ficțiunea?

Bătaia, această splendidă educație

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.