Și uite așa, a mai trecut un an. 2022 a fost un an plin de muncă, am terminat de renovat casa, m-am mutat în ea și am început să vorbesc și să gândesc tot mai des la plural. A fost un an dedicat împlinirii unui vis, a unei dorințe, aceea de a locui într-o casă frumoasă, spațioasă și primitoare, unde pot invita prieteni și cunoștințe la cafea sau la prânz. Mi-am dorit să am un spațiu frumos, stilat în care să mă pot bucura de noțiunea de acasă. Am realizat asta cu multă muncă și efort, iar după o perioadă de acomodare destul de provocatoare, pot spune în sfârșit că sunt doamna casei mele.
2022 a fost un an dedicat “familiei”, construind și crescând în jurul acestui concept și stil de viață. A fost un an al schimbărilor și acomodărilor, al resetării priorităților și mentalităților.
În noul an 2023 îmi doresc să cresc mai mult personal, după această stabilizare familială, vreau să-mi concentrez eforturile asupra mea, a unor noi proiecte și împliniri!
Vouă, dragilor mei cititori vă doresc un nou an minunat, plin de împliniri, surprize plăcute și cât mai multe și interesante posturi citite pe blogul meu 😉. Una dintre rezoluțiile pentru nou an este să scriu mai mult 😘
Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.
Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile. Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.
Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.
Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.
Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile. Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.
Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.
Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.
M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.
Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.
Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici. Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona. Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.
Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești. L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.
Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.
Fiecare națiune își are bulele ei de absurditate, prostie și multă imaginație scăpată de sub controlul realității. Dacă românii excelează recent pe arătură cu plugul Covidului, la polonezi avortu-i la putere.
În folclorul românesc Covidul nu există, nici pentru cei care s-au deja îmbolnăvit de el, iar dacă îți faci vaccinul ți-se implantează un cip direct în cap, prin care te controlează Bill Gates. Se varsă ură și injurii filosofice, curg jignirile și se scuipă cu amenințări pe Facebook, oglinda digitală a românului, bălăcindu-se taberele între ele cu patimă, atât cele pro, cât și cele contra. În realitate, România are niște spitale de toată groaza, insalubre, murdare, pline de bacterii și prost dotate, cadre medicale incompetente și inumane. Este ultimul loc în care vrei să ajungi bolnav, mai ales cu Covid. Sunt numeroase cazuri de malpraxis în România, oameni mutilați sau uciși din prostia, incompetența sau indiferența medicilor. Cu tristețe privesc cum toată societatea asta bătăioasă împotriva și pro Covid, nu se trezește să vorbească despre problemele reale și grave cu care se confruntă sistemul de sănătate românesc, dar se bălăcăresc în opinii și păreri despre o alegere care este oricum individuală. Nu forțezi pe unul anti vaccin să nu se vaccineze și nici pe unul pro-vaccin să nu-l facă!
În folclorul polonez avortu-i o industrie, controlată Hitler prin doctori malefici, ce se ocupă de prelucrarea feților avortați în materie primă pentru produsele cosmetice, extrăgându-se din ei colagenul, din care se prepară creme pentru bogații păcătoși ai lumii. De câțiva ani se fac campanii stradale împotriva avortului, conduse în exclusivitate de bărbații ce strigă în megafoane vorbe jignitoare la adresa femeilor ce-ar îndrăzni să avorteze un făt malformat. În realitate, s-au făcut în Polonia în jur de 2000 de astfel de avorturi, pe motive medicale, căci din fătul respectiv nu ar fi ieșit un om normal și funcțional. Majoritatea copii ce se nasc cu malformații rămân în grija mamelor singure, în 90% dintre cazuri ele fiind părăsite de soți sau parteneri, pentru care îngrijirea unui copil cu probleme este insuportabilă. Un caz recent a fost în Londra, când o mamă și-a omorât copilul cu handicap sever, copleșită de greutatea îngrijirii lui permanente pe perioada Covid. Tatăl și-a exprimat durerea printr-un mesaj din Mallorca, despre cât de mult l-a iubit, deși s-a săturat la un moment dat să-l mai șteargă la cur și s-a cărat, dar și-a tatuat numele lui pe braț.
Mă gândesc câteodată cum ar arăta prostia inversată, dintre Polonia și România, dar nu-i iese decât o viziune a normalității. Românii ar sări ca și arși dacă li s-ar interzice avortul la cerere, amintindu-și de toate mamele moarte în timpul comunismului, iar polonezii nici nu ar înclina urechea spre propaganda anti-vaccin, când toți abia așteptă să iasă din pandemie, ca să-și poată relua programul anual de vacanțe în străinătate. Polonezii sunt plimbăreți.
Până atunci vă invit să admirați postere de Valentine’s pe care sentimentaliștii cu anti avort le-au inventat, ca să sensibilizeze cuplurile. Un pic este cam Photoshopat fătul din ele, în loc de malformații fiind integral dezvoltat și cu un look din ăla sănătos, dar ce să-i faci, așa-i in reclame – totul e bine până dai cu banu!
Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.
Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.
Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.
Și totuși, ce faci când te supără jumătatea, partener de viață și război, prieten, logodnic, soț sau chiar amant?
Nimic. Experiența anilor mi-a demonstrat că cea mai bună soluție, atunci când te supără jumătatea este să nu faci absolut nimic. Spui un bine românesc ce nimeni nu știe exact ce însemnă, dar merge cam la toate, un dobrze polonez spălăcit și indiferent sau un ok american neconvingător, preferabil cu jumătate de gură și un accent aparent de ”foarte preocupată cu altceva”. Nu reacționezi în nici un fel, dar nici cu împricinatul nu te întâlnești, evitându-l cu o încăpățânare aparent accidentală, căci ești foarte ocupată cu treburile tale. Bune sau rele, interesante ori plictisitoare, importante și de ce nu, evazive, toate chestiunile tale private îți cer acum imperativ și neapărat atenția. Așa că nu ai timp de altceva sau altcineva. În cel mai rău caz și plânsul de una singură între cearceafuri este mai important și mai urgent, decât să-i răspunzi lui la sms.
Dacă îi pasă, tăcerea și absența ta îi va spune tot ce are nevoie să știe. Îi va comunica brutal că a făcut ceva greșit, că te-a rănit sau că nu ți-a fost pe plac o anumită acțiune a lui, fără a fi nevoie ca tu să-i faci crize existențiale, urlând din toți plămânii sonate de țipete și înjurături pentru vecini, ori vărsându-ți lacrimile amare și inutile peste machiaj, schimonosindu-te în fața lui. De ce să-i dai satisfacția ca să te vadă biată, umilită, sărmană sau disperată? Pentru ce să faci istericale? Doar ca să te înjosești în fața lui, sperând că-ți aruncă ceva fărâmituri de afecțiune?
Am observat de-a lungul timpului că expozițiile de slăbiciuni, foarte comune în rândul femeilor de altfel, pe care le mai organizam și eu uneori, pentru anumiți bărbații din viața mea, nu-mi aduceau nimic util sau bun pe termen lung. Poate pe moment aveam impresia că le câștigam afecțiunea ori aprecierea, după ce-mi pictam suferința în tablouri ieftine ori îmi ciopleam durerea în sculpturi confuze. Pe termen lung însă, nu le câștigam decât disprețul, fiind pregătiți să mă taxeze ca neautentică, la prima re-expoziție ale acelorași opere déjà vu, analizate și uitate. Căci expunerea durerii unei inimi delicate și fragile are un termen foarte scurt de valabilitate, în practică expirând după prima vizitare. Repetare ei nu face decât să-i aducă autoarei recenzii nedorite, scrise în cuvinte usturătoare: isterică, nebună, cu țigle lipsă de pe acoperiș, geloasă, sărită de pe fix, instabilă emoțional, disperată… și aici puteți să completați și voi cu aceste sinonime măgulitoare, pe care sunt sigură că le-ați auzit deja, din plin și fără de zgârcenie, de fiecare dată când v-ați isterizat pentru o nedreptate sau afrontul oferit aparent accidental de către partenerul de conviețuire. Nu acesta este calea spre îndreptarea situației.
Distanța și tăcerea funcționează în schimb excelent. Este mesajul neclar pe care jumătatea ce și-a încercat încă odată norocul, îl pricepe cu acuratețe. Am descoperit prin metoda de eroare și încercare, că bărbații au nevoie de spațiu, de libertate și mai ales de absența jumătății, ca să-și dea seama ce reprezintă ea pentru ei. Sufocarea sau dramatizarea nu duce la nimic bun, este obositoare și doar le confirmă că, indiferent de câte porții de rahat îți servesc pe tavă, tu le vei înghiți pe toate. Docilă sau îndărătnică pentru ei nu are importanță, tot ce contează este că o să le înghiți toate afronturile, confirmându-le nu că-i iubești, ci că ești disperată. Fiind disperată, ai să accepți orice și ei vor continua să te trateze în același mod.
Ne întrebăm adesea de ce același bărbat se comportă total diferit cu două femei diferite, pe una tratând-o cu respect și atenție, în timp ce pe alta cu dispreț și indiferență. Ne imaginăm cu extaz și invidie povești vânătorești despre ce scorpie sau mare doamnă trebuie să fie acea femeie cu care ei se comportă respectabil, când de fapt nu face nimic special. Este doar o femeie normală ce nu permite să fie tratată inadecvat. Nu acceptă să fie umilită și nu mănâncă rahat în speranța că pe viitor va primi caviar. În nici un caz nu-și face filme greșite în cap că va fi răsplătită pentru martirizarea ei inutilă, dacă închide ochii la abuz, înșelat, mințit, lipsă de respect, indiferență sau plasarea ei la coada priorităților.
Concluzia este simplă doamnelor și domnișoarelor, când vă treziți tratată cu cea mai mică lipsă de respect, luați-vă catrafusele și vedeți-vă de ale voastre, servindu ignorare și indiferență. Dacă vă iubește, și le pasă de voi funcționează excelent, deși unii reacționează mai devreme, iar alții mai târziu, fiecare având nevoie de timpul lui pentru a-și da seama ce-i important pentru el. Vor fi și cei care nu vor reacționa, nu pentru că sunt autiști emoțional, cu pentru că nu le pasă. Atunci, este momentul să vă întrebați onest dacă chiar vreți să vă îmbătați cu apă rece alături de ei?
Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.
A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.
Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.
Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.
A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.
De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.
Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.
Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.
Pe când mă gândeam azi despre ce să scriu, mai ales că-mi pierdusem de ceva timp inspirația, pe blog surpriză. A dat o religios din Antwerp peste el și mi-a lăsat căruța cu mesaje în care mă pictează cu talent ca proastă, idioată și:
”stângistă, și probabil actualul președinte al Poloniei te calca pe nervi” – că nu l-am votat pe actualul președinte al Poloniei am mai spus-o, ba chiar l-am întrebat pe gagiu-meu la prima întâlniri dacă a votat cu PiS, ca să nu ne întindem inutil; după o întâlnire nereușită cu unul din fanii PiS-ului mi-am dat seama că nu am nimic în comun cu susținătorii acestul partid de stânga! Da, PiS și Duda sunt de stânga, mă rog, noua stângă deghizată în naționalismul extrem și legi care îi favorizează pe cei care nu muncesc, dar fac mulți copii. Deci, a mă acuza că sunt stângistă și că nu îl susțin pe Duda este contradictoriu, din moment ce Duda este stângist.
”feministă” – sunt, și mândră susținătoare a femeile care au dreptul să facă ceea ce vor cu viața și corpul lor, adică sex înainte de căsătorie și avort, dacă aceasta este alegerea lor.
”imbecilă spălată pe creier, care urăște creștinismul” – de fapt sunt anti religie în general, nu urăsc nici o religie, dar nu sunt adepta religiilor, a tuturor, nu doar a creștinismului. Consider că lumea ar fi un loc mai pașnic dacă religia s-ar reduce la o chestiune privată, individuală și una publică, generală.
Nu urăsc nici femeile, nici bărbații, nici copii, nici familie și consider avortul, divorțul sau orientarea sexuală un drept și o alegere personală. Nu sunt de stânga, ci de dreapta, asta ca să fie clar și să nu mai creez confuzii pentru haterii mei.
După atâtea jigniri online, chiar încep să cred că sunt faimoasă.
Căpşunăriţa 