Lună: septembrie 2020

De ce au nevoie femeile, să știe de ce?

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii
Photo by Eric X on Unsplash

Am observat fenomenul în special la femeie, căci ele sunt aprige și dornice ca să afle ”de ce?”, ”pentru ce?” și mai ales ”cum?”, deși sunt și bărbați care au nevoie de răspunsuri, doar că faza lor cu ”de ce-uri” trece mai repede și lasă mai puține urme.
În schimb la noi, nimfele amorului, în deplinătatea facultăților noastre mentale dorim și cerem imperativ să știm de preferință totul și mai ales ceea ce nu există, construind pânze de obsesie în jurul întrebărilor rămase fără de răspuns de către flăcăii noștri zvelți, ce ne-au aburit și apoi părăsit abrupt, fără nici un fel de explicație. Femeile dezvoltă preocuparea chinuitoare de-a afla de ce s-a produs, ce a cauzat și mai ales dacă-i cale de întoarcere, iar când răspunsul se lasă așteptat este momentul pentru manie să-și facă simțită prezența. Această nemiloasă meduză a existenței umane, coptă în cele mai ascunse unghere ale creierului, are obiceiul de-a ne acapara mintea, ritualurile, deciziile, dorințele și alegerile, într-un cuvânt existența.

În mod paradoxal există printre noi frumoase exemplare, atractive, interesante și dorite de sexul opus, cu un real potențial de a întreține relații adevărate, ce se bucură de admiratori și doritori, însă care își duc existența singure, incapabile de-a renunța la meduza obsesiei pentru relațiile fictive. Ca orice dependență uzuală, dependența de suculentele interacțiuni unilaterale este puternică, tentantă și satisfăcătoare, căci oferă drogatului posibilitatea de-a construi cu migală pe ceea ce a fost cândva, o nouă realitate abstractă, care-i dă speranță ani de-a rândul că poate hoitul intubat va reînvia. Doar ca nimeni nu-l dorește viu, nici măcar împricinata, care dacă primește o a doua șansă la relație, prin miracolul neștiut al existenței și într-un moment de slăbiciune al masculului, alege să o rateze, căci realitatea nu va fi niciodată la fel de satisfăcătoare precum fantezia.
În schimb, intubat la oxigenul mental, hoitul aflat în moarte clinică o poate însoți ani la rândul pe nimfă prin peripețiile vieții ei de austeritatea reală, dar abundență imaginativă. Cu cât obsedează mai mult și mai dedicat asupra unei relații imaginare, cu atât ea devine mai reală și vie. Speranța este acel drog sublim ce o ajută să selecteze adevăruri care-i convin, respingând cu tărie orice judecăți născute din logică sau experiențe vizuale. Nimfa trăiește cu impresia că împricinatul se va întoarce la ea, deși îl vede pe stradă plimbându-se agale cu o alta. Îi scrie, insistă și își promite să renunțe la obsesie când el îi va dărui în sfârși închiderea de care ea crede că are nevoie pentru a putea merge mai departe. În mod paradoxal el a închis de mult ușa, când i-a comunicat că nu are timp sau a uitat să-mi mai răspundă la mesaje.

În loc de încheiere, las un mic filmuleț aici, pentru toate nimfele amorului ce s-ar putea să cadă în panta obsesiei, mânate de forța necunoscută a răspunsului ce nu mai vine și în a cărui lipsă, pot cu tărie să abereze în dependență.

Despre medici și sistemul românesc de sănătate

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii
Photo by Bill Oxford on Unsplash

Parcurgând acest articol despre medicul ce a vrut să returneze banii pacientei moarte, mi-am amintit de aventurile mele recente din sistemul de sănătate românesc. Trist, foarte, foarte trist.

Înainte să plec din România, definitiv după cum avea ulterior să iasă, am făcut ce face fiecare român convins că în țara lui este cel mai bine (mai ales dacă nu a mai văzut altele), vizite la medici. M-am dus să mă verific dacă sunt ok și dacă am toate analizele în ordine, ca să fiu sigură că voi rezista printre străini, când cei mai buni medici sunt în țara mea. Așa am dat peste un laringolog, ce m-a programat pentru scoaterea amigdalelor (mă doreau atunci de la o aftă, aveam să aflu ulterior), dar care a refuzat până la urmă să-mi facă procedura, căci nu cotizasem cu nimic în numerar. Eram și eu tânără, naivă și foarte neorientată, de aceea nu priceput limbajul lui non verbal, plecând uluită și umilită din cabinet, căci practic m-a dat afară și nu înțelegeam de ce.

Mi-am luat rămas bun de la sistemul românesc de sănătate, cel puțin pentru câțiva ani, cu amigdalele sănătoase. Aveam aflat destul de curând prin comparație, că acest sistem nu-i altceva decât o tristă relicvă comunistă formată dintr-o adunătură de medici aroganți și asistente zeflemitoare în halate albe cu buzunarele mereu pline de numerar, ce-și desfășoară activitatea în cabinete obosite, decorate insalubru și spitale vechi, în care nu există urmă de hârtie igienică sau săpun la baie.

Am revenit după ani într-un spital din România, când fiică-mea era de câteva luni. Am primit salon separat de la doctorița impresionată că eram din Polonia și bucuroasă să poată încasa de pe cardul european spitalizarea. Personalul s-a comportat frumos cu noi, dar asta se întâmplă de fiecare dată când este o aură de străini prin preajmă. Când aura dispărea, își făceau loc petele de mucegai de pe pereți și vocile iritate ale oamenilor în halate albe, pentru care antibioticele erau răspunsul unilateral la toate problemele. Nu am aflat care a fost problema fiică-mi, dacă a prins-o un virus sau o bacterie, căci nimeni nu ne-a informat ce a ieșit la analize. Le-am dat atunci ceva bomboane poloneze medicilor și am cumpărat săpun pentru baia din spital, iar după trei zile de antibiotic fiică-mea și-a revenit și am plecat acasă bucuroși că am scăpat de toaletele murdare, cu un miros puternic de clor.

Câțiva ani mai târziu am dus-o pe maică-mea la medicul de familie, căci se simțea rău de ceva vreme și i-am cerut direct să-i dea o trimitere la analize. El ne-a răspuns cu tupeu filosofic că singurele analize corecte se fac la privat și ne sugerează să mergem acolo, căci la stat se scriu oricum rezultatele din pix. Nu ne-a dat nici o trimitere, după ce l-am mai rugat odată și când am ieșit de pe ușă am început procesul de convingere a maică-mi, să-și schimbe medicul de familie. Am ajuns accidental și un stomatolog, care pe lângă mirarea pe care a avut-o la vederea plombelor din dinții de lapte, ce în România, ne-a informat ea că nu se pun, a scăpat penseta pe jos în timp ce o consulta pe fiică-mea, doar ca să o ia și să o pună la loc în trusă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă bucur în fiecare zi că nu trăiesc în România, cel puțin din punctul de vederea al sistemului medical. Nu sunt aici câini cu covrigi în coadă, dar din anii 80 au instalat butoane de panică în spital, pe care poți apăsa și vine asistenta la tine, ca să nu trebuiască să strigi de nebun pe holuri când ai o problemă.

Hanoracul din Miami

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii
Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Alegerile de duminică din România

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Photo by Element5 Digital on Unsplash

Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.

Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?

M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?

Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?

Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.

Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.

Singurătatea

~ Căpşunăriţa ~ 47 comentarii

În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.

Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.

Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.

Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.

Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.

Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?

Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.

Ea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Photo by Ahmed Zayan on Unsplash

Am sosit mai repede decât mă așteptam la piatra cărămizie pe care era înscris numele ei. M-am pierdut pentru un moment cu ochii fixați pe dată, trecuse exact un an, apoi l-am ajutat să scoată florile și lumânările din sacoșa de plastic. El a aprins răbdător lumânările încăpățânate, iar eu am curățat piatra mormântului de pământul și frunzele uscate ce se aflau pe ea, aranjând florile și lumânările pe care le adusesem lângă cele care erau deja acolo. Și-a încrucișat brațele în jurul pieptului, pierzându-se cu privirea peste mormânt, cu gândul probabil la ea. L-am îmbrățișat peste brațele lui, strângându-l tare și l-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea. Mi-a spus că era o persoană pozitivă, veselă și creativă. Am stat acolo așa uniți clipe bune, într-o simbioză în care eu eram cea care oferea suportul și nu cea care îl primea.

Ne-am reîntors acasă pe un drum lung prin pădure, povestind și discutând de ale noastre, el povestindu-mi bucăți din viață despre ea. Din descrierile lui știu că mi-ar fi plăcut, dar așa a fost dat să nu ne cunoaștem, eu întâlnindu-l pe el la mai bine de o lună după trecerea ei în altă lume.

Emailul rușinii

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Photo by @plqml // felipe pelaquim on

De dimineață am cules din spam un email (în poloneză) încurajator și foarte optimist:

Bună! Din păcate, am vești proaste pentru tine. Acum câteva luni, am obținut acces la dispozitivul pe care îl utilizezi pentru a naviga pe internet. De atunci, ți-am monitorizat activitatea pe internet. În calitate de vizitator obișnuit al site-urilor pentru adulți, pot să-ți confirm că, tu ești responsabil pentru asta. Pur și simplu, site-urile pe care le vizitezi mi-au permis accesul la datele tale. Am încărcat un troian în baza de date a driverelor, care își actualizează semnătura de mai multe ori pe zi, ceea ce face ca antivirusul să nu o poată detecta. În plus, îmi oferă acces la camera și microfonul tău. Mai mult, am salvat toate datele, inclusiv fotografii, rețele sociale, chat-uri și contacte. Recent, am avut ideea bestială de a face un film în care te termini într-o parte a ecranului, în timp în cealaltă parte este redat simultan filmul pe care îl urmărești. A fost amuzant! Fii sigur că pot trimite cu ușurință acest videoclip tuturor contactelor tale cu câteva clicuri, presupun că ai prefera să eviți acest scenariu. În acest sens, iată sugestia mea: transferă echivalentul a 1.200 EUR în portofelul meu Bitcoin și voi uita totul. De asemenea, voi șterge toate datele și videoclipurile pentru totdeauna. În opinia mea, acesta este un preț moderat pentru munca mea. Puteți afla cum să cumperi Bitcoin folosind motoarele de căutare Google sau Bing, veți vedea singur că nu este atât de dificil. Portofelul meu Bitcoin (BTC): 1EyAadxvFqjvG9swUeexQLFhTvdV6jBTbi Ai 48 de ore pentru a răspunde, ar trebui să-ți amintesc că: Nu are rost să-mi răspunzi – adresa a fost generată automat. Nu are rost să te plângi, deoarece mesajul împreună cu portofelul Bitcoin nu pot fi urmărite. Totul a fost planificat cu precizie. Dacă detectez că ați spus cuiva despre această scrisoare – videoclipul va fi distribuit imediat, iar contactele îl vor primi mai întâi. Apoi videoclipul va fi publicat pe web! P.S. Timpul de numărătoare inversă începe când deschizi această scrisoare. (Programul are un ceas încorporat). Mult succes si ai grija! Ghinion, fii mai atent data viitoare.

Ce nu știe autorul din spatele acestui text de masă este că nu-i nevoie să mă amenințe că mă expune public, deoarece singură și nesilită de nimeni îmi povestesc aventurile sexuale, din spațiul real, că nu sunt fana virtualului, pe blog. Lol!

La ce mă duce în schimb cu gândul, citind un astfel de email șantajist și infracțional (șantajul este o infracțiune și normal ar fi ca poliția să se ocupe de șmecherașii din spatele acestor spam-uri, ca și cele cu bătrâni fără moștenitori ce-ți lasă mâine averea, dacă le trimiți niște bani pentru transfer sau iubăreți răniți prin Africa, care au nevoie de bilet de avion ca să ajungă la tine) sunt victimele. Pe lângă nevoile de iubire și avuție, rușinea este o altă tematică excelentă de exploatat semeni. Și ce rușine poate să fie mai cruntă decât cea asociată cu sexualitatea? Este rușinea supremă, pentru că-i imposibil de evitat, natura programându-ne să ne masturbăm, în timp ce societatea și biserica ne cere imperativ să nu o facem. Și atunci, care-i soluția omenească? O facem, dar o ținem ascunsă! Oare câți dintre noi dacă am vedea o cunoștință masturbându-se ne-am schimba părea despre ea? Ar fi ea oare mai slută, mai puțin înțeleptă, mai puțin bună sau mai lipsită de valoare în ochii noștri? Sau poate că nu am mai considera-o ca reper de moralitate, doar pentru că secretul ei, care-i și secretul tuturor, inclusiv al nostru, a fost expus public? Mă întreb cu tristețe câte generații și religii trebuie să trăiască omenirea până va ajunge să dezvolte o societate ce nu-și va renega instinctele biologice. Oricât de mult ar fi sexul o alegere, este în primul rând o necesitate. Asocierea rușinii în spectrul social la activitatea de sex și masturbare, acestă necesitatea de la bază piramidei lui Maslow, trimite individul în agonizanta luptă dintre aparențele pe care toți le emană și realitatea pe care toți o ascund.

Komunia sau prima împărtășanie

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Photo by Grant Whitty on Unsplash

În Polonia catolică există tradiția primei împărtășanii. Komunia, așa i-se spune obiceiului în care copii fragezi din școala primară, din clasa a doua sau a treia, sunt îmbrăcați frumos în haine albe, lungi și sclipitoare, apoi aliniați meticulos și împinși în turmă spre izbăvire. Dar înainte de-a fi izbăviți trebuie să mărturisească, să-și spună păcatele pios în fața unui preot, de preferință ursuz și moralist, care a păcătuit mai mult în viața lui carnală din ultimul an, decât toți copiii la un loc de când au venit ei pe lume.

Este un eveniment în primul rând practic, educând din tinerețe viitoarele generații de credincioși în ritualurile bisericii, punându-le din fragedă pruncie bazele îndoctrinării. În primul rând li-se spune copiilor de mici că sunt vinovați, că au făcut săvârșit ceva rău, au păcătuit sau au greșit în vreun fel. Prin această viclenie intenționată biserica pune copilul încă naiv și nealterat în poziția de a-și căuta culpabilitate, făcându-l să se îndoiască de logică și instincte. Toată taina spovedaniei constă în faptul că trebuie să spovedești ceva, mai ales atunci când nu ai nimic de spovedit. În al doilea rând induce idea că mărturisind aleșilor umani ai bisericii, vei primi izbăvirea. Rezolvând în acest mod o problemă de moralitate, educație și logică, în mintea copiilor se stabilește inevitabil un rang indisputabil între păcătoșii de rând și păcătoșii aleși, ai bisericii. De unde și conflictul interior al multor copii abuzați față de culpabilitatea preotului, care după ce le-a făcut rău tot curat rămâne, în timp ce ei sunt murdari. Educând omul de mic că-i vinovat, implică că preotul, care-i dă izbăvirea, este corect. O percepție periculoasă și greșită, promovată cu tărie de slujitorii bisericii. Ca ritualul să fie complet, în cele din urmă li-se promite acestor suflete rătăcite, care-și pierd puterea în propria judecată și alegere, căci oricum ar fi ea construită tot păcătoasă este, eternitatea. Li-se promite nemurirea de către alți muritori, dintre care nici unul nu a atins-o vreodată.

Ritualul spovedaniei este deschis răsplătit în biserica poloneză, când la finalul fiecărei liturghii doar enoriașii izbăviți au dreptul de-a se alinia frumos în fața preotului și a-și primi anafura, în timp ce păcătoșii rămân împietriți pe scaune. Komunia în sine este o sărbătoare, răsplătind cu daruri valoroase copilul ce-a fost rușinat și apoi iertat, arginții fiind dintotdeauna cel mai eficient canal de-a transpune în realitate legătura dintre divin și omenesc.

Mașina automată

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Photo by averie woodard on Unsplash

Anul acesta am devenit o veritabilă tablagistă, făcând ture regulate pe la mecanici. Dacă anul trecut mecanicul care-mi făcea curte se plângea că mi-se strică rar mașina și din cauza asta el mă vede rar, anul acesta când i s-au îndeplinit dorințele erotice, a trebuit să renunț eu la el, după ce m-a tras frumos în piept. Sau poate reparațiile lui și-au făcut în sfârșit efectul 🤔.

Din februarie problemele auto se țin ca scaiul de mine, de am ajuns să-mi ia mașina de la un mecanic, doar ca să o pun a doua zi la altul. Pe lângă cutia de viteze, eterna problemă a mașinilor automate, care a apărut de anul acesta și la mașina mea, m-a prins ghinionul pe șosea de-am dat peste purcica Peppa, care din nefericire nu a supraviețuit impactului, iar peste mine a dat un adolescent needucat și cu prea multe fițe în cap, ce mi-a tras un cur stilat de Volkswagen pe drepta, din mașina lui tac-su, un bișnițar arogant, ce mi-a înmânat flegmatic cartea de vizită în timp ce părăsea locul accidentului. L-a găsit ulterior poliția mai ușor datorită ei. Potențial am șifonat și eu o doamnă în trafic, după spusele ei, deși eu nu am simțit și nici nu am văzut vreo urmă pe mașina ei ori a mea. S-a întâmplat acum câteva zile, așteptând la semafor, cu mașina pusă în P, când a început să o ia la vale, foarte, foarte încet, dar apropiindu-se de mașina din față. Am apăsat pe frână o dată, a doua oară și m-am uitat panicată la cutia de viteze, unde ”P-ul” îmi sclipea în ochi. Unde s-o mai mut m-am întrebat panicată, când am simțit că se oprește. Am discutat ulterior cu doamna din față, ea susținând că a simțit ceva, așa că i-am înmânat numărul de telefon, să mă sune dacă consideră că am atins-o. A zis că se consultă cu soțul și apoi se decide. Deocamdată nu m-au sunat, nici ea și nici el, dar cert este că mașina ei nu a avut nici o zgârietură care să indice contactul. Probabil m-a văzut fără verighetă, frumoasă și elegantă și s-a temut să-l înmâneze, numărul.

Îmi place mașina mea automată pentru că este convenabilă, nu-mi strică decât un pantof la condus, nu am emoții la urcarea în pantă și-mi pot relaxa piciorul stâng pe scaun în timpul mersului. Are motor bun, suficient de puternic pentru nevoile mele, fiind excelentă atât în oraș la depășirile rapide din trafic, cât și pe traseu, deși poate trage un maxim de 160-180 km/oră lin pe autostradă. Nu-i nici prea mare și nici prea mică, îmi încap toate boarfele în ea și o pot parca peste tot fără probleme, însă de când au început problemele cu cutia de viteze relația noastră perfectă scârțâie serios. Simt că nu posed cunoștințe suficiente, și treptat nici nervi destul de tari, încât să fac față tuturor mecanicilor oportuniști prin natură, care mi-ar lua bucuroși banii, de preferință cum ambele mâini, ca mai apoi să cârpească câte ceva pe la ea, mai de pomină, iar mai apoi să mă trimită la plimbare, spunându-mi că aberez când le raportez reparațiile incomplete. Provocarea adevărată nu-i mașina în sine, ci oamenii cu care ai de-a face când îți domesticești una, mai ales într-un domeniu puternic marcat de instituția ”soțului”.

Când ți-se spune

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.