Un An Nou și o lume mai frumoasă 😉!

Ce-mi doresc eu pentru noul an? Îmi doresc să-mi regăsesc ” moją zajebistości”, ” my awesomeness”, ”minunăția mea”, puterea mea interioară, dragostea pentru mine și încrederea în forțele proprii.
O am, doar că, câteodată, și de multe ori în momentele nepotrivite, uit că o posed. Îmi doresc să o regăsesc mereu și în fiecare zi, să mă bucur de ea mai des și să am curajul de-a o explora mai mult.
Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mai aleg să trăiesc în teroare, mereu cu spaima în sân, că ceva neplăcut mi se va întâmpla, în instabilitate, stare de alertă sau pe poziție de luptă. Intenționez să-mi regăsesc puterea de-a visa fără frontiere și opreliști, de-a spera la lucruri bune, fără a pune deasupra lor drobul de sare, și-a aștepta ca ceva neplăcut să se întâmple în drumul meu.
Rezoluția mea pentru noul an este de a-mi revendica dreptul de-a trăi după bunul meu plac, conform principiilor și dorințelor mele, lăsând în urmă greșitele obiceiuri constrângătoare în care am crescut și am trăit până acum, făcând loc în viața mea la miracolul posibilităților nelimitate. Cred în mine, în bunele mele intenții, în munca mea și în judecata mea, pe care mi-am ascuțit-o până la ceastă vârstă pe baza științei și a vastelor mele experiențe.
Îmi doresc să pun cât mai multe semințe pentru un nou stil de viață pe care mi-l doresc și pe care îl merit. Am parcurs o cale lungă ca să fiu unde sunt și sunt pregătită să parcurg și alte, noi căi, neexplorate până acum. Vreau să-mi găsesc și să-mi lustruiesc talentele și înclinațiile, concentrându-mi puterea în munca pe care să o fac cu plăcere, care mă reprezintă și care va fi pasiunea mea.

Dragii mei cititori, vă doresc și vouă același lucru pe care mi-l doresc și mie 😘!

Un an nou plin de împliniri!

Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.

Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Momente de reflexie

Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici.
Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona.
Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.

Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești.
L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.

Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.

Dialoguri masculino-feminine

”Mi-am promis, că dacă mă voi decide să mă recăsătoresc din nou, sesiunea noastră foto va fi cum facem sex 😋”

”Atunci trebuie să-și găsești pe cineva ca și mine 😉 ”

”Crezi că există pe lume o copie a ta 🤔”

”Se presupune că fiecare dintre noi are geamănul său :)”

”Nu știu dacă merită să caut. Cu siguranță ești foarte interesant, deștept, atrăgător și bun la pat, dar să fii tu sau geamănul tău jumătatea mea, asta nu știu. Aș vrea să fiu în sfârșit cu un tip care are ouăle mai mari ca și ale mele. Nu am cunoscut un asemenea bărbat până acum.”

”Poate ar trebui să fii tu tipul și să-ți cauți o tipă 😉”

”Am un pic de înclinații lesbiene și cu siguranță aș aduce o tipă în patul nostru, dar din păcate eu iubesc doar bărbați. Pur și simplu îmi doresc un bărbat care să mă merite.”

😘

Știi că-l iubești când…

Te trezești dimineața fericită lângă el, fără vreun motiv anume, cu capul complet eliberat de gândurile și nemulțumirile ce-ți dădeau târcoale când ai mers la culcare.

Deschizi ochii, cuprinsă în brațele lui calde, contemplând cu capul lipit de pieptu la viața ta nomadă ce prinde rădăcini lângă el, realizând cum nu mai ai nevoie de nimic altceva pentru a fi mulțumită.

Te gândești la el, când nu-i cu tine și zâmbești involuntar.

Te uiți la poza lui, pentru a nu știu câtea oară, și tot ți-se pare cel mai frumos bărbat din lume.

După ce îi coși pulovărul uzat, îl iei pe tine, doar ca să-i mai simți un pic parfumul.

Ficțiune

Nu mai am flow la scris de ceva vreme. Mi-am ieșit din mână când am decis să fac o pauză pentru că aveam prea multă agitație în jur, iar acum găsesc orice text ce-mi iese din condei în limba română plat. Cam tot ce scriu de ceva vreme mi-se pare o debitare de banalități inutile, iar limba care le leagă nu-i mai vine natural. Paradoxal am multe de spus și pe deasupra mi-se întâmplă chestii interesante, neprevăzute, încurcate în ițele vieții și ale oamenilor, despre care simt nevoia să vorbesc, pe care mi-ar plăcea să le povestesc. Cuvintele însă nu-mi mai curg natural, nu în română și în nici un caz aici.

S-au întâmplat lucruri ce nu mai pot fi scrise pur și simplu pe blog, fiind prea profunde și mult prea personale, iar blogul acesta anonim este mult prea public pentru a împărtăși bucăți secrete din mine pe el. Am vreo 100 de pagini scrise sub formă de carte, pe care însă va trebui să o refac de la început, pentru că în sfârșit i-am găsit o formă corectă și total diferită. Ar trebui să o încep, dar am o anxietate puternică. O recunosc, căci am avut-o și înainte de a-mi scrie doctoratul și l-am scris în mai puțin de 9 luni.

Nu știu cât va dura, nu știu câte de lungă va fi ori cât de valoroasă pentru mine sau altora, însă știu că este singura modalitatea prin care pot să scriu fără să mă autocenzurez, fără a purta cu mine în fundul minții vocea biciuitoare a îngrădirilor societății, așteptărilor cititorilor și pedeapsa apropiaților.

O pot numi oricând ficțiune.

Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (I)

Am petrecut mai bine de 30 de minute din ora pe care o aveam la dispoziție, ca să-i repet aceeași poveste. I-o spusesem și la întâlnirea anterioară. O știam pe de rost și acum o repetam mecanic, ca o lecție învățată de frică la școală, ce nu m-a convins încă, cu logica ei. Am realizat că mi-o repetam de fapt mie, cerându-i aprobarea. Voiam să-mi confirme judecata corectă, într-o lume în care alegerile sunt individuale și subiective. Alegerea este urmarea judecății, dar una nu o condiționa pe cealaltă. Putem judeca bine și alege prost, precum putem judeca greșit, dar alege bine. Auzindu-mă, realizam că judec corect, însă refuz să-mi pun în aplicare alegerea, corectă dar neplăcută, de aceea chestionam judecata ce a stat la baza ei. Reacția de opoziție la schimbare, am realizat, pe care mi-o manifestam printr-o ploaie inutilă și predictibilă de cuvinte. Ea, calmă ca de fiecare dată, mi-a strecurat în minte o umbrelă, sumarizându-mi scurt și la subiect realitatea: atunci când avem o părere proastă despre noi înșine, ne înconjurăm de oameni care ne confirmă asta într-un fel sau altul. Punct ochit, punct lovit!

Toată viața am cultivat în interiorul meu, două păreri contradictorii despre mine, una foarte bună și alta extrem de proastă. Mi-am construit părerea foarte bună pe bază de instinct, prin forțe proprii și motivându-mă pozitiv. Mi-am întărit-o manifestându-mi independența și îmbrățișându-mi rebeliunea, muncind nopți întregi acolo unde alții au abandonat și cultivând relații cu oameni de succes, ce m-au apreciat, m-au ajutat și m-au încurajat. Părerea foarte proastă mi-am însușit-o din copilărie, prin educația defectuoasă, bătăile umilitoare, critica constantă și motivarea negativă. Am hrănit-o cu nesiguranța mea și opiniile oamenilor nefavorabili, pe care i-am acceptat lângă mine, deși-mi făceau rău. Cele două păreri au trăit permanent în mine și din fericire pe termen lung părerea foarte bună a dominant, datorită ei reușind să ating succesul în multe aspecte ale vieții mele.

În mod analog, am dus cu mine două feluri de prietenii. Pe de o parte am avut bucuria de-a întreține prietenii cu oameni care m-au iubit onest și mi-au insuflat sentimente pozitive, iar pe de alta am cultivat relații nefavorabile cu persoane ce m-au înconjurat cu un amestec ciudat de afecțiune, invidie și pretenții, servit sub o formă de instabilitate, înțepături neașteptate, accese de furie sau comportament de abandon, atunci când deciziile mele nu le-au fost pe plac. Parțial, reflexie a relației mele defecte cu mama, am cărat astfel de prietenii distructive cu mine ani buni din viață. M-am găsit mereu câte o amică (sau chiar mai multe) falsă, ce cultiva de obicei la adresa mea o invidie ascunsă, obișnuind ă mă disprețuiască disimulativ și gata să mă înțepe la primul semn de slăbiciune. Aceste ființe ba au profitat de bunătatea mea excesiv de naivă în unele momente, ba au simulat neputința, ca să-mi exploateze mila scăpată de sub control. Le-am simțit dintotdeauna toxicitatea, manifestată în special în prezenta unui bărbat, prin aroganță și dispreț la adresa mea, iar eu, pentru că nu mă cunoșteam și nu mă iubeam suficient, mă manifestam în prezența lor în cele mai teribiliste forme ale mele, imprevizibile, teatrale, mânate de o nevoie puternică de a le satisface cu orice preț, tocmai pentru că știam că vor fi nesatisfăcute. În mod ciudat erau persoanele în fața cărora asertivitatea mea atât de faimoasă față de necunoscuți, se topea instantaneu, ca o pată nesemnificativă de zahăr într-o tigaie încinsă la focul lor dăunător.

În terapie am început am devenit conștientă de aceste prietenii nefavorabile, găsindu-le la început asemeni unor pietricele rătăcite prin bocanci, ce mă jenau din mersul meu spre țel. Treptat, vindecând-mă și construindu-mi o părere universal bună despre mine, definindu-mi corect nevoile și dorințele, am realizat că duc cu mine nu pietricele, ci bolovani inutili, ce-mi apasă dureros pe spinare. Un bagaj toxic ce mă trage în jos, mă dezavantajează la mers și mă împiedicându-mă să evoluez, ce nu mă las să fiu eu. Dar, ca orice drog, mai ales dintre cele ce nu ne fac bine, am refuzat cu încăpățânare să renunț la ele și după ce am realizat cine sunt. Pentru că adicția era puternică, am început cu placebo. Am încercat să le vorbesc deschis, dar m-a împiedicat scutul lor de apărare și ripostele lor non-verbale nemiloase. Cum să-i spui cuiva deschis că-ți face rău, că te rănește și te tratează incorect, când persoana din fața ta îți transmite prin ființa ei că o ofensezi doar deschizând subiectul?

”Ticăloasa ești tu”, am citit pe fața ei. ”Pentru că mă deconspiri.”