Dialoguri masculino-feminine

”Mi-am promis, că dacă mă voi decide să mă recăsătoresc din nou, sesiunea noastră foto va fi cum facem sex 😋”

”Atunci trebuie să-și găsești pe cineva ca și mine 😉 ”

”Crezi că există pe lume o copie a ta 🤔”

”Se presupune că fiecare dintre noi are geamănul său :)”

”Nu știu dacă merită să caut. Cu siguranță ești foarte interesant, deștept, atrăgător și bun la pat, dar să fii tu sau geamănul tău jumătatea mea, asta nu știu. Aș vrea să fiu în sfârșit cu un tip care are ouăle mai mari ca și ale mele. Nu am cunoscut un asemenea bărbat până acum.”

”Poate ar trebui să fii tu tipul și să-ți cauți o tipă 😉”

”Am un pic de înclinații lesbiene și cu siguranță aș aduce o tipă în patul nostru, dar din păcate eu iubesc doar bărbați. Pur și simplu îmi doresc un bărbat care să mă merite.”

😘

Știi că-l iubești când…

Te trezești dimineața fericită lângă el, fără vreun motiv anume, cu capul complet eliberat de gândurile și nemulțumirile ce-ți dădeau târcoale când ai mers la culcare.

Deschizi ochii, cuprinsă în brațele lui calde, contemplând cu capul lipit de pieptu la viața ta nomadă ce prinde rădăcini lângă el, realizând cum nu mai ai nevoie de nimic altceva pentru a fi mulțumită.

Te gândești la el, când nu-i cu tine și zâmbești involuntar.

Te uiți la poza lui, pentru a nu știu câtea oară, și tot ți-se pare cel mai frumos bărbat din lume.

După ce îi coși pulovărul uzat, îl iei pe tine, doar ca să-i mai simți un pic parfumul.

Ficțiune

Nu mai am flow la scris de ceva vreme. Mi-am ieșit din mână când am decis să fac o pauză pentru că aveam prea multă agitație în jur, iar acum găsesc orice text ce-mi iese din condei în limba română plat. Cam tot ce scriu de ceva vreme mi-se pare o debitare de banalități inutile, iar limba care le leagă nu-i mai vine natural. Paradoxal am multe de spus și pe deasupra mi-se întâmplă chestii interesante, neprevăzute, încurcate în ițele vieții și ale oamenilor, despre care simt nevoia să vorbesc, pe care mi-ar plăcea să le povestesc. Cuvintele însă nu-mi mai curg natural, nu în română și în nici un caz aici.

S-au întâmplat lucruri ce nu mai pot fi scrise pur și simplu pe blog, fiind prea profunde și mult prea personale, iar blogul acesta anonim este mult prea public pentru a împărtăși bucăți secrete din mine pe el. Am vreo 100 de pagini scrise sub formă de carte, pe care însă va trebui să o refac de la început, pentru că în sfârșit i-am găsit o formă corectă și total diferită. Ar trebui să o încep, dar am o anxietate puternică. O recunosc, căci am avut-o și înainte de a-mi scrie doctoratul și l-am scris în mai puțin de 9 luni.

Nu știu cât va dura, nu știu câte de lungă va fi ori cât de valoroasă pentru mine sau altora, însă știu că este singura modalitatea prin care pot să scriu fără să mă autocenzurez, fără a purta cu mine în fundul minții vocea biciuitoare a îngrădirilor societății, așteptărilor cititorilor și pedeapsa apropiaților.

O pot numi oricând ficțiune.

Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (I)

Am petrecut mai bine de 30 de minute din ora pe care o aveam la dispoziție, ca să-i repet aceeași poveste. I-o spusesem și la întâlnirea anterioară. O știam pe de rost și acum o repetam mecanic, ca o lecție învățată de frică la școală, ce nu m-a convins încă, cu logica ei. Am realizat că mi-o repetam de fapt mie, cerându-i aprobarea. Voiam să-mi confirme judecata corectă, într-o lume în care alegerile sunt individuale și subiective. Alegerea este urmarea judecății, dar una nu o condiționa pe cealaltă. Putem judeca bine și alege prost, precum putem judeca greșit, dar alege bine. Auzindu-mă, realizam că judec corect, însă refuz să-mi pun în aplicare alegerea, corectă dar neplăcută, de aceea chestionam judecata ce a stat la baza ei. Reacția de opoziție la schimbare, am realizat, pe care mi-o manifestam printr-o ploaie inutilă și predictibilă de cuvinte. Ea, calmă ca de fiecare dată, mi-a strecurat în minte o umbrelă, sumarizându-mi scurt și la subiect realitatea: atunci când avem o părere proastă despre noi înșine, ne înconjurăm de oameni care ne confirmă asta într-un fel sau altul. Punct ochit, punct lovit!

Toată viața am cultivat în interiorul meu, două păreri contradictorii despre mine, una foarte bună și alta extrem de proastă. Mi-am construit părerea foarte bună pe bază de instinct, prin forțe proprii și motivându-mă pozitiv. Mi-am întărit-o manifestându-mi independența și îmbrățișându-mi rebeliunea, muncind nopți întregi acolo unde alții au abandonat și cultivând relații cu oameni de succes, ce m-au apreciat, m-au ajutat și m-au încurajat. Părerea foarte proastă mi-am însușit-o din copilărie, prin educația defectuoasă, bătăile umilitoare, critica constantă și motivarea negativă. Am hrănit-o cu nesiguranța mea și opiniile oamenilor nefavorabili, pe care i-am acceptat lângă mine, deși-mi făceau rău. Cele două păreri au trăit permanent în mine și din fericire pe termen lung părerea foarte bună a dominant, datorită ei reușind să ating succesul în multe aspecte ale vieții mele.

În mod analog, am dus cu mine două feluri de prietenii. Pe de o parte am avut bucuria de-a întreține prietenii cu oameni care m-au iubit onest și mi-au insuflat sentimente pozitive, iar pe de alta am cultivat relații nefavorabile cu persoane ce m-au înconjurat cu un amestec ciudat de afecțiune, invidie și pretenții, servit sub o formă de instabilitate, înțepături neașteptate, accese de furie sau comportament de abandon, atunci când deciziile mele nu le-au fost pe plac. Parțial, reflexie a relației mele defecte cu mama, am cărat astfel de prietenii distructive cu mine ani buni din viață. M-am găsit mereu câte o amică (sau chiar mai multe) falsă, ce cultiva de obicei la adresa mea o invidie ascunsă, obișnuind ă mă disprețuiască disimulativ și gata să mă înțepe la primul semn de slăbiciune. Aceste ființe ba au profitat de bunătatea mea excesiv de naivă în unele momente, ba au simulat neputința, ca să-mi exploateze mila scăpată de sub control. Le-am simțit dintotdeauna toxicitatea, manifestată în special în prezenta unui bărbat, prin aroganță și dispreț la adresa mea, iar eu, pentru că nu mă cunoșteam și nu mă iubeam suficient, mă manifestam în prezența lor în cele mai teribiliste forme ale mele, imprevizibile, teatrale, mânate de o nevoie puternică de a le satisface cu orice preț, tocmai pentru că știam că vor fi nesatisfăcute. În mod ciudat erau persoanele în fața cărora asertivitatea mea atât de faimoasă față de necunoscuți, se topea instantaneu, ca o pată nesemnificativă de zahăr într-o tigaie încinsă la focul lor dăunător.

În terapie am început am devenit conștientă de aceste prietenii nefavorabile, găsindu-le la început asemeni unor pietricele rătăcite prin bocanci, ce mă jenau din mersul meu spre țel. Treptat, vindecând-mă și construindu-mi o părere universal bună despre mine, definindu-mi corect nevoile și dorințele, am realizat că duc cu mine nu pietricele, ci bolovani inutili, ce-mi apasă dureros pe spinare. Un bagaj toxic ce mă trage în jos, mă dezavantajează la mers și mă împiedicându-mă să evoluez, ce nu mă las să fiu eu. Dar, ca orice drog, mai ales dintre cele ce nu ne fac bine, am refuzat cu încăpățânare să renunț la ele și după ce am realizat cine sunt. Pentru că adicția era puternică, am început cu placebo. Am încercat să le vorbesc deschis, dar m-a împiedicat scutul lor de apărare și ripostele lor non-verbale nemiloase. Cum să-i spui cuiva deschis că-ți face rău, că te rănește și te tratează incorect, când persoana din fața ta îți transmite prin ființa ei că o ofensezi doar deschizând subiectul?

”Ticăloasa ești tu”, am citit pe fața ei. ”Pentru că mă deconspiri.”

Un an

Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.

A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.

De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.

Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.

Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.

Când ți-se spune

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.

Salutări din Cipru

Mă plângeam în urmă cu ceva timp de avioanele și serviciile Lot, asta până am aterizat într-un zbor Ryanair. Și ca să fie petrecerea completă, am nimerit într-un zbor de vacanță plin de copii gălăgioși și părinți transpirați.

Este zborul ieftin ar corporatiștilor aspiranți la vacanțe călduroase, departe de soarele cu dinți al Poloniei. Scăpați din birourile climatizate pentru zece, din cele douăzeci și șase de zile de concediu anual la care au dreptul, ajung din nou îngenucheați, de data asta în privat, de către copii lor râzgâiați și prost educați, la grădinițele private tot mai înfloritoare, unde părinții cu spor la vinovăție inutilă își lasă un sfert din salariu.

M-am îmbarcat fără prea multe așteptări de la noua linie pe care aveam să o testez, imaginându-mi un alt Wizzair, ca să dau peste ceva și mai slab. Ryanair nu oferă nici măcar o revistă de citit reclame, iar când avionul a luat-o la goană, pilotul voinic și probabil prost plătit, a prins toate turbulențele posibile, ca după trei ore să ne aterizeze în Cipru cu o frână sănătoasă.

Am scăpat de o țeapă la închiriatul mașinii pe care obraznica recepționată de la Europcar insista să ne-o dea cu tupeu și după două ore de condus pe partea stângă ne-am cazat într-o vilă locală. Cea mai plăcută parte a cazării a fost sticla de vin ce ne aștepta pe masă. Pansamentul mental din strugurii insulei a lipit ideal iriatarea din mintea mea cauzată de tantrumul insistent în miez de noapte al copiilor.

Sunt în prima mea vacanță “de familie” și am decis să-mi încep diminețile în stil polonez, cu o bere :).

Dragostea și încercarea

117554425_2743403132592615_1796292108920970946_n

M-am întins lângă el pe pătură cu cartea deschisă în mână. Parcurgând colile colorate despre istoria frumuseții m-am gândit la frumusețea peisajul cu lacul calm în care tocmai făcusem baie și soarele fierbinte adiind printre ramurile copacilor verzi, uscându-ne pielea. Am așezat un sărut pe brațul lui, iar el mi-a răspuns cu altul pe creștet. Este frumoasă și dragostea, mirifică de-a dreptul.

Am intrat în cabinetul ei cu zâmbetul pe buze, bine dispusă și am început sesiunea povestindu-i amuzantă că tocmai încercase să mă agațe un biciclist pe stradă. Sportiv și simpatic, m-a invitat politicos și aproape convingător să-l însoțesc la o plimbare cu bicicletă până pe insulă, ori măcar să-i dau numărul de telefon. I-am mulțumit pentru ofertă și l-am informat că sunt ocupată. Cumva, printr-o ironie a sorții, cavaleri simpatici și interesați mă abordează inopinat și deschis tocmai în perioadele când sunt implicată în relații stabile, neavând astfel de aventuri când sunt singură și în căutare. Dacă aș fi fost singură sau nesigură pe relație, probabil i-aș și fi dat numărul de telefon, dar acum nu era cazul.

Ai o aură de mulțumire în jurul tău îmi spune ea, arați foarte fericită și mult mai calmă. Se vede că îți servește relația. Am reflectat la cuvintele ei, înainte de-a mă împotrivi cu textul standard al femeilor trecute prin multe situații neplăcute și pe care le-au rezolvat singure independente ”sunt foarte fericită și singură”. Într-adevăr a fi în relație îmi priește, am recunoscut, acceptând că în ciuda independenței și nevoii mele de libertate, cel mai bine îmi este când sunt în relație. Sunt femei pentru care a fi în relație sau a fi singure nu este prea diferit, însă eu nu fac parte din aceea categorie. Chiar dacă nu-mi place să o recunosc, a fi în relație este pentru mine mai natural, mai plăcut și mult mai benefic, decât atunci când sunt singură. Cu condiția să fiu în relația corectă, căci așa cum o relație potrivită mă înflorește și-mi dă echilibru, una nepotrivită mă ofilește și mă acrește.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu singură și nici nu mi-am imaginat viața trăită pe cont propriu, de aceea nu am încetat să caut, chiar și atunci când numărul crescător al întâlnirilor repetitiv de nereușite de pe Tinder mă obosea. Și nu doar că mă obosea, mă iritau de-a dreptu. Ajunsesem să merg cu silă la întâlniri, dar totuși am mers, refuzând să accept folclorul popular, cum că nici unul nu-i bun. În ciuda tentației extrem de mari de a visa la fantomele relațiilor trecute, un obicei uzual atât al celor singuri cât și a celor în relații nesatisfăcătoare, am insistat să-mi ofer încă, și încă și încă o șansă la dragoste. Mi-am dorit un partener care să posede acele calități care să mă mulțumească, lângă care să mă pot trezi dimineața și să-l găsesc  cel mai grozav bărbat din lume. Mi-am dorit o persoană al cărei comportament față de mine să fie așa cum mi-l doresc, oferindu-mi stabilitatea, echilibrul și încrederea de care am nevoie ca să-l pot iubi. Mi-am asumat că, pentru a-l găsi trebuie să depun efort, să scormonesc adânc și mult, schimbându-mă în primul rând pe mine, redefinindu-mi nevoile, prioritățile și parțial așteptările. Cel mai greu mi-a fost să ies din zona de confort, trecând printr-un lung șir de experiențe ciudate și uneori neplăcute. M-am forțat să cunosc și să leg conversații cu diverși indivizi, cărora a trebui să le dau măcar o șansă, ca să mă poată dezamăgi. Au fost momente când mergeam la întâlniri chiar dacă știam că nu va ieși nimic, doar ca să nu-mi ies din ritm, să nu mă închid în coconul inaccesibilității, în care intră multe femei (și mai apoi uită să iasă), considerându-se prea bune pentru a se apleca să sărute toate broaștele râioase. Este neplăcut să săruți broaște râioase și poate fi chiar jenant să admiți că te-ai întâlnit cu un șir lung de ciudați (aici m-a ajutat blogul, dându-mi posibilitatea să fac măcar haz de necaz), dar dacă nu încerci, nu ai cum să reușești.

În loc de-o încheiere filosofică, îmi permit un sfat din modesta mea experință pentru domnișoarelor singure care se plâng că nu există bărbați eligibili: încercați și atunci când nu mai puteți și vreți să vă confirmați teoria, încercați din nou. Nu va face nimeni asta în locul vostru și sunteți responsabile de propriile alegeri și propria fericire. Sfatul este valabil și pentru bărbați, căci de la o vreme am început să intru în contact cu un număr tot mai mare de bărbați interesanți, frumoși, deștepți și singuri, care au aceeași părere despre femei, că nu există singure eligibile.