Munca în cuplu și proiectele comune

În relație prioritățile se schimbă și nu sunt neapărat legate de celelalte persoane, de partener sau de prieteni, pe cât sunt legate de nevoile practice ale vieții. Femeilor li-se reproșează des că, relațiile le taie aripile vieții sociale, că-și ignoră prietenele în detrimentul iubitul și-a timpului petrecut alături de el. Sunt probabil multe femei care-și reduc singure viața socială pentru a fi cu partenerul în tandreți, dar sunt și multe altele care aleg să-și taie din viața socială, când proiectele în care sunt angajate alături de partener, cer muncă și nu distracție.

Ieri am fost invitată la petrecerea unui foste amice, cu care nu m-am văzut de peste un an și cu care am cam tăiat din relații din cauza comportamentului ei neadecvat. M-am gândit în primă fază să merg, mai ales că am observat din partea ei o insistență de-a ne păstra relația și aveam chef de o zi de relaxare, după ce sâmbătă m-am înțepat și m-am tăiat în țepii trandafirilor sălbatici pe care i-am tăiat din grădină, dar m-am decis clar că nu merg în momentul în care prietenul meu mi-a zis că merge și duminică la apartament, pentru că mai are de lucrat la montatul mobilierului pentru baie. Am pus în balanță pe de o parte o petrecere în aer liber, amuzantă și veselă, cu bere și grătar, alături de niște străini cu care aș avea slabe să leg contacte pe termen lung și munca la înșurubat de mobilă, pentru noile noastre băi, în praf și pe ciment, alături de partenerul meu, care face exact treaba asta. Nu a fost o decizie grea, ba chiar una foarte simplă și logică, deoarece în momentul în care unul trage la proiectele comune, iar celălalt merge la distracție, nu se strică doar armonia și zenul relației, dar apare și de motivarea părții care muncește. Că mergi la distracție odată sau de două ori în timp ce partenerul muncește, nu-i mare brânză, dar cât situația este critică, nu poți da bir cu fugiții, nici măcar odată, că se strică toată treaba. Așa cum la muncă există o conduită de comportament, tot așa există și una în relații, iar dacă am învățat ceva din anii de căsătorie și apoi de relații, este cum să mă comport ca un partener de nădejde pentru cealaltă jumătate a cuplului din care fac parte. Pe lângă faptul că încerc să nu mă crizez inutil, am grijă să fiu un partener de încredere și ajutor atunci când este nevoie.

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la un bărbat, a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la proiecte serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat dintotdeauna cum reacționează partenerul meu la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii pe care o prestează. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii parteneri mai serioși, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncească pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

când nu-i nevoie

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la partenerul meu a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui, și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la chetiuni serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat cum reacționează la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii, pe care i-am luat mai în serios, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncearcă pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

În schimbul acestei calități și eu am arătat același angajament, așa că, ieri după ce mi-am terminat o prezentare pentru muncă (cu care rămăsesem în urmă), am cumpărat sushi și mi-am vizitat prietenul în câmpul muncii, unde m-am așezat la înșurubat de sertare alături de el. Nu am înșurubat eu multă mobilă ieri, dar a fost suficient să vin cu o idee ca să rezolve o problemă ce l-a măcinat vreo două ore, legată de un sertar ce nu se închidea.

Renovez

Am scris puțin pentru că sunt obosită. Muncesc enorm. Am scurte reprize de relaxare în weekendurile fără copii și cam atât. Am evitat să scriu și pentru că nu am chef și cu atât mai puțin nevoie, de părerile unor străini. De obicei mă amuză aberațiile din unele comentarii de pe blog, dar acum doar mă obosesc. Sunt prea epuizată să mai fac și treaba asta cu blogul, iar liniștea pe care mi-o găseam în scris altădată, mi-se pare un efort în plus momentan.

Renovez de patru luni și acum sunt într-un moment critic de epuizare, stres și probleme acumulate. Din iunie anul trecut am început să-mi erodez nervii la un loc de muncă foarte stresant. Apoi am început renovarea unui apartament într-o casă de dinainte de război, care practic a trebuit curățat până la cărămidă și este momentan în curs de refacere. După patru luni, în sfârșit sunt tencuiți pereții și este turnată noua podea cu beton. Cam acesta este stadiul lucrărilor. Între timp vecinii, sătui și ei, ne-au făcut capul calendar de nenumărate ori, pentru chichițe sau chestii mai serioase, muncitorii au greșit unele detalii, m-am îmbolnăvit de Covid, cu efecte secundare ce m-au ținut o lună, iar apoi mi-am și pierdut locul de muncă. Ca să nu rămân pe gol, am început două joburi noi, care împreună nu mă plătesc cât la fostul loc de muncă, deci mai mult timp de tras la jug și mai puține momente de tras sufletul.

Sunt epuizată, nervoasă și îmi sare foarte repede țandăra. Conștientizez și câteodată mai iau calmante, alte ori pilule pentru somn, uneori explodez, iar de cele mai multe ori doar dau din cap nepăsătoare. Sunt la fundul sacului cu epuizarea mentală și fizică, dar problemelor nu le pasă de starea mea. Rezolv câte una, doar ca să fac loc altelor două de nerezolvate, ce apar în locul ei.

În timpul acesta, mă deprimă și vremea. Februarie și martie sunt groaznice în Polonia, ploioase, noroioase și friguroase. M-am refugiat o vreme în citit, dar acum nici pentru asta nu mai am răbdare.

Mă obosesc oamenii răi, intrigile inutile, fițele și fumurile. Nu mai am chef nici de glamour și nici de sacrificii. Apreciez în schimb liniștea și somnul. Iau vitamine cu pumnul și odată pe săptămână merg la yoga. Mi-am mai permis o mică plăcere, de-a juca squash în weekenduri, și a merge la saună, dar de când partenerul s-a rănit la braț, am pus și plăcerea asta în cui. Sunt la fundul sacului cum ar veni și am impresia că încă mă aflu în coborâre.

Știu că este o situație temporară și am planuri mărețe să-mi revin în formă, și mentală, și fizică, însă acum când se năruie totul în jurul meu, iar eu funcționez pe modul de supraviețuire, planurile acestea par vise îndepărtate. Glumim, cu prietenul meu, a cărui stare nu-i prea departe de a mea, că dacă supraviețuim renovării acesteia, vom face față la orice împreună. Apartamentul pe care vrem să-l construim împreună, ne costă bani, efort, timp, nervi și stres enorm. Este o provocare fantastică și mult mai serioasă decât am evaluat-o la început. M-am cam aruncat cu capul înainte în acest proiect, iar acum îi simt consecințele pe fiecare milimetru al corpului meu obosit și în fiecare ascunziș a minții mele obosite.

Fermele moderne de sclavi

De câteva luni lucrez intensiv, trăgând din greu la jugul privat al unui pretențios proprietar de sclavi moderni. M-au angajat adjuncții lui, ademenindu-mă cu promisiuni deșarte și contracte

Am scris bucata de mai sunt în urmă cu ceva timp, înainte de-a ști ce urmează. Cumva am anticipat.

M-am despărțit subit și neplăcut de ultima firmă cu care am colaborat. Am fost o experiență brutală, dezamăgitoare și cu un final urât, dar nu aveam la ce altceva să mă aștept mai mult de la niște ”țărani în costum”, cum îi descria o colegă româncă, simpatică foc, pe managerii de top și proprietarii din firma respectivă.

Sunt mulți țărani polonezi cu bani, care dacă îți dau un loc de muncă se așteptă ca să le lingi ghetele și să le lustruiești ouăle, iar la final, după ce te storc cu toxicitatea lor de toate ideile, soluțiile și rezultatele, pe care și-le însușesc, copiindu-le stângaci ca niște elevi mai puțin înzestrați, pretind să le mai și mulțumești. La schimb ei te vor scuipa în gât, de fiecare dată când vei deschide gura, ca să-ți aperi și să-ți ceri drepturile. Aceștia sunt oamenii ce trăiesc cu frica de-a nu fi trași în piept la vedere, ascunsă sub un val fin de aroganță sau prefăcută modestie, nu pentru că ar avea intenția cineva să-i tragă în piept, ci pentru că ei îi trag în piept pe alții permanent. Când îi înșeli pe alții, cam la asta te aștepți de la viață, să fii și tu înșelat la rândul tău.

Cunoșteam mediul toxic al firmei, am vorbit despre el, l-am analizat, am și scris despre asta, dar totuși, m-a lovit neplăcut și neașteptat. M-au întâmpinat cu rugăminți și laude, numai să fac parte din echipa lor, să vin să îi ajut, ”tu nu-ți dai seama câtă nevoie am de tine”, iar după ce am muncit pe brânci, educându-i, explicându-le, făcând-le munca și căutând soluții fiabile pentru viziunile lor mai mult sau mai puțin reale, mi-au mulțumit cu un picior în fund.

M-a încercat un sentiment de furie, dezamăgire și dezgust. La sfârșitul zile putem să ne așteptăm să fim călcați în picioare tot la fel de brutal, pe cât ni-se cere să-i călcăm pe alții. Iar dacă refuzăm, suntem de fapt nesupuși și inutili, în ochii lor …. dar nu și în ai noștri.

Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.

Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

Schimbări

Am luat greu decizia de a-mi schimba locul de muncă, fiind pentru mine o tranziție majoră după opt ani în aceeași companie, pe aceeași poziție. Opt ani, nu doar că sună mult, dar când îi număr în minte îi găsesc enormi și mă întreb, unde și cum au trecut atât de repede?

Opt ani bogați în schimbări personale și profesionale. Am început să lucrez la fosta companie când eram încă la doctorat, având nevoie de un venit stabil pe hârtie, ca să pot divorța. Planul inițial, când m-am angajat a fost să am loc de muncă pentru perioada de tranziție, până îmi termin doctoratul și apoi să caut altceva. Perioada de tranziție a durat mai mult decât am anticipat, acoperind atât timpurile de muncă intensivă la doctorat, vremurile tulburi și foarte solicitante emoțional din perioada divorțului, cât și etapele de evadare, vindecare și maturizare care au urmat.

Am rămas pentru că m-au plătit, mărindu-mi salariul aproape anual și pentru că mi-a plăcut, am prins repede industria și am avut și succese. Un bonus semnificativ a fost colectivul, legând prietenii sincere cu colegii de la muncă, prezența lor contând mult în decizia mea de a rămâne pe loc atât de mult timp. Micile tabieturi de la muncă, primul dejun, al doilea, pauza de prânz și de cafea, mâncatul împreună, discuțiile filosofice de viață și dileme existențiale amoroase, financiare sau familiale, făcând din cele 8 ore la muncă o perioadă frumoasă și fructuoasă.

La fostul loc de muncă am avut parte de întreaga paletă de experiențe, cu muncă multă, dar și frecare de tastatură pentru blog, întâlniri dificile, prezentări și rapoarte făcute noaptea, clienții problematici, dar și vânzări bune, călătorii de afaceri în locuri interesante și în condiții bune. Deși am început într-o atmosferă nu foarte prielnică munca acolo inițial, stresată că trebuie să livrez rezultate și să mă mențin în câmpul muncii cu orice preț, nervoasă și dezechilibrată emoțional de la abuzul pe care îl suportam acasă, în timp m-am schimbat foarte mult în timp, maturizându-mă, dezvoltându-mă emoțional și mai ales profesional.

În perioada în care am lucrat acolo, am fost interviuri și am primit câteva oferte de muncă mai bănoase, însă nu am schimbat locul de muncă în mare parte pentru că nu m-am simțit pregătită pentru o schimbare și nu mi-am dorit să dau ceea ce am pe promisiunea unei schimbări minore. Mi-a fost și comod să fac ceea ce știam, mai ales că eram bună la asta, preferând să livrez rezultatele pe care firma le aștepta cu minimul de efort, iar timpul liber să-l petrec distrându-mă, practicându-mi hobby-urile și călătorind. În urmă cu câțiva ani m-a întrebat o colegă mai tânără, mai sus în ierarhie și cu un salariu mai mare, de ce nu-mi caut altceva de muncă, pentru mai mulți bani și o poziție mai sus ierarhică, în loc să mă excit cu călătoriile lungi și dese prin țări exotice? Pentru că nu-mi doream, nu banii, ci responsabilitatea și pentru că nu doream să renunț la stilul meu de viață lejer, fără obligații și libertin.

În timp, nevoia mea pentru zbucium s-a mai domolit, iar importanța țelurilor financiare a crescut. Pe lângă țelurile financiare, a crescut și nevoia mea de liniște mentală și dar și de dezvoltarea a abilităților. În pofida faptului că am apreciat enorm prieteniile închegate la muncă cu colegii, a început să mă deranjeze tot mai tare mobbing-ul practicat de șeful nostru, ce se agăța de noi pe rând în zilele lui proaste, prinzându-ne în menghine emoționale degradante, ca să compenseze stresul, frustrările și nemulțumirile lui de acasă, unde îl așteptau un copilul cu handicap și nevasta casnică bolnavă. După opt ani, în ciuda entuziasmului meu, pe lângă oboseala comportamentului meschin al fostului șef, m-au prind din urmă și mecanismele de delăsare (burnout), pe care orice firmă le cultivă, mai ales în rândul unor angajați permanent nemulțumiți, împletite în viața de zi cu zi a tuturor participanților din câmpul muncii.

Decizia finală că schimba locul de muncă a căzut accidental, după ce confirmasem noua propunere, dar eram încă indecisă. Într-o zi de miercuri am mers la muncă cu o energie pozitivă, plănuindu-mi de dimineață ce îmi doream să fac în ziua respectivă, atât profesional cât și personal. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce căuta acolo, dacă nu-i doresc să devin o acritură ramolită, după ce la finalul zilei am realizat că nu am făcut nimic din ce mi-am plănuit. Atunci am realizat că am nevoie de o schimbare majoră.

Înapoi în Dubai

Am început cu un împachetat lung, probat rochii de business care nu-mi mai vin și îndesat de materiale promoționale în valiză. Pe la 11:00 noaptea am realizat că îmi lipsesc bluzele de pijama cu mânecă lungă, așa că am pornit mașina de spălat. Nu că, nu ar fi suficient de calde nopțile de iunie în Dubai, dar experiența dormitului cu poloneze în cameră m-a învățat că, pentru ele aerul condiționat funcționează până la temperatura de peste 20 de grade C. În febra împachetărilor la prima oră am uitat de micul dejun, ronțăind doar câteva felii de mango în fugă. M-am grăbit la aeroport, căci nu am mai apucat seara să-mi fac check-inul.

Înaintea zborului spre Malta de luna trecută, am observat că în curând îmi expiră documentele poloneze, buletinul în august și pașaportul în septembrie. Mi-a trecut prin cap să mi-le schimb, dar cum schimbatul documentelor în pandemie este o durere de cap cu toate restricțiile legate de Covid, mi-am zis să mai aștept. În fond, doar pentru a primi viză trebuie să le am valabile 6 luni, mi-am zis eu, după ce m-au lăsat să intru în Malta cu ele, iar ]n Dubai sunt înregistrată la Smart Gates. Ei, nu chiar, avem să aflu la aeroport, fix înaintea zborului spre Dubai. Conform regulilor din UAE, trebuie să ai pașaport valabil cel puțin 6 luni, ca să poți intra la ei în țară. Ups!

Am despachetat rapid materiale de marketing și le-am înmânat colegilor, după care am făcut ce fac polonezii, m-am ciondrănit ușor cu tipul de la Sas, care după insistențe și agresivul meu ”deci nu doriți să mă ajutați”, mi-a spus că mă poate trimite la Copenhaga, iar de acolo mă pot târgui cu cei de la Emirates. Va fi decizia lor dacă mă urcă sau nu în avionul spre Emirates. Dar, nu mai am zbor direct în aceeași zi înapoi. Eram decisă să renunț când a apărut proprietarul companiei și mi-a spus să încerc. În cel mai rău caz, mă întorc din Copenhaga mi-a zis el cu zâmbetul pe buze. Și, cum sunt eu de felul meu mai aventuroasă, am zis: de ce nu? În cel mai rău caz îmi adun mile pe card, deși zborurile celor de la Sas nu sunt prea bine punctate. Ca să mă încurajeze, mi-a rezervat prin secretara lui bilet de întoarcere în aceeași zi.

M-am urcat în avionul spre Copenhaga cu speranță, dar fără stres sau tristețe, doar ușor intrigată de atitudinea proprietarului noii firme la care tocmai am început munca, cu două săptămâni în urmă.
Perspectiva de a rata călătoria spre Dubai chiar îmi surâdea un pic mai mult decât aceea de a o realiza. Șansele erau 50-50 așa că mi-am luat bagajul în primire de la hală în Copenhaga și am alergat spre chceck-in. Am așteptat cu o ușoară emoție să-mi vină rândul și în fața domnișoarei simpatice m-am argumentat că pașaportul este încă valabil și am bilet de întoarcere peste patru zile. După ce și-a sunat șeful mi-a spus că mă poate îmbarca.

Am aterizat în Dubaiul plin de amintiri, doar ca să aflu două zile mai târziu că trebuie să-mi extind călătoria cu încă o săptămână. Salutări calde de la piscină.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Ziua zâmbetului

Image by Kranich17 from Pixabay

Azi, de ziua internațională a zâmbetului am zâmbit azi alături de colegii la muncă, făcând mișto de faptul că dispar din bucătărie lingurițele. Din categoria tacâmurilor, doar lingurițele dispar, nu lingurile, nici furculițele și nici cuțitele. Lingurițele se fac nevăzute cu viteza luminii mai ales când îți faci un ceai sau o cafea în care vrei să învârți. Ne-am dat cu părerea amuzați despre ce ar putea să facă hoțul sau mai degrabă hoața (căci se pare că cleptomania este mai prezentă la femei decât la bărbați) cu ele acasă, căci a luat mai multe decât un set, deci îi depășește nevoile curente, iar valoroase nu sunt, exclus să le amaneteze. Am rămas cu două piste plauzibile: le îndoaie cu mintea sau le folosește pentru dizolvarea prafurilor. Și dacă tot suntem la povești despre bucătărie, tot azi am aflat că dispar și cănile cu logoul firmei. Sunt albe, grosolane și se înnegresc înauntru după spălatul repetat în mașină. Deci, avem un cleptoman/ă fără stil.

Anul acesta se fac 15 ani de când m-am mutat în Polonia. Mă gândeam să dau o petrecere, iar colegii de muncă au sugerat Covid-party ca să fiu în trend cu lumea, mai ales că în Polonia sunt în creștere cazurile. De mâine intrăm în zona roșie, începem munca parțial de acasă, iar în clădirea firmei a fost decretat purtatul măștilor în toate circumstanțele, inclusiv în bucătărie.

Ca să ne mai descrețim măcar frunțile, un banc local: – De ce au inventat preoții catolici cutia confesionalului? – Ca să-și poată face o labă, când ascultă poveștile din lanurile de sfeclă ale enoriașilor.