Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Ziua zâmbetului

Image by Kranich17 from Pixabay

Azi, de ziua internațională a zâmbetului am zâmbit azi alături de colegii la muncă, făcând mișto de faptul că dispar din bucătărie lingurițele. Din categoria tacâmurilor, doar lingurițele dispar, nu lingurile, nici furculițele și nici cuțitele. Lingurițele se fac nevăzute cu viteza luminii mai ales când îți faci un ceai sau o cafea în care vrei să învârți. Ne-am dat cu părerea amuzați despre ce ar putea să facă hoțul sau mai degrabă hoața (căci se pare că cleptomania este mai prezentă la femei decât la bărbați) cu ele acasă, căci a luat mai multe decât un set, deci îi depășește nevoile curente, iar valoroase nu sunt, exclus să le amaneteze. Am rămas cu două piste plauzibile: le îndoaie cu mintea sau le folosește pentru dizolvarea prafurilor. Și dacă tot suntem la povești despre bucătărie, tot azi am aflat că dispar și cănile cu logoul firmei. Sunt albe, grosolane și se înnegresc înauntru după spălatul repetat în mașină. Deci, avem un cleptoman/ă fără stil.

Anul acesta se fac 15 ani de când m-am mutat în Polonia. Mă gândeam să dau o petrecere, iar colegii de muncă au sugerat Covid-party ca să fiu în trend cu lumea, mai ales că în Polonia sunt în creștere cazurile. De mâine intrăm în zona roșie, începem munca parțial de acasă, iar în clădirea firmei a fost decretat purtatul măștilor în toate circumstanțele, inclusiv în bucătărie.

Ca să ne mai descrețim măcar frunțile, un banc local: – De ce au inventat preoții catolici cutia confesionalului? – Ca să-și poată face o labă, când ascultă poveștile din lanurile de sfeclă ale enoriașilor.

Din ciclul lucrurilor pe care le știm, dar alegem să le ignorăm cu succes

O colegă care lucrează pe un proiect cu un model, ne-a confirmat încă odată că, oricât de frumoasă ar fi fata, retușul face toți banii. Realitatea este că tot ce vedem în reclame și postere nu-i real, este retușat și Photoshop-at și schimbat radical. Majoritatea gagicilor pe care le vedem în postere nu există în realitate, pentru că sunt atât de modificate încât nici ele nu se mai recunosc. În Photoshop dintr-o felie de pizza se scoate o gagică sexy.

 

Într-o ofertă de job pentru export, scriu șmecherii politic corecți ”încurajăm persoanele cu certificat de handicap să aplice”. Exact, parcă și văd cum ar fi fericită firma să trimită la sclavagism pe la târguri și întâlniri de afaceri în străinătate o persoană cu handicap, numai bună să alerge după avioane și să facă nopți albe pe alte continente. Mă lași! Anunțul corect ar fi trebuit să sune așa: dacă ești sănătos mintal și încă motivat de nevoie ca să o arzi în workaholism, cu un aspect estetic, că nu vrem să băgăm clienți în sperieți, bine îmbrăcat, că se cere, și mai ales apt fizic ca să dormi câte 4 ore pe noapte în delegații, de preferință prin aeroporturi și taxiuri, în stare să iei zboruri în miez de noapte ca să mai economisim la camere de hotel și foarte capabil de stat 12 ore în picioare (pe tocuri, dacă ești întâmplător de gen feminin) la târguri, aplică cu încredere. Te luăm! Dacă mai ai și un certificat de handicapat pe lângă aceste abilități, ar fi perfect, că mai reducem din taxe. Te luăm la pătrat!

Tot în aceeași ofertă, ca și în multe altele, la beneficii este scris frumos: instrumente necesare muncii. De parcă ar da angajatului de-a moaca mobil și laptopul, nu ca să tragi la jug pentru ei. Mie nici nu-mi trebuie beneficiile respective, le pot păstra. Cu plăcere le schimb pentru un telefon staționar, un pix și o foaie, pe același salariu desigur și performanțe adaptate posibilităților firmei.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Revenirea din pandemie

-Avem Coronavirus.
– Și la noi a fost, dar acum deja trece. Deja lumea s-a relaxat pe aici.
– Eu am Coronavirus.
– Poftim? Ai tu Coronavirus?
– Dar, mă simt ok.

Sunt bine mă asigură el, în timp eu am rămas mirată, realizând că-i prima persoană pe care o știu cu Coronavirius și ușor relaxată, că Ecuatorul nu-i chiar la o aruncătură de băț. În schimb în Polonia se implementează reîntoarcerea forțată la muncă, motivată de nevoia guvernului pentru a câștiga alegerilor și a firmelor de profit. Pe alocuri sunt cei cărora le este frică, dorind să rămână precauți și preferând să tragă de home office cât pot, chiar dacă îți fac un PR prost la muncă, într-o perioadă în care plouă cu concedieri. Problema este cu copii, căci Polonia nu-i prea kids friendly, chiar dacă avorturile sunt interzise. Cu greu au adoptat în anii recenți posibilitatea mamelor de a sta un an după naștere acasă, dar cu salariu înjumătățit, iar dacă, copilul are peste opt ani, nu poți lua zile pentru îngrijirea lui acasă pe timp de pandemie. Aici instituția bunicilor nu există ori este pe cale de dispariție, așa că toată speranța stă în programele de îngrijire a copiilor contra cost, care sunt la comun, deci locuri ideale de transmitere pentru Covid.

În tot acest haos încerc să-mi păstrez calmul, să nu o iau pe arătură în nici o direcție. Inevitabil mă voi expune, întorcându-mă la muncă și având contacte zilnice cu mai multe persoane. Pe de altă parte mă bucur că mă pot întoarce la o viață mai normală.

Sfârșit de pandemie și revenirea la cursa de șobolani

Este o zi frumoasă de mai și viața începe să-și reia cursul firesc. S-au redeschis magazinele de câteva zile, sunt încă pustii, dar tot mai mulți oamenii mișună lejer pe străzi. De luni eu mă întorc la birou. Se poartă măști, asortate cu pantalonii scurți, cabinele de probă sunt închise în magazine, iar oamenii sunt ușor mai vigilenți în privința apropierii fizice de semenii. Cerșetorii și-au făcut deja apariția la colțul străzii, realocați din zonele turistice pustii spre cartierele cu birouri și magazine, tot mai populate. Ziarele încep să vorbească mai mult despre alegeri, decât despre Coronavirus, iar pe LinkedIn și-au făcut apariția ofertele cu servicii,”caut de muncă/noi provocări/noi șanse” ale celor restructurați de criză, cu comentariile pompoase și recomandările sincere ale celor care răsuflă ușurați, că și-au păstrat locurile de muncă.

Se repornește mașina consumerismului, cu scoruri și ținte, planuri și investiții, expansiuni și creșteri, cursa de șobolani din care am fost trași pe tușă în martie. După aproape două luni de pauză forțată, suntem rechemați în primul front al bătăliei pentru supremație și bani. Cât mai mulți bani, ca să îngroșăm conturile miliardarilor, adică acelora dintre noi care au petrecut această perioadă de criză în condiții mai luxoase decât majoritatea, în camere mai multe, grădini mai spațioase și cu mai puține griji. Suntem rechemați să susținem vechea ordine socială, revenind la viciile consumerismului, a grandomaniei, a aparențelor, a vedetismului și idolilor falși. Acești idoli fără valoare, pe care criza i-a lăsat în curul gol, expunându-și splendida banalitate odată ce vacanțele luxoase, hotelurile de cinci stele și hainele de marcă le-au fost luate. Reginele Instagram-ului au ajuns să posteze imagini cu flori, pe care oricine le poate vedea, dacă are ochi să le privească, sau să-și recicleze amintirile din copilăria modestă. Țâțele nu au prea fost la căutarea în Pandemie, odată cu reducerile la PornHub.

Este o zi frumoasă de mai. Magazinele au început reducerile ca să se scape de marfa expirată a sezonului neconsumat, iar eu mă pregătesc mental pentru revenirea la cursa de șobolani, tot mai convinsă că trebuie să-mi găsesc o cale de scăpare din acest labirint inutil, ce-mi  consumă cu flămând viața, visele și rostul ca om.

Pademia în Polonia

De alaltăieri s-au ridicat o parte din restricții în Polonia așa că oamenii au ieșit la soare în parcuri și prin păduri, la plimbări pe jos sau pe biciclete. Vremea este deosebit de frumoasă pentru această perioadă a anului, doar ca să ne mai tachineze puțin. Măștile sunt obligatorii și în ciuda faptului că nu se găseau în farmacii, toată lumea le poartă, cele mai populare fiind cele confecționate din materiale de bumbac.

Nu sunt prea multe cazuri în Polonia, 9856 când scriu aceste rânduri, dintre care 401 morți, însă nu se testează, de fapt se evită testarea, fiind recomandată izolarea, iar cei în izolare nu sunt testați. Statul polonez preferă să trimită poliția să-i verifice, în loc să-i testeze. Este în schimb greu să ajungi la medic, centrele comerciale, localurile și o mare parte dintre instituțiile publice sunt încă închise. Magazinele alimentare sunt deschise, intrându-se fără prea mari restricții, iar micile afaceri au început să funcționeze.

Lumea începe să fie preocupată de alegeri, care sunt programate în mai, și în curând viața o să-și reia cursul normal, dacă nu vine peste noi fumul de la Chernobyl. La muncă se lucrează în ture, o zi pe săptămână la birou, iar colegii mei postează pe Instagram lista de cărți citite. Eu nu am citit încă nici o carte în această perioadă,  dar am început să dau reset stilului meu de viață, unei bune părți dintre priorități și mai ales modului în care reacționez la factorii externi.

Am avut nevoie de pauza aceasta de la muncă, pentru a-mi putea reconfigura abordarea față de serviciu, reclasificându-mi prioritățile și angajamentul. Înainte de pandemie, eram absorbită de muncă și de ceea ce se întâmplă la muncă, fiind capabilă să mă deconectez doar în vacanțele lungi și solicitante. Treptat, din intimitatea casei mele, am început să accept că nu trăiesc pentru a munci, iar dacă la finalul lunii nu vine bonusul, nu-i sfârșitul lumii. Când ești workaholic de carieră, este greu să fii scos din priză.

Pentru mine pandemia a însemnat o deconectare, deși am proiecte mai mari decât de obicei, și am luat și ceva muncă adițională din altă parte, însă abordarea mea față de sarcini este diferită. Am început treptat să renunț la perfecționismul dus la extrem și stând departe de mediul putrezit de la muncă, reușind treptat să nu mai interiorizez problemele altora și mai ales ale sistemului pe care nu-l pot schimba și nu sunt plătită să-l schimb. Sper doar că, voi reuși să-mi mențin acestă stare și după ce ne vom întoarce la funcționarea în normalitate.

Miroase a criză

Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.

Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.

Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!

Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Idioții sclipitori

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?