Un an

Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.

A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.

De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.

Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.

Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.

Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Ziua zâmbetului

Image by Kranich17 from Pixabay

Azi, de ziua internațională a zâmbetului am zâmbit azi alături de colegii la muncă, făcând mișto de faptul că dispar din bucătărie lingurițele. Din categoria tacâmurilor, doar lingurițele dispar, nu lingurile, nici furculițele și nici cuțitele. Lingurițele se fac nevăzute cu viteza luminii mai ales când îți faci un ceai sau o cafea în care vrei să învârți. Ne-am dat cu părerea amuzați despre ce ar putea să facă hoțul sau mai degrabă hoața (căci se pare că cleptomania este mai prezentă la femei decât la bărbați) cu ele acasă, căci a luat mai multe decât un set, deci îi depășește nevoile curente, iar valoroase nu sunt, exclus să le amaneteze. Am rămas cu două piste plauzibile: le îndoaie cu mintea sau le folosește pentru dizolvarea prafurilor. Și dacă tot suntem la povești despre bucătărie, tot azi am aflat că dispar și cănile cu logoul firmei. Sunt albe, grosolane și se înnegresc înauntru după spălatul repetat în mașină. Deci, avem un cleptoman/ă fără stil.

Anul acesta se fac 15 ani de când m-am mutat în Polonia. Mă gândeam să dau o petrecere, iar colegii de muncă au sugerat Covid-party ca să fiu în trend cu lumea, mai ales că în Polonia sunt în creștere cazurile. De mâine intrăm în zona roșie, începem munca parțial de acasă, iar în clădirea firmei a fost decretat purtatul măștilor în toate circumstanțele, inclusiv în bucătărie.

Ca să ne mai descrețim măcar frunțile, un banc local: – De ce au inventat preoții catolici cutia confesionalului? – Ca să-și poată face o labă, când ascultă poveștile din lanurile de sfeclă ale enoriașilor.

Gânduri din ianuarie

Avioanele Lufthansa ce-și iau zborul de pe aeroportul din orașul meu la prima oră a dimineții, transportă în mare clasa muncitoare. Sunt corporatiștii îmbrăcați în mărci selecte pe care-i recunoști ușor după laptopurile permanent deschise, căștile pe urechi și bagajul de mână potrivit pentru avion. Discuțiile sunt mereu politico-economice ori corporatisto-strategice, cu rare valențe personale, purtate de obicei pe un ton domol, filosofic și distant, puțin arogant și știutor. Cât de bine cunosc acest loc, aceste autobuze pline cu paltoane întunecate și valize de mână pentru laptopuri mai ușoare sau mai grele, după bugetul firmelor, ce nu ne duc departe, dar suficient cât să se justifice prețul de regular cost, căci avionul este de obicei parcat după colț.

Mă simt ca acasă, doar că echipamentul meu sportiv nu se potrivește cu climatul local, tenișii mei roz ieșind în evidență printre tocurile negre lucioase. De data aceasta nu mai zbor profesional, ci mă îndrept cu toată verva spre vacanță, iar colanții mei sunt pentru cele 23 de ore de zbor pe care trebuie să le parcurg până la destinație. Merg de la iarna poloneză la iarna americană, traversând Atlanticul și Continentul Nord American până în Utah.

De ce au nevoie femeile, să știe de ce?

Photo by Eric X on Unsplash

Am observat fenomenul în special la femeie, căci ele sunt aprige și dornice ca să afle ”de ce?”, ”pentru ce?” și mai ales ”cum?”, deși sunt și bărbați care au nevoie de răspunsuri, doar că faza lor cu ”de ce-uri” trece mai repede și lasă mai puține urme.
În schimb la noi, nimfele amorului, în deplinătatea facultăților noastre mentale dorim și cerem imperativ să știm de preferință totul și mai ales ceea ce nu există, construind pânze de obsesie în jurul întrebărilor rămase fără de răspuns de către flăcăii noștri zvelți, ce ne-au aburit și apoi părăsit abrupt, fără nici un fel de explicație. Femeile dezvoltă preocuparea chinuitoare de-a afla de ce s-a produs, ce a cauzat și mai ales dacă-i cale de întoarcere, iar când răspunsul se lasă așteptat este momentul pentru manie să-și facă simțită prezența. Această nemiloasă meduză a existenței umane, coptă în cele mai ascunse unghere ale creierului, are obiceiul de-a ne acapara mintea, ritualurile, deciziile, dorințele și alegerile, într-un cuvânt existența.

În mod paradoxal există printre noi frumoase exemplare, atractive, interesante și dorite de sexul opus, cu un real potențial de a întreține relații adevărate, ce se bucură de admiratori și doritori, însă care își duc existența singure, incapabile de-a renunța la meduza obsesiei pentru relațiile fictive. Ca orice dependență uzuală, dependența de suculentele interacțiuni unilaterale este puternică, tentantă și satisfăcătoare, căci oferă drogatului posibilitatea de-a construi cu migală pe ceea ce a fost cândva, o nouă realitate abstractă, care-i dă speranță ani de-a rândul că poate hoitul intubat va reînvia. Doar ca nimeni nu-l dorește viu, nici măcar împricinata, care dacă primește o a doua șansă la relație, prin miracolul neștiut al existenței și într-un moment de slăbiciune al masculului, alege să o rateze, căci realitatea nu va fi niciodată la fel de satisfăcătoare precum fantezia.
În schimb, intubat la oxigenul mental, hoitul aflat în moarte clinică o poate însoți ani la rândul pe nimfă prin peripețiile vieții ei de austeritatea reală, dar abundență imaginativă. Cu cât obsedează mai mult și mai dedicat asupra unei relații imaginare, cu atât ea devine mai reală și vie. Speranța este acel drog sublim ce o ajută să selecteze adevăruri care-i convin, respingând cu tărie orice judecăți născute din logică sau experiențe vizuale. Nimfa trăiește cu impresia că împricinatul se va întoarce la ea, deși îl vede pe stradă plimbându-se agale cu o alta. Îi scrie, insistă și își promite să renunțe la obsesie când el îi va dărui în sfârși închiderea de care ea crede că are nevoie pentru a putea merge mai departe. În mod paradoxal el a închis de mult ușa, când i-a comunicat că nu are timp sau a uitat să-mi mai răspundă la mesaje.

În loc de încheiere, las un mic filmuleț aici, pentru toate nimfele amorului ce s-ar putea să cadă în panta obsesiei, mânate de forța necunoscută a răspunsului ce nu mai vine și în a cărui lipsă, pot cu tărie să abereze în dependență.

Despre medici și sistemul românesc de sănătate

Photo by Bill Oxford on Unsplash

Parcurgând acest articol despre medicul ce a vrut să returneze banii pacientei moarte, mi-am amintit de aventurile mele recente din sistemul de sănătate românesc. Trist, foarte, foarte trist.

Înainte să plec din România, definitiv după cum avea ulterior să iasă, am făcut ce face fiecare român convins că în țara lui este cel mai bine (mai ales dacă nu a mai văzut altele), vizite la medici. M-am dus să mă verific dacă sunt ok și dacă am toate analizele în ordine, ca să fiu sigură că voi rezista printre străini, când cei mai buni medici sunt în țara mea. Așa am dat peste un laringolog, ce m-a programat pentru scoaterea amigdalelor (mă doreau atunci de la o aftă, aveam să aflu ulterior), dar care a refuzat până la urmă să-mi facă procedura, căci nu cotizasem cu nimic în numerar. Eram și eu tânără, naivă și foarte neorientată, de aceea nu priceput limbajul lui non verbal, plecând uluită și umilită din cabinet, căci practic m-a dat afară și nu înțelegeam de ce.

Mi-am luat rămas bun de la sistemul românesc de sănătate, cel puțin pentru câțiva ani, cu amigdalele sănătoase. Aveam aflat destul de curând prin comparație, că acest sistem nu-i altceva decât o tristă relicvă comunistă formată dintr-o adunătură de medici aroganți și asistente zeflemitoare în halate albe cu buzunarele mereu pline de numerar, ce-și desfășoară activitatea în cabinete obosite, decorate insalubru și spitale vechi, în care nu există urmă de hârtie igienică sau săpun la baie.

Am revenit după ani într-un spital din România, când fiică-mea era de câteva luni. Am primit salon separat de la doctorița impresionată că eram din Polonia și bucuroasă să poată încasa de pe cardul european spitalizarea. Personalul s-a comportat frumos cu noi, dar asta se întâmplă de fiecare dată când este o aură de străini prin preajmă. Când aura dispărea, își făceau loc petele de mucegai de pe pereți și vocile iritate ale oamenilor în halate albe, pentru care antibioticele erau răspunsul unilateral la toate problemele. Nu am aflat care a fost problema fiică-mi, dacă a prins-o un virus sau o bacterie, căci nimeni nu ne-a informat ce a ieșit la analize. Le-am dat atunci ceva bomboane poloneze medicilor și am cumpărat săpun pentru baia din spital, iar după trei zile de antibiotic fiică-mea și-a revenit și am plecat acasă bucuroși că am scăpat de toaletele murdare, cu un miros puternic de clor.

Câțiva ani mai târziu am dus-o pe maică-mea la medicul de familie, căci se simțea rău de ceva vreme și i-am cerut direct să-i dea o trimitere la analize. El ne-a răspuns cu tupeu filosofic că singurele analize corecte se fac la privat și ne sugerează să mergem acolo, căci la stat se scriu oricum rezultatele din pix. Nu ne-a dat nici o trimitere, după ce l-am mai rugat odată și când am ieșit de pe ușă am început procesul de convingere a maică-mi, să-și schimbe medicul de familie. Am ajuns accidental și un stomatolog, care pe lângă mirarea pe care a avut-o la vederea plombelor din dinții de lapte, ce în România, ne-a informat ea că nu se pun, a scăpat penseta pe jos în timp ce o consulta pe fiică-mea, doar ca să o ia și să o pună la loc în trusă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă bucur în fiecare zi că nu trăiesc în România, cel puțin din punctul de vederea al sistemului medical. Nu sunt aici câini cu covrigi în coadă, dar din anii 80 au instalat butoane de panică în spital, pe care poți apăsa și vine asistenta la tine, ca să nu trebuiască să strigi de nebun pe holuri când ai o problemă.

Hanoracul din Miami

Image by StockSnap from Pixabay

”Poate ăsta”, mi-a zis el arătând spre un hanorac sportiv albastru marin pe care era tipărit numele locului în care ne aflam Miami Beach. Am ales mărimea XS și l-am luat pe mine întrebându-l cum îmi vine. Îți vine excelent mi-a răspuns el și l-am cumpărat. M-am privit în oglindă doar după ce am ajuns la hotel și chiar îmi venea foarte bine. L-am luat pentru motocicletă, dar l-am purtat-o mai mult prin avioane, fiind foarte practic la drumurile lungi. Am traversat în el Atlanticul și Mediterana, am dansat în el pe străzile Bolognei și mi-a ținut de cald în serile reci ale iernilor poloneze, când ne despărțea miile de km. Hanoracul mi-a amintit mereu de el și de vacanța pe care am petrecut-o în Florida.

L-am pus-o peste rucsac, ca portbagajul de la bicicletă să nu prindă rucsacul direct, ci hanoracul. Am făcut vreo două ore prin pădure pe drumuri pietruite până mi-am dat seama că nu mai am nici rucsacul și nici hanoracul. Ne-am întors după ele și între timp am sunat pe telefonul din rucsac. A răspuns un domn care mi-a spus că a găsit rucsacul, dându-mi indicații unde să ne întâlnim. Mi-a înapoiat rucsacul cu telefoanele, cheile și portmoneu golit de bani, dar cu cardurile și documentele în el. Și hanoracul? l-am întrebat speriată. În rucsac, mi-a zis. Aveam într-adevăr o geacă în rucsac, dar hanoracul fusese peste ruscac. L-am căutat-o în zadar câțiva km, dar nu l-am mai găsit. ”Poate-i un semn”, mi-a scăpat pe buze și el m-a auzit. Era de la ex-ul? m-a întrebat repede cu un fir de gelozie, iar eu m-am mulțumit doar să-i spun că era din Miami. Seara, când meditam care-i cea mai mare pierdere, 500 de zloți furați din portmoneu sau hanoracul de 25 de dolari din Miami, mi-a întrerup șirul gândurilor consolându-mă hotărât ”Hanoracul nu-l regretăm”.

Singurătatea

În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.

Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.

Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.

Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.

Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.

Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?

Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.

Mașina automată

Photo by averie woodard on Unsplash

Anul acesta am devenit o veritabilă tablagistă, făcând ture regulate pe la mecanici. Dacă anul trecut mecanicul care-mi făcea curte se plângea că mi-se strică rar mașina și din cauza asta el mă vede rar, anul acesta când i s-au îndeplinit dorințele erotice, a trebuit să renunț eu la el, după ce m-a tras frumos în piept. Sau poate reparațiile lui și-au făcut în sfârșit efectul 🤔.

Din februarie problemele auto se țin ca scaiul de mine, de am ajuns să-mi ia mașina de la un mecanic, doar ca să o pun a doua zi la altul. Pe lângă cutia de viteze, eterna problemă a mașinilor automate, care a apărut de anul acesta și la mașina mea, m-a prins ghinionul pe șosea de-am dat peste purcica Peppa, care din nefericire nu a supraviețuit impactului, iar peste mine a dat un adolescent needucat și cu prea multe fițe în cap, ce mi-a tras un cur stilat de Volkswagen pe drepta, din mașina lui tac-su, un bișnițar arogant, ce mi-a înmânat flegmatic cartea de vizită în timp ce părăsea locul accidentului. L-a găsit ulterior poliția mai ușor datorită ei. Potențial am șifonat și eu o doamnă în trafic, după spusele ei, deși eu nu am simțit și nici nu am văzut vreo urmă pe mașina ei ori a mea. S-a întâmplat acum câteva zile, așteptând la semafor, cu mașina pusă în P, când a început să o ia la vale, foarte, foarte încet, dar apropiindu-se de mașina din față. Am apăsat pe frână o dată, a doua oară și m-am uitat panicată la cutia de viteze, unde ”P-ul” îmi sclipea în ochi. Unde s-o mai mut m-am întrebat panicată, când am simțit că se oprește. Am discutat ulterior cu doamna din față, ea susținând că a simțit ceva, așa că i-am înmânat numărul de telefon, să mă sune dacă consideră că am atins-o. A zis că se consultă cu soțul și apoi se decide. Deocamdată nu m-au sunat, nici ea și nici el, dar cert este că mașina ei nu a avut nici o zgârietură care să indice contactul. Probabil m-a văzut fără verighetă, frumoasă și elegantă și s-a temut să-l înmâneze, numărul.

Îmi place mașina mea automată pentru că este convenabilă, nu-mi strică decât un pantof la condus, nu am emoții la urcarea în pantă și-mi pot relaxa piciorul stâng pe scaun în timpul mersului. Are motor bun, suficient de puternic pentru nevoile mele, fiind excelentă atât în oraș la depășirile rapide din trafic, cât și pe traseu, deși poate trage un maxim de 160-180 km/oră lin pe autostradă. Nu-i nici prea mare și nici prea mică, îmi încap toate boarfele în ea și o pot parca peste tot fără probleme, însă de când au început problemele cu cutia de viteze relația noastră perfectă scârțâie serios. Simt că nu posed cunoștințe suficiente, și treptat nici nervi destul de tari, încât să fac față tuturor mecanicilor oportuniști prin natură, care mi-ar lua bucuroși banii, de preferință cum ambele mâini, ca mai apoi să cârpească câte ceva pe la ea, mai de pomină, iar mai apoi să mă trimită la plimbare, spunându-mi că aberez când le raportez reparațiile incomplete. Provocarea adevărată nu-i mașina în sine, ci oamenii cu care ai de-a face când îți domesticești una, mai ales într-un domeniu puternic marcat de instituția ”soțului”.

Gânduri din Pafos

Suntem pe final de vacanță și am început împachetarea. Două săptămâni în Cipru au trecut repede, mult prea repede. Odată ajunși la căldură, soare și la marea cu apă sărată și clară, am uitat de obligații, probleme, așteptări și urgențe. Nici nu mi-am amintit de muncă, decât parțial când mi-a scris un client cu o rugăminte pe Whataspp. În schimb am petrecut serile cu o sticlă de vin pe terasă, privind la luna luminoasă și liniștită de pe cerul calm și întunecat. Noaptea se lasă repede aici, pe insula aridă și muntoasă dintre Africa și Europa în care s-a născut Afrodita.

Am experimentat aici în primul rând viața de familie, activitățile zilnice alături de copii, dormitul împreună, momentele critice și clipele de relaxare. A trebuit să mă descurc cu toate, să fac față crizelor copiilor și ale mele, a nevoilor lor, ale lui și ale mele, precum și provocărilor întâmpinate în aventurile noi pe care le-am experimentat. M-am simțit din nou și după mult mult timp ca într-o familie, în care am avut obligativitatea și plăcerea să-mi asum rolul de mamă.