Schimbări

Am luat greu decizia de a-mi schimba locul de muncă, fiind pentru mine o tranziție majoră după opt ani în aceeași companie, pe aceeași poziție. Opt ani, nu doar că sună mult, dar când îi număr în minte îi găsesc enormi și mă întreb, unde și cum au trecut atât de repede?

Opt ani bogați în schimbări personale și profesionale. Am început să lucrez la fosta companie când eram încă la doctorat, având nevoie de un venit stabil pe hârtie, ca să pot divorța. Planul inițial, când m-am angajat a fost să am loc de muncă pentru perioada de tranziție, până îmi termin doctoratul și apoi să caut altceva. Perioada de tranziție a durat mai mult decât am anticipat, acoperind atât timpurile de muncă intensivă la doctorat, vremurile tulburi și foarte solicitante emoțional din perioada divorțului, cât și etapele de evadare, vindecare și maturizare care au urmat.

Am rămas pentru că m-au plătit, mărindu-mi salariul aproape anual și pentru că mi-a plăcut, am prins repede industria și am avut și succese. Un bonus semnificativ a fost colectivul, legând prietenii sincere cu colegii de la muncă, prezența lor contând mult în decizia mea de a rămâne pe loc atât de mult timp. Micile tabieturi de la muncă, primul dejun, al doilea, pauza de prânz și de cafea, mâncatul împreună, discuțiile filosofice de viață și dileme existențiale amoroase, financiare sau familiale, făcând din cele 8 ore la muncă o perioadă frumoasă și fructuoasă.

La fostul loc de muncă am avut parte de întreaga paletă de experiențe, cu muncă multă, dar și frecare de tastatură pentru blog, întâlniri dificile, prezentări și rapoarte făcute noaptea, clienții problematici, dar și vânzări bune, călătorii de afaceri în locuri interesante și în condiții bune. Deși am început într-o atmosferă nu foarte prielnică munca acolo inițial, stresată că trebuie să livrez rezultate și să mă mențin în câmpul muncii cu orice preț, nervoasă și dezechilibrată emoțional de la abuzul pe care îl suportam acasă, în timp m-am schimbat foarte mult în timp, maturizându-mă, dezvoltându-mă emoțional și mai ales profesional.

În perioada în care am lucrat acolo, am fost interviuri și am primit câteva oferte de muncă mai bănoase, însă nu am schimbat locul de muncă în mare parte pentru că nu m-am simțit pregătită pentru o schimbare și nu mi-am dorit să dau ceea ce am pe promisiunea unei schimbări minore. Mi-a fost și comod să fac ceea ce știam, mai ales că eram bună la asta, preferând să livrez rezultatele pe care firma le aștepta cu minimul de efort, iar timpul liber să-l petrec distrându-mă, practicându-mi hobby-urile și călătorind. În urmă cu câțiva ani m-a întrebat o colegă mai tânără, mai sus în ierarhie și cu un salariu mai mare, de ce nu-mi caut altceva de muncă, pentru mai mulți bani și o poziție mai sus ierarhică, în loc să mă excit cu călătoriile lungi și dese prin țări exotice? Pentru că nu-mi doream, nu banii, ci responsabilitatea și pentru că nu doream să renunț la stilul meu de viață lejer, fără obligații și libertin.

În timp, nevoia mea pentru zbucium s-a mai domolit, iar importanța țelurilor financiare a crescut. Pe lângă țelurile financiare, a crescut și nevoia mea de liniște mentală și dar și de dezvoltarea a abilităților. În pofida faptului că am apreciat enorm prieteniile închegate la muncă cu colegii, a început să mă deranjeze tot mai tare mobbing-ul practicat de șeful nostru, ce se agăța de noi pe rând în zilele lui proaste, prinzându-ne în menghine emoționale degradante, ca să compenseze stresul, frustrările și nemulțumirile lui de acasă, unde îl așteptau un copilul cu handicap și nevasta casnică bolnavă. După opt ani, în ciuda entuziasmului meu, pe lângă oboseala comportamentului meschin al fostului șef, m-au prind din urmă și mecanismele de delăsare (burnout), pe care orice firmă le cultivă, mai ales în rândul unor angajați permanent nemulțumiți, împletite în viața de zi cu zi a tuturor participanților din câmpul muncii.

Decizia finală că schimba locul de muncă a căzut accidental, după ce confirmasem noua propunere, dar eram încă indecisă. Într-o zi de miercuri am mers la muncă cu o energie pozitivă, plănuindu-mi de dimineață ce îmi doream să fac în ziua respectivă, atât profesional cât și personal. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce căuta acolo, dacă nu-i doresc să devin o acritură ramolită, după ce la finalul zilei am realizat că nu am făcut nimic din ce mi-am plănuit. Atunci am realizat că am nevoie de o schimbare majoră.

Înapoi în Dubai

Am început cu un împachetat lung, probat rochii de business care nu-mi mai vin și îndesat de materiale promoționale în valiză. Pe la 11:00 noaptea am realizat că îmi lipsesc bluzele de pijama cu mânecă lungă, așa că am pornit mașina de spălat. Nu că, nu ar fi suficient de calde nopțile de iunie în Dubai, dar experiența dormitului cu poloneze în cameră m-a învățat că, pentru ele aerul condiționat funcționează până la temperatura de peste 20 de grade C. În febra împachetărilor la prima oră am uitat de micul dejun, ronțăind doar câteva felii de mango în fugă. M-am grăbit la aeroport, căci nu am mai apucat seara să-mi fac check-inul.

Înaintea zborului spre Malta de luna trecută, am observat că în curând îmi expiră documentele poloneze, buletinul în august și pașaportul în septembrie. Mi-a trecut prin cap să mi-le schimb, dar cum schimbatul documentelor în pandemie este o durere de cap cu toate restricțiile legate de Covid, mi-am zis să mai aștept. În fond, doar pentru a primi viză trebuie să le am valabile 6 luni, mi-am zis eu, după ce m-au lăsat să intru în Malta cu ele, iar ]n Dubai sunt înregistrată la Smart Gates. Ei, nu chiar, avem să aflu la aeroport, fix înaintea zborului spre Dubai. Conform regulilor din UAE, trebuie să ai pașaport valabil cel puțin 6 luni, ca să poți intra la ei în țară. Ups!

Am despachetat rapid materiale de marketing și le-am înmânat colegilor, după care am făcut ce fac polonezii, m-am ciondrănit ușor cu tipul de la Sas, care după insistențe și agresivul meu ”deci nu doriți să mă ajutați”, mi-a spus că mă poate trimite la Copenhaga, iar de acolo mă pot târgui cu cei de la Emirates. Va fi decizia lor dacă mă urcă sau nu în avionul spre Emirates. Dar, nu mai am zbor direct în aceeași zi înapoi. Eram decisă să renunț când a apărut proprietarul companiei și mi-a spus să încerc. În cel mai rău caz, mă întorc din Copenhaga mi-a zis el cu zâmbetul pe buze. Și, cum sunt eu de felul meu mai aventuroasă, am zis: de ce nu? În cel mai rău caz îmi adun mile pe card, deși zborurile celor de la Sas nu sunt prea bine punctate. Ca să mă încurajeze, mi-a rezervat prin secretara lui bilet de întoarcere în aceeași zi.

M-am urcat în avionul spre Copenhaga cu speranță, dar fără stres sau tristețe, doar ușor intrigată de atitudinea proprietarului noii firme la care tocmai am început munca, cu două săptămâni în urmă.
Perspectiva de a rata călătoria spre Dubai chiar îmi surâdea un pic mai mult decât aceea de a o realiza. Șansele erau 50-50 așa că mi-am luat bagajul în primire de la hală în Copenhaga și am alergat spre chceck-in. Am așteptat cu o ușoară emoție să-mi vină rândul și în fața domnișoarei simpatice m-am argumentat că pașaportul este încă valabil și am bilet de întoarcere peste patru zile. După ce și-a sunat șeful mi-a spus că mă poate îmbarca.

Am aterizat în Dubaiul plin de amintiri, doar ca să aflu două zile mai târziu că trebuie să-mi extind călătoria cu încă o săptămână. Salutări calde de la piscină.

Abuzul ca o realitate zilnică

Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.

M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!

Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.

Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.

Știi că-l iubești când…

Te trezești dimineața fericită lângă el, fără vreun motiv anume, cu capul complet eliberat de gândurile și nemulțumirile ce-ți dădeau târcoale când ai mers la culcare.

Deschizi ochii, cuprinsă în brațele lui calde, contemplând cu capul lipit de pieptu la viața ta nomadă ce prinde rădăcini lângă el, realizând cum nu mai ai nevoie de nimic altceva pentru a fi mulțumită.

Te gândești la el, când nu-i cu tine și zâmbești involuntar.

Te uiți la poza lui, pentru a nu știu câtea oară, și tot ți-se pare cel mai frumos bărbat din lume.

După ce îi coși pulovărul uzat, îl iei pe tine, doar ca să-i mai simți un pic parfumul.

Mă vaccinez

În Polonia vaccinarea a mers greu din lipsă de vaccinuri și un număr destul de mare al persoanelor în vârstă ori prioritare. Unii s-au vaccinul pe sub mână pe bani sau prin diverse trucuri, cu declarații de boli fictive, care să le dea acces prioritar pe liste. Majoritatea sănătoasă a așteptat la rând înscriindu-se în funcție de anii de naștere. În Polonia lumea vrea să se vaccineze, rare fiind cazurile de persoane care refuză vaccinul. Aici nu prea există propagandă anti-vaccinare, mai ales că PiS (cel mai conspiraționist partid local) este la putere, deci nu-i în interesul lor ca să le crească numărul de morți și bolnavii prin spitale.

Ca să te vaccinezi în Polonia îți trebuie un număr Pesel (CNP-ul local), pe baza căruia te înscrii online sau telefonic. Pe baza Peselului primești trimitere la vaccinare, ce sosește în funcție de anul în care te-ai născut, iar a mea tocmai a sosit azi. Am reușit să mă înscriu pentru vaccinare tot azi.

Nu sunt eu o fană a vaccinurilor, dar nici împotriva lor. Nu mi-am făcut vaccin gripal niciodată, dar mi-am făcut pentru HPV și îmi fac și Covid-ul. Mi-am vaccinat copilul cu programul normal, dar nu am optat pentru vaccin adițional Rotavirus. Încerc să fiu echilibrată în alegeri și să selectez corect necesitățile.

Mă vaccinez pentru că nu vreau să mă îmbolnăvesc (deși s-ar putea să fi avut boala înainte de sărbători, când am avut probleme serioase cu sinusurile) și pentru că vreau să pot călători fără restricții (inevitabil, când accesul la vaccin va fi fără restricții, cred că vor fi țări ce vor condiționa călătoria în funcție de vaccin). Am prieteni și cunoștințe care au trecut prin boală și nu au fost de fel încântați de experință. I-a marcat și fizic și psihic pe termen mai lung decât s-ar fi așteptat.

Later edit, după vaccinarea cu Pfizer: tot procesul de vaccinarea a durat cam o oră, hârtii de completat, cozi de stat, lume relativ multă și doritoare. După vaccin, am stat încă 15 minute, nu am avut reacții adverse, dar m-a durut un pic brațul. Spre seară, când m-am pus în pat m-a durut din nou și nu am putut dormi pe partea stângă. Am dormit relativ puțin și am avut și o ușoară amețeală dimineață, dar mi-am revenit destul de repede și am mers și la muncă. Cu excepția durerii din braț mă simt ok. A doua două o am programată în prima săptămână din iunie.

Încă un edit, la cinci zile după vaccin: am avut un weekend liniștit, am jucat tenis, am alergat și am făcut plimbări lungi fără probleme. M-am odihnit în zilele de când m-am vaccinat, am adormit în timpul zilei în weekend în fiecare zi, cel puțin o oră, dar nu știu dacă de la vaccin sau doar pentru că în Polonia au fost 6 grade, frig și ploaie. Brațul nu m-am mai durut deja sâmbătă, când am jucat tenis fără probleme. Aștept a doua doză peste o lună și 🤞 ca situația să revină cât mai repede la normal.

Schimbările

De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.

Nu  știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.

Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.

Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.

Încurcatele ițe ale întâlnirilor online: Tinder, Badoo, Matrimoniale, Compatibilitate, Sentimente sau Facebook

Oricâtă cerneală ar curge pe subiectul iubirii tot este prea puțină, căci treburile inimii sunt un nesecat izvor de dorințe, anxietate, plăceri, întrebări, nevoi, decizii, frici ori nedumeriri. În vremurile pețitoarelor moderne (Tinder, Badoo, Matrimoniale, Compatibilitate, Sentimente și chiar Facebook mai nou), regulile jocului curtării s-au cam schimbat, deși în mare au cam rămas aceleași. Îmi povestea o prietenă, după primele ei contacte cu pețitoarele moderne, că se simte ca în studenție, când avea scris pe ușa dulapului din cămin programul întâlnirilor, ca să nu-i încurce pe băieți între ei.

Pentru că dezbat destul de des subiectul, ce apare mereu în discuțiile amicii disponibili și în căutare de parteneri, atât de sex feminin cât și masculin, am făcut o scurtă sinteză bazată pe experiența mea a modului în care trebuie abordate pețitoarele moderne, ca să aibă sens. Un fel de ghid modern al întâlnirilor online de succes:

Primul pas – aplicația. Sunt mai multe aplicații de întâlniri, fiecare cu specificul ei. Eu am încercat câteva și am și scris despre ele: Tinder, Badoo, Sympatia sau Inner Circle. Fiecare țară are aplicațiile ei, iar mai nou până și Facebook a dezvoltat un astfel de serviciu. Înainte de a-și descărca aplicația, este primordial pentru fiecare viitor utilizator, să se gândească și mai ales să se hotărască în legătură cu ceea ce-și dorește. Dacă oficial toți ne dorim relații monogame până la adânci bătrâneți, în care să lăsăm de la noi și să ne sacrificăm pentru iubire (lol), frumusețea aplicațiilor online este că putem fi sinceri cu noi înșine. Este primul pas obligatoriu spre succes. Nu are rost să ne păcălim singuri, că nu vine nimeni să-și bage nasul la noi în telefon, și nu-i nici o rușine să ne cautăm un partener pe Tinder sau pe Badoo. Partener pentru orice 😋. Aplicațiile online nu sunt obligatoriu doar pentru cuplăraiul sexual, deși pot fi și nu-i nici o jenă în treaba asta. Mai jenant este să pretinzi că-ți dorești ceva ce nu vrei de fapt. Partea asta cu ”ceea ce-mi doresc” este una dintre cele mai complicate, căci fiecare avem tendința să ne mințim frumos, mai ales de dragul a ceea ce spune lumea sau ce ar putea crede alții despre noi. Minciuna aici este pierdere de vreme, ce ulterior se va transforma în frustrare față de aplicație și cu oamenii pe care-i vom întâlni acolo, ce nu vor corespunde nevoilor noastre. Eu la început mi-am dorit relații pasagere, fără implicare emoțională deosebită, ca să gust un pic de viața libertină a alegerilor și a posibilităților. Și treaba asta a fost foarte ok și chiar bine venită. Nu eram pregătită pentru o relație serioasă și nici nu avea sens să caut una, pentru că oricum alegeam instinctiv, oameni care-și doreau cam aceleași tip de relație pasageră ca și mine. Băieți serioși erau pe vremea aceea foarte plictisitori. Ulterior, când mi-am dorit o relația serioasă și prin prisma asta am accesat aplicația, mi-am schimbat total tactica.

În funcție de ceea ce mi-am dorit am ales pozele pentru aplicație și mi-am făcut profilul. Acesta este al doilea pas. Când mi-am dorit aventură și survolam netul pentru amuzament ori ca să am material de blog, mi-am pus o poză cu mine din călătoriile mele cu motocicleta în pantaloni mulați din piele, jacheta de motocicletă, casca pe cap și Grand Canyon în spate de decor. Nu am oferit prea multe detalii despre mine, ca să am ce discuta ulterior și nici nu mi-am trasat preferințele în privința pretendenților, alegerile făcându-se oricum pe baza unor criterii nestatornice. Ulterior, când mi-am schimbat căutările și doream să-mi găsesc un bărbat pentru o relație mai serioasă, am ales două poze cu mine în rochii, dintre care, în una eram fără ochelari de soare pe nas, ca să nu port discuții inutile despre cum arat în detaliu. Am observat că, dacă cineva-i interesat de aventuri, cel mai simplu mod de-a captura atenția celorlați este prin a fi evaziv, misterios, inaccesibil, oferind o imagine fabuloasă, de splendidă superficialitate despre sine. În schimb, dacă își dorește o relație, ar trebui să pară relativ onest și parțial accesibil. Ca să nu piardă vreme aiurea ar trebui să fie cât mai concreți în criteriile de selecție, adăugând despre sine informații, ce i-ar putea îndepărta pe potențialii solicitanți nedoriți. Eu am subliniat clar că am studii, ca cei fără, să nu mă abordeze.

Al treilea pas este contactul efectiv cu oamenii din aplicație, unde întâlnim zeci sau sute de persoane, ce ne vor da like-uri și ne vor contacta. Vom începe conversații peste conversații, vom primit complimente măgulitoare, atent selectate și de obicei trimise copy paste, poze cu inimioare, trandafiri virtuali sau puli dezgolite. Este mai practic să nu purtăm discuții active cu mai mult de 4-5 pretendenți în același timp, ca să nu-i încurcăm prea mult între ei. Ca regulă generală de obicei bărbații scriu primii, sau asta așteptă cel puțin multe femei, dar nu-i neapărat bătută în cuie. Am scris și eu prima de câteva ori și nu a fost vreo diferență. Vom primi filmulețe deocheate, invitații la cafele, filme, vinuri, prânzuri, plimbări sau direct la sex. Odată ajunse în spațiul virtual al tuturor posibilităților, multe femei se simt agasate, hărțuite și jignite de propunerile, comentariile sau insultele directe de care au parte din parte unor bărbați. Iar, bărbații sunt agasați și spam-ați de prostituate, peștii lor sau reclama agresivă a sex chaturilor sau și shop-urilor ce le doresc cu ardoare banii. Din fericire toate aplicațiile are opțiunea BLOCK, vitală, nu doar extrem de utilă. Fiecare element ce nu ne convine trebuie pur și simplu eliminat cât mai rapid și fără regret. Block și conversația-i ștearsă automat de aplicație pentru ambele tabere. Block și utilizatorul agasant nu ne mai poate accesa. Nu trebuie să ne explicăm, să ne scuzăm ori să ne gândim prea mult la conturile din spatele cărora se ascund cei ce nu ne convin, le dăm un block și trecem mai departe. Mai frustrant este când ne blochează cineva pe noi din senin, dar în treaba asta constă mirajul aplicațiilor online, totul este relativ și nu trebuie să punem la inimă nici o discuție ce are loc acolo. De multe ori oamenii ocupații, în relații sau căsătorii, își instalează aplicația în momentele mai proste ale relației, poartă câteva discuții online, ca apoi să revină la sentimente mai bune față de partenerul ni spațiul real și își șterg contul. Alte ori, pur și simplu cealaltă parte nu ne găsește la fel de interesanți.

Oamenii cu intenții reale, mai devreme sau după un timp relativ scurt, propun trecerea din mediul online la mediul real, un prim pas fiind mutarea discuției pe o aplicație mai uzuală, gen Whatsapp, Telegram sau Messenger, o conversație la telefon sau întâlnirea. Acesta este cel de-al patrulea și cel mai important pas al pețitoriei online. Orice povești tainice, pline de dileme existențiale, secrete ascunse ori iluzii frumoase am împărtăși cu cineva în mediu virtual, nimic nu are valoare autentică, până întâlnim persoana față în față. Întâlnirea însemnă de fapt totul, este proba de foc din care reiese interesul sau indiferența. Oricât am conversa virtual, oricât ne-am amoreza de poza lui sau a ei de pe telefon, până nu avem persoana respectivă în fața noastră nu știm de fapt nimic, oricât am google-ito înainte. Chimia trebuie să-și spună cuvântul. Întâlnirea este pentru bărbați momentul în care află dacă tipa chiar arată ca în poză și nu se trezesc la cafea cu o persoană total diferită și o explicație trasă de coadă, a pozei retușate de acum 5 ani, pe când fotomodelul avea cu cel puțin 10 kg în mai puțin și părul vopsit blond. Doamnele și domnișoarele ca au tendința să ca, înșele la poze, din spusele multor domni ce erau șocați că eu arat ca și mine. Întâlnirea este pentru femei momentul în care află dacă bărbatul ce le-a cântat ode virtuale romantice, nu-i un bădăran, parfumat cu transpirație, calic zgârcit, la care-i pute gura a disperare. Nu cunoști omul până nu-l întâlnești indiferent de gargara telefonico-sms-ată și promisiunile virtuale în van. De aceea, scopul tuturor interacțiilor online este întâlnirea în carne și oase. Există și o categorie de amorezați online ce evită, sub tot felul de pretexte și motive ce par foarte întemeiate, întâlnirea față în față. Fac asta deoarece au o problemă majoră, ascund ceva sau în cele mai multe cazuri pe cineva. De aceea cei care vorbesc prea mult, dar nu propun o concretizare a vorbelor prin întâlnire intră la punctul trei în categoria Block, căci nu are rost pierderea inutilă de vreme.

Acestea fiind zise, mult succes la agățat și bine ați venit în noua eră a iubirii și cuplatului!

Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Elementul domestic

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.