Menajera sau „The maid” este unul un excelent mini serial despre abuz. Nu-i genul acela de mini serial excelent, precum The Old Men sau Mare of Easttown, două seriale ce-mi vin acum în minte, în care jocul actoricesc și scenariul te surprind prin excelență și suspans. The Maid nu este creat pentru lumea imaginară în care scăpăm când nu mai avem chef de realitatea noastră, ca și filmele obișnuite la care ne uităm. The Maid este cu totul altceva, o reflexie foarte brutală a realității unora dintre noi, femeile abuzate.
The Maid este un excelent serial despre abuz, ce prezintă situații reale, dureroase și brutale, din viața de zi cu zi a victimelor abuzului. Povestea, excelent creionată, poate fi transpusă în viața oricărei victime, ce trece prin același proces de ieșire din abuz: abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul – abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul … și tot așa mai departe, sau stabilizarea – regresul în ciclu constant, până când într-o zi te trezești în afara ciclului și te întrebi unde ești.
Eu l-am urmărit în unele momente cu greu, mai ales în timpul regresului personajului principal, trebuindu-mi timp și energie ca să mă detașez de propriile sentimente și trăiri. Găsiți în el o oglindă excelentă a vieții, dacă ați avut de-a face cu abuzul.
M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.
Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.
La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).
Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.
Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.
Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.
Săptămâna trecută s-a încheiat unul dintre cele mai triste procese în care actorul faimos în anii 90, Johnny Depp și-a dat în judecată fosta soție, Amber pentru că a susținut într-un articol că a fost o victimă a violenței domestice, fără însă al numi pe Depp ca persoană responsabilă pentru violență. Am citit articolul scris de Amber și susțin părerea ei, că este dificil pentru femei în societatea curentă, dominată fizic, social și financiar de bărbați, să lupte împotriva violenței domestice. Pentru mai multe detalii găsiți articolulaici. De asemenea, am urmărit și procesul din Londra dintre Depp și ziarul The Sun, în care Depp a dat în judecată ziarul pentru că a susținut că-i un bătăuș de nevastă, proces pe care Depp l-a pierdut, curtea din Londra găsind că în 12 din cele 14 incidente de violență domestică raportate de către cei de la The Sun și pe baza cărora autorii articolelor l-au numit pe Depp wife beater au avut loc. Am urmărit și o parte din procesul din State, făcând slalom printre reclamele tendențioase din campania de defăimare a lui Amber, în căutarea unor surse solide și independente.
Cu tristețe am observat că societatea curentă nu este încă pregătită și nu vrea să accepte violența domestică, ca pe o realitate problematică, în nevoie de atenție și rezolvare, preferând să o ascundă sub preș, ca pe o pată urâtă sub covorul alb imaculat al fanteziilor ireale din basmele cu prinți și zâne. Nu doar că nu știm să gestionăm situațiile de violență domestică, dar alegem să le negăm, respingându-le prin ridiculizare victimei și minimalizarea incidențelor de violență. În ultimii ani am devenit mai conștienți de violența domestică împotriva copiilor, iar dacă bătăile aplicate celor mici sunt tot mai rar motiv de glume și amuzament între adulți, violența împotriva partenerilor de viață cu verighete pe deget sau fără, este în continuare puternic negată, în special atunci când ea se întâmplă în familiile ”avute”, faimoase, cu bani sau care dau bine împreună. Cu cât poziția socială este mai ridicată, cu atâta ne îngrozim mai tare, căci dacă în cazul unei femei needucate, fără loc de muncă și copii de crescut acasă, găsim motive pentru care ar putea accepta să trăiască în violență domestică, lângă un bărbat alcoolic de care depinde financiar, pentru o femeie educată, independentă financiar și fără copii, este greu să găsim scuze în experiența noastră limitată sau câteodată doar neprelucrată. Așa că ne este mai ușor să negăm abuzul, decât să-i pătrundem în straturile mai rafinate, dureroase și neplăcute.
Că ne place sau nu, studiile arată că violența domestică este o crimă de gen, cu majoritatea victimelor femei și majoritatea abuzatorilor bărbați. Desigur, există și situații opuse, în care femeile îi abuzează sau îi bat pe bărbați, și acest lucru nu ar trebui să fie neglijat, însă modelul standard cel mai întâlnit este a unui bărbat ”puternic” fizic și financiar, care își descarcă nervii pe nevasta de acasă, pe care o controlează, o umilește și-o lovește. Când ea pleacă, el o hărțuiește, o denigrează social și încercă prin toate modalitățile să o mai țină încă legată de el, mai ales prin răul pe care i-l provoacă. Abuzatorii se hrănesc cu durerea victimei, le place să o vadă umilită, plânsă, stoarsă de energie, căci atunci se simt ei în putere, simt controlul asupra ei și asupra situației, iar când victima se răzvrătește, reproșează și luptă înapoi, ei încep joaca de-a ping-pong-ul. Încep ei să se declare victime și răspund cu aceleași acuzații acuzațiilor victimei, doar ca să o destabilizeze mental și să o lase fără argumente. Secretul este să nu le joci jocul, să nu le răspunzi, să-i ignori, căci atunci nu mai au putere, se pierd. Doar, ca să ajungi la acest nivel de control și reținere este un drum lung, căci ei mușcă din tine, doar ca să te provoce, iar violența naște violență, și multe victime ale violenței domestice sunt și ele la rândul lor violente. Multe femei au probleme la locul de muncă, unde sunt de multe ori văzute ca și conflictuale, problematice ori închise în ele. Unele luptă imediat împotriva agresiunii și din asta se naște conflictul deschis cu urlete și devastări, în timp ce altele stau ani de zile bătute și lovite, până la un moment dat, când dintr-un nimic, iau cuțitul și-și ucid abuzatorul. Sunt și cele care trăiesc până la moartea lor sau a lui în acest tip de relație defectă, ducându-și zilnic povara în spate, ca și cum opțiunea de-a scăpa nu există. Violența domestică-i peste tot, doar că atât oamenii care nu o experimentează, cât și cei care o trăiesc refuză să o vadă pentru că doare, fiind mai prezentă în viața noastră decât ne place să credem.
Violența domestică lasă urme adânci și răni dureroase, greu de vindecat. Odată ieșită din ciclul de abuz, mintea intră în stare de alertă, trăind cu teama revenirii și orice episod ulterior de abuz, chiar retrăirea unor situații, este mai puternic resimțit, decât trăirile inițiale când abuzul însemna realitatea zilnică. Îmi amintesc cu tristețe cum ciocnirile finale cu abuzatorul meu m-au consumat mult mai puternic când m-am simțit cu un picior în libertate, decât în viața zilnică, dinainte de evadare.
Și dacă tot am început de la procesul dintre Jonny Depp și Amber Head, închei cu părerea mea modestă, a posteriori despre ceea ce am văzut, și anume un bărbat bătrân, nearticulat și arogant, ce se agață de faima și frumusețea pe care le-a avut cândva, investindu-și banii în avocați și campanii mediatice agresive, ca să denigreze și să umilească o femeie, care i-a fost cândva soție, pentru că l-a părăsit. Am văzut o femeie care încă nu și-a procesat abuzul, încă slabă, temătoare și instabilă emoțional. M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine (din trecut) și pe multe alte victime, încă neeliberate, încă afectată de ceea ce li s-a întâmplat, încă retrăind momentele umilitoare ale abuzului. Acum am puterea să povestesc despre ele fără emoție, fără milă pentru mine sau firimitură de durere, le pot înșira la rece și pe cele mai umilitoare, ca și cum aș povesti din fabulele lui La Fontaine.
M-a întristat opinia publică, dincolo de comentariile troliilor de pe internet, am dat peste femei care o ironizau pe Amber pentru modul în care plângea, acuzând-o de actorie sau prefăcătorie. Eu nu m-am ghidat după lacrimile ei pentru a judeca dacă a avut loc abuzul, ci după faptele prezentate, după pozele cu camerele de hotel răvășite, ca să se ajungă acolo s-a consumat multă violență și dramă, filmulețele și pozele pe care ea le-a făcut. Și eu mi-am înregistrat abuzatorul și nu-i ușor nici mental și nici fizic, pentru că nu pornești cu idea de a înregistra din prima clipă, o faci ulterior, când violența se întețește, o faci cu teamă, teama că te prinde, și o faci cu vină, vina că îl iubești și vina ce vine când te împaci, că l-ai trădat. Și eu am fost părăsită, urâtă, bârfită și condamnată de către femei, care m-au cunoscut mai mult sau mai puțin, pentru că mi-am părăsit și expus abuzatorul, soțul, jumătatea. Mi-au întors spatele toate bucuroase și s-au descotorosit de mine, ca de o cârpă murdară și pentru asta acum le mulțumesc. M-a întristat faptul că oamenii nu judecă, că sunt atât de ușor manipulați în ciuda educației tot mai răspândit, dar asta nu-i o descoperire recentă, căci dintotdeauna gloata a avut dreptatea ei, mai ales când ea a fost în opoziție cu adevărul. Gloata nu-i încă pregătită ca să dezbată și să vindece violența domestică, nu când actorii frumoși în tinerețe ori bărbați de succes cu bani și case de vacanțe o comit, fiind mai degrabă dornică să o ascundă sub burca islamică, obligatorie de altfel în Afganistan.
Am realizat cu surprindere că am atins maturitatea emoțională în timpul unei conversații telefonice cu fostul soț. Mă sunase pe Face Time, ca să-mi spună despre trăirile lui personale din ziua precedentă, când în timpul unei discuții tot telefonice, îmi ceruse bani pentru benzină, ca să o ducă pe fiică noastră în România la bunici. Eram în trafic și mă simțeam foarte obosită, după opt ore grele la noul loc de muncă, așa că l-am rugat politicos să încheiem discuția. El a început să se agite, că strig la el, când de fapt vocea mea era nu doar calmă, dar și vlăguită. Mă grăbeam să-mi încep weekendul alături de o amică cu un concert la vioară și tot ce-mi doream era liniște, un moment în care să-mi adun puterile. Am încheiat conversația calm, dar tăios și mi-am văzut de treburile mele, știind că-mi ceruse bani doar ca să mă șicaneze, nu pentru că nu ar avea. Are suficienți, însă ceea ce nu are este atenția mea. Cerându-mi bani a crezut că-i acord atenție, doar că greșise ziua (și de ceva timp) și persona. Uitasem complet de discuția cu el, după ce mi-am petrecut seara relaxant, în compania excelentă a prietenei mele, cu o sticlă de Prosecco și valurile mării. Ascultând-l mi-am dat seama că el era blocat într-un eveniment de mult încheiat pentru mine și asta m-a surprins enorm.
Am realizat ascultându-l că uitasem, nu doar despre discuție, dar și cum este să trăiești în dependența ciclului abuziv, când ai nevoie de dramă și tragedie, ca să te validezi, când te biciuiești ca să te descarci, flagelându-te ca să te izbăvești. L-am privit cu milă și i-am arătat compasiune, simțindu-mă liberă și stabilă emoțional. L-am asigurat zâmbind că au uitat de conversație, care pentru mine nu a reprezentat o mare complicație emoțională, dând-i permisiunea să se elibereze și confirmându-i că nu am nici un fel de sentimente negative față de el. L-am consolat, distrugându-i așteptările cerții pe cinste pe care el o anticipa și i-am comunicat elegant, calm și prin subînțeles, că nu am nici timp, nici energie și nici resurse financiare de dat de la mine, pentru a-i alina lui nevoia de-a fi în contact permanent cu mine.
Trasând calm și cu compasiune granițele limitelor mele m-am simțit împăcată, nu doar cu el, dar și cu mine.
Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.
M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!
Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.
Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.
A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.
”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.
”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.
În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.
M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.
Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.
Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.
În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.
În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.
Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.
”Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.
Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.
”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.
Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.
”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.
Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.
Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.
Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.
Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.
Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.
În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.
În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.
Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.
-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.
Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.
În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.
Am scris despre abuz și am să mai scriu. Este un subiect delicat, tabu, dureros, rușinos, neplăcut și greu de dezbătut, dar este prezent în viața noastră de zi cu zi, mișună prin casele și sufletele noastre, sub diferite forme, în cuvinte neatente, gesturi necugetate sau atingeri nedorite. Suntem în acest moment al omenirii și al dezvoltării noastre ca societate, în care avem cunoașterea necesară recunoașterii abuzului. Îl putem vedea clar, cu ochii eliberați de ochelarii indiferenței. Suntem la acea etapă a dezvoltării nostre individuale în care putem diseca abuzul, îl putem dezbate și avem puterea de-al corecta. Este o șansă fantastică atât pentru noi ca parte a unei societăți care se dorește mai bună, mai înțeleptă și mai corectă, cât și pentru noi ca indivizi, care ne dorim să fim mai educați, mai înțelepți și mai buni decât strămoșii noștri.
Abuzul este o boală pe care o ducem cu noi de generații, o proastă educație similară unei haine murdare pe care o preluăm din moși-strămoși și o purtăm fără să ne întrebăm dacă ni-se potrivește, ne ajută, ne facem bine sau ne place. O preluăm în tăcere, inconștient și-o dăm mai departe în același mod de nepăsare copiilor noștri.
Particularitatea ciudată a abuzului este că nu-i un fenomen neapărat vizibil, conștient și dureros, fiind mai des întâlnit în formele sale subtile, de finețe inconștientă, în care liniile de manevră ating deopotrivă coardele lipsei și ale răsplății, fiind greu de identificat și rușinos de acceptat.
Căpşunăriţa 