
În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.
Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.
În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.
De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.