Munca în cuplu și proiectele comune

În relație prioritățile se schimbă și nu sunt neapărat legate de celelalte persoane, de partener sau de prieteni, pe cât sunt legate de nevoile practice ale vieții. Femeilor li-se reproșează des că, relațiile le taie aripile vieții sociale, că-și ignoră prietenele în detrimentul iubitul și-a timpului petrecut alături de el. Sunt probabil multe femei care-și reduc singure viața socială pentru a fi cu partenerul în tandreți, dar sunt și multe altele care aleg să-și taie din viața socială, când proiectele în care sunt angajate alături de partener, cer muncă și nu distracție.

Ieri am fost invitată la petrecerea unui foste amice, cu care nu m-am văzut de peste un an și cu care am cam tăiat din relații din cauza comportamentului ei neadecvat. M-am gândit în primă fază să merg, mai ales că am observat din partea ei o insistență de-a ne păstra relația și aveam chef de o zi de relaxare, după ce sâmbătă m-am înțepat și m-am tăiat în țepii trandafirilor sălbatici pe care i-am tăiat din grădină, dar m-am decis clar că nu merg în momentul în care prietenul meu mi-a zis că merge și duminică la apartament, pentru că mai are de lucrat la montatul mobilierului pentru baie. Am pus în balanță pe de o parte o petrecere în aer liber, amuzantă și veselă, cu bere și grătar, alături de niște străini cu care aș avea slabe să leg contacte pe termen lung și munca la înșurubat de mobilă, pentru noile noastre băi, în praf și pe ciment, alături de partenerul meu, care face exact treaba asta. Nu a fost o decizie grea, ba chiar una foarte simplă și logică, deoarece în momentul în care unul trage la proiectele comune, iar celălalt merge la distracție, nu se strică doar armonia și zenul relației, dar apare și de motivarea părții care muncește. Că mergi la distracție odată sau de două ori în timp ce partenerul muncește, nu-i mare brânză, dar cât situația este critică, nu poți da bir cu fugiții, nici măcar odată, că se strică toată treaba. Așa cum la muncă există o conduită de comportament, tot așa există și una în relații, iar dacă am învățat ceva din anii de căsătorie și apoi de relații, este cum să mă comport ca un partener de nădejde pentru cealaltă jumătate a cuplului din care fac parte. Pe lângă faptul că încerc să nu mă crizez inutil, am grijă să fiu un partener de încredere și ajutor atunci când este nevoie.

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la un bărbat, a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la proiecte serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat dintotdeauna cum reacționează partenerul meu la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii pe care o prestează. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii parteneri mai serioși, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncească pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

când nu-i nevoie

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la partenerul meu a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui, și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la chetiuni serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat cum reacționează la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii, pe care i-am luat mai în serios, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncearcă pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

În schimbul acestei calități și eu am arătat același angajament, așa că, ieri după ce mi-am terminat o prezentare pentru muncă (cu care rămăsesem în urmă), am cumpărat sushi și mi-am vizitat prietenul în câmpul muncii, unde m-am așezat la înșurubat de sertare alături de el. Nu am înșurubat eu multă mobilă ieri, dar a fost suficient să vin cu o idee ca să rezolve o problemă ce l-a măcinat vreo două ore, legată de un sertar ce nu se închidea.

Hărțuirea și violența sexuală

România îmbrățișează ca pe un ghimpe în coastă discuțiile în privința hărțuirii sexuale. Nu mă miră, este țara în care am fost cel mai mult agresată, în privat sau în public. Țin și acum minte când un tip s-a frecat de mine în tramvai la 19 ani, pe când mă întorceam de la facultate alături de o prietenă. Am fost atât de rușinată, șocată și înghețată fizic, că nici nu am observat că tramvaiul s-a golit parțial și pot să mă mut de lângă el. Când mi-am dat seama că mă pot mișca, gunoiul ce-și freca penisul de mine mi-a spus să mai rămân un pic, pe semne că nu se terminase. Am mai înghețat odată și am stat pe loc încă o stație, la care individul a coborât, iar eu m-am uitat la prietena mea și am respirat disperată, rușinată, tristă și vinovată. Ea m-a privit plină de compasiune, spunându-mi din ochi că mă înțelege și că i s-a întâmplat. Am ascuns memoria în fundul minții, după ce m-am biciuit câțiva ani buni pentru că nu am reacționat, pentru că nu am făcut nimic, ba chiar m-am simțit părtașă pentru că tipul mi-a adresat câteva cuvinte. Am descoperit ulterior că nu sunt nici vinovată și că nu am fost nici părtașă, doar că nu am știut cum să reacționez, căci nimeni nu mi-a spus că există astfel de indivizi pe lume, că fetelor li-se pot întâmpla astfel de situații și cum pot să le gestioneze.

Și mai multe situații de hărțuire se întâmplă în privat, de la glume nepoliticoase, până la atingeri nedorite, și nu numai în România, Polonia ne fiind cu mult mai diferită. La primul meu job în Polonia am avut un coleg pe nume Robert, polonez crescut în Germania, educat, cu școală, copil și a doua nevastă. Am rămas în contact cu el și după ce am plecat amândoi de la firma respectivă, el înființându-și propria companie împreună cu nevastă-sa de-a doua, pe care o cunoșteam. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu, când la o vizită în teren, el m-a invitat să-i văd firma și fabrica. Am discutat normal în birou la o cafea, iar după ce i-au plecat angajații, m-a condus în camera de showroom. Acolo a început să-mi facă avansuri sexuale, să mă atingă pe sâni, pe fund și să-mi smotocească părul. Nu am știut cum să ies mai repede din camera respectivă și de la el din firmă. Mi-a fost jenă și m-am învinovățit, căci am mers acolo, deși nu aveam de unde să știu că-i atât de ne futut și penibil.

Credeam că este un element Est European hărțuirea, până când am ajuns în Vestul Europei, unde pe străzile din Portugalia m-am trezit cu tipi din Guineea strigând după mine pe stradă, că sigur mă prin ei și se combină ei cu mine. Într-o zi caldă de vară, mi-a pus un individ ciudat, cu pielea extrem de albă, părul și barba negre, mână pe cur, în plin centrul orașului. Am urlat din toți rărunchii, de s-au speriat șopârlele ce-și duceau veacul calme la soare.

Nu-i țelul meu să plictisesc audiența cu poveștile personale, trecute și iertate despre abuz, căci nu mai au nici o valoare acum pentru mine. Nu vreau să discut nici despre elementul lor masculin, că nu am intervievat pe acest subiect nici un bărbat care mi-ar fi recunoscut că a avut un astfel de comportament. Aș dori însă să vorbesc despre elementul feminin al agresiunii, care-i de fapt și cel mai dureros. Cum am mai scris despre asta, femeile sunt nemiloase cu suratele lor, mai ales cu cele care fac obiectul interesului bărbaților, chiar și pentru un abuz. Nu-i vorba că nu le cred, eu tind să cred că le cred și tocmai asta-i problema, că le urăsc, le invidiază și le atacă din gelozie, învinovățind-le. Femeile agresate sunt niște târfe, nu-i așa, că precis de aceea le vor bărbații?

Nici măcar nu aș fi îndrăznit să mă întreb ce ar fi zis maică-mea dacă îi povesteam că am fost agresată în tramvai. Precis ar fi fost vina mea și mai mult ca sigur m-ar fi ocărit că nu m-am comportat sau îmbrăcat indecent și probabil de aceea un nespălat m-a atacat, sau poate ar fi mimat indiferența? Nu am avut curajul să o întreb și singurul mesaj pe care mi l-a transmis vreodată a fost să nu fiu curvă. Deși poate aș fi scapăt mai repede, m-am bucurat că nu a intrat nevasta fostului coleg peste noi în showroom, căci dacă ne găsea pe când el mă împingea într-un colț și mă prindea de sâni împotriva voinței mele, precis ieșeam din toată încurcătura ca o nenorocită care a venit să-i strice căsnicia, iar bărbatu-său dereglat era oricum nevinovat. Este greu să scoți capul și să spui public că ai fost agresată sexual, pentru că primele care îți sar în cap sunt femeile. Cu ură și invidie te lovesc și te rușinează, te judecă și te ocărăsc, doar ca să stai cuminte în banca ta. Să nu îndrăznești, că ești deja vinovată, din momentul în care te-au observat bărbatul, iar restu-l ți-ai căutat-o cu lumânarea.