Hărțuirea și violența sexuală

România îmbrățișează ca pe un ghimpe în coastă discuțiile în privința hărțuirii sexuale. Nu mă miră, este țara în care am fost cel mai mult agresată, în privat sau în public. Țin și acum minte când un tip s-a frecat de mine în tramvai la 19 ani, pe când mă întorceam de la facultate alături de o prietenă. Am fost atât de rușinată, șocată și înghețată fizic, că nici nu am observat că tramvaiul s-a golit parțial și pot să mă mut de lângă el. Când mi-am dat seama că mă pot mișca, gunoiul ce-și freca penisul de mine mi-a spus să mai rămân un pic, pe semne că nu se terminase. Am mai înghețat odată și am stat pe loc încă o stație, la care individul a coborât, iar eu m-am uitat la prietena mea și am respirat disperată, rușinată, tristă și vinovată. Ea m-a privit plină de compasiune, spunându-mi din ochi că mă înțelege și că i s-a întâmplat. Am ascuns memoria în fundul minții, după ce m-am biciuit câțiva ani buni pentru că nu am reacționat, pentru că nu am făcut nimic, ba chiar m-am simțit părtașă pentru că tipul mi-a adresat câteva cuvinte. Am descoperit ulterior că nu sunt nici vinovată și că nu am fost nici părtașă, doar că nu am știut cum să reacționez, căci nimeni nu mi-a spus că există astfel de indivizi pe lume, că fetelor li-se pot întâmpla astfel de situații și cum pot să le gestioneze.

Și mai multe situații de hărțuire se întâmplă în privat, de la glume nepoliticoase, până la atingeri nedorite, și nu numai în România, Polonia ne fiind cu mult mai diferită. La primul meu job în Polonia am avut un coleg pe nume Robert, polonez crescut în Germania, educat, cu școală, copil și a doua nevastă. Am rămas în contact cu el și după ce am plecat amândoi de la firma respectivă, el înființându-și propria companie împreună cu nevastă-sa de-a doua, pe care o cunoșteam. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu, când la o vizită în teren, el m-a invitat să-i văd firma și fabrica. Am discutat normal în birou la o cafea, iar după ce i-au plecat angajații, m-a condus în camera de showroom. Acolo a început să-mi facă avansuri sexuale, să mă atingă pe sâni, pe fund și să-mi smotocească părul. Nu am știut cum să ies mai repede din camera respectivă și de la el din firmă. Mi-a fost jenă și m-am învinovățit, căci am mers acolo, deși nu aveam de unde să știu că-i atât de ne futut și penibil.

Credeam că este un element Est European hărțuirea, până când am ajuns în Vestul Europei, unde pe străzile din Portugalia m-am trezit cu tipi din Guineea strigând după mine pe stradă, că sigur mă prin ei și se combină ei cu mine. Într-o zi caldă de vară, mi-a pus un individ ciudat, cu pielea extrem de albă, părul și barba negre, mână pe cur, în plin centrul orașului. Am urlat din toți rărunchii, de s-au speriat șopârlele ce-și duceau veacul calme la soare.

Nu-i țelul meu să plictisesc audiența cu poveștile personale, trecute și iertate despre abuz, căci nu mai au nici o valoare acum pentru mine. Nu vreau să discut nici despre elementul lor masculin, că nu am intervievat pe acest subiect nici un bărbat care mi-ar fi recunoscut că a avut un astfel de comportament. Aș dori însă să vorbesc despre elementul feminin al agresiunii, care-i de fapt și cel mai dureros. Cum am mai scris despre asta, femeile sunt nemiloase cu suratele lor, mai ales cu cele care fac obiectul interesului bărbaților, chiar și pentru un abuz. Nu-i vorba că nu le cred, eu tind să cred că le cred și tocmai asta-i problema, că le urăsc, le invidiază și le atacă din gelozie, învinovățind-le. Femeile agresate sunt niște târfe, nu-i așa, că precis de aceea le vor bărbații?

Nici măcar nu aș fi îndrăznit să mă întreb ce ar fi zis maică-mea dacă îi povesteam că am fost agresată în tramvai. Precis ar fi fost vina mea și mai mult ca sigur m-ar fi ocărit că nu m-am comportat sau îmbrăcat indecent și probabil de aceea un nespălat m-a atacat, sau poate ar fi mimat indiferența? Nu am avut curajul să o întreb și singurul mesaj pe care mi l-a transmis vreodată a fost să nu fiu curvă. Deși poate aș fi scapăt mai repede, m-am bucurat că nu a intrat nevasta fostului coleg peste noi în showroom, căci dacă ne găsea pe când el mă împingea într-un colț și mă prindea de sâni împotriva voinței mele, precis ieșeam din toată încurcătura ca o nenorocită care a venit să-i strice căsnicia, iar bărbatu-său dereglat era oricum nevinovat. Este greu să scoți capul și să spui public că ai fost agresată sexual, pentru că primele care îți sar în cap sunt femeile. Cu ură și invidie te lovesc și te rușinează, te judecă și te ocărăsc, doar ca să stai cuminte în banca ta. Să nu îndrăznești, că ești deja vinovată, din momentul în care te-au observat bărbatul, iar restu-l ți-ai căutat-o cu lumânarea.

Egipt

M-a cuprins mirajul Egiptului în primii ani de școală, ca pe fie care fan al istoriei și inevitabil al piramidelor. Mi-am dorit cu ardoare să le vizitez, să văd cu ochii mei hieroglifele și să calc pe urmele faraonilor în Delta Nilului. Mi-a mai trecut din miraj după ce am vizitat alte țări arabe, am experimentat all-inclusive sictirit și am ascultat povești nu prea măgulitoare despre experiență călătoriilor în Egipt în convoiuri și printre soldați înarmați.

Am pus piciorul pe pământul Africii pentru prima dată luna trecută, motivată de perspectiva unei vacanțe la scufundări. Ne-a primit un Egipt friguros, cu vânt și valuri, într-un all-incluse expirat de patru stele, în care își duceau veacul nemți săraci, la buget, și polonezi clasei mijlocii cu intelect blazat, dar buzele bine umflate de botox. În charterul spre Egipt am avut onoarea de-a sta în compania celui mai mare număr de tipe prost botoxate pe metru pătrat. Safaga ne-a primit pustiită, golită de clienții ei fideli, rușii și ucrainienii pentru care localnicii pregătiseră de mult plăcuțe bilingve și învățaseră un pumn de cuvinte, ocupați momentan cu războiul.

În Egipt am găsit multă sărăcie. De cum ieși din perimetru hotelului, te întâmpină o lume cu case permanent în construcție (fiecare familie construindu-și următoarele etaje pentru familiile fiilor, căci fiicele merg de nurori), gunoaie pe străzi, vânzători ce te hărțuiesc la fiecare pas să le cumperi nimicurile pe dolari ori euro, ori copii ce ți-se alătură în speranța că vor primi ceva, de la tine, un mărunțiș sau chiar o poză. Am petrecut majoritatea vacanței la scufundări, iar pentru o zi ne-am luat o pauză, cu o excursie la Luxor și în Valea Reginelor. Am cumpărat excursia de la un ghid tipic arab, cu multe promisiuni colorate, ale unei realități foarte gri. Ne-am bucurat e o zi nu foarte călduroasă, așa că am vizitat cu plăcere templu Karnak, admirând statui, hieroglife și obeliscuri, până când un paznic șmecher ne-a condus binevoitor într-un colț mai ferit printre ruine, ca să ne ceară un bani. Ne-am luat țeapa în spate și nu am lăsat-o să ne strice vizionarea, dar din momentul acela am răspuns cu ”sukran” la fiecare următoare încercare de agățat a localilor cu fețele arse de soare și dinții înnegriți, ce-și duceau veacul printre ruinele unei alte civilizații, pe spatele căreia încercau să-i facă de bani pe europeni. Excursia, deși privată și cumpărată special pentru noi, a inclus obligatorii și împotriva voinței noastre și vizită la o fabrică locală de alabastru. Desigur că ghidul binevoitor ne-a informat să nu cumpărăm nici un suvenir din altă parte, decât locurile în care ne duce el, restul fiind falsuri pentru care nu vom primi chitanță și pe care ni le vor confisca la aeroport. Minciuni înfloritoare în stilul local, doar ca să ne mai bage pe gât încă o oprire, în speranța că se va găsi un fraier suficient de darnic cât să lase niște valută pentru nimicuri. În fața ușii magazinului, ne-a întâmpinat fabrica alcătuită din trei muncitori în straie negre, cu o față obosită, copiată cu exactitate din filmele de ficțiune, fiecare cu un produs în mână, prefăcându-se că șlefuiesc ceva cu ardoare la el. Un vânzător mărunt, cu fața arsă de soare și un strai mai ales ne-a întâmpinat cu câteva cuvinte stâlcite în poloneză. Ne-a urat bine venit cu voce tare, iar muncitorii au repetat papagalicește cuvintele lui, reacționând în cor prin zgomote de animale la câteva cuvinte pe care el s-a străduit să le stoarcă în slavică, cu un puternic accent arab, ”kaczka”, iar eu au strigat mac-mac, ”pies”, iar ei au urlat ”hau-hau”. Ne-am uitat la spectacolul acesta de degradare umană și ne-am întristat. Nu ne-a lovit generozitatea însă la magazinul de alabastru, însă am dat cu ambele mâine la o bodegă unde localnicii ne-au vândut bere rece la cutie.

Ne-am întors bucuroși pe mare și la hotel, pe care l-am părăsit doar în ultima după-amiază, când ghidul nostru de scufundări ne-a condus la o plimbare în orașul de lângă stațiune, unde am cumpărat mirodenii de la un magazin local și am băut un ceai la o cârciumă locală, plină cu postere de fotbaliști. Ghidul, un tip distins, calm, mândru și frumos îmbrăcat într-o cămașă albă, ne-a prezentat viața locală, comentând ca fiecare arab despre cururile grase ale nevestelor lor casnice și needucate, dar pe care tradiția lor nu le lasă să muncească. L-am întrebat de curiozitate de ce în hotel nu lucrează decât bărbați, la care ne-a răspuns că zona respectivă a Egiptului este foarte tradițională (și mult mai săraca) și de aceea nu prea își lasă bărbații soțiile să muncească.

Am părăsit Egiptul în același stil local, cu care ajunsesem să ne obișnuim după câteva coliziuni, într-un autocar ce ne-a luat de la hotel cu mult prea multe ore înainte de ora la care ar fi trebuit să fim la aeroport, dar care a avut inclus în traseu obligatoriu un magazin, în fața căruia am așteptat 15 minute, în speranța că cineva va face cumpărături la 3 noaptea, in lipsă de ocupație.

Pe de o parte Egiptul stârnește milă, prin sărăcia lui expusă nemilos, iar pe de alta indignare prin hărțuirea permanentă pe care le-o alimentează turiștilor, ce din perspectiva localilor sunt priviți mai mult ca niște javre, demne de jefuit, ce vin să le cotropească prin priviri avuțiile încă nefurate, lăsate moștenire lor de o altă civilizație, ce a locuit cândva pe acele meleaguri nisipoase din delta celui mai lung râu din lume.

8 Martie

De ziua femeii le urez bărbaților mai multă înțelepciune și mai puțină frică. Profit de ocazie pentru a le dori domnilor o capacitate superioară de înțelegere a jumătăților lor de sex feminine, pe care dacă ar judeca-o mai puțin aspru și ar aborda-o cu mai multă compasiune, ar fi ei mai fericiți. În acest război al sexelor, printre bombe reale și imaginare, natura ne-a proiectat să avem nevoie unii de alții, atât bărbații de femei, cât și femeile de bărbați, să ne iubim și să ne sprijinim reciproc.

Am observat de-a lungul timpului că majoritatea abuzurilor asupra femeilor, atât sub formă religioasă, socială cât și familială, sunt născute din frica bărbaților față de aceste nimfe ale frumuseții, senzualității și maternității. Bărbații se tem te femei, mi-a explicat un bărbat echilibrat și foarte inteligent, căci ele nu au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ele. Viața unui bărbat fără o femeie este rece și pustie, mi-a detaliat el, căci nimeni nu te întreabă cum te simți, nu-ți zâmbește nimeni și nici nu are grijă de tine. Femeile au o putere fantastică asupra noastră, de aceea le oprimăm, căci ne temem de ele, știind că suntem în stare să facem totul pentru ele. Așa că, domnilor, mai puțină frică. Femeile nu mușcă (doar în circumstanțe deosebite) și nu cer mult, doar să fie iubite și respectate!

Fermele moderne de sclavi

De câteva luni lucrez intensiv, trăgând din greu la jugul privat al unui pretențios proprietar de sclavi moderni. M-au angajat adjuncții lui, ademenindu-mă cu promisiuni deșarte și contracte

Am scris bucata de mai sunt în urmă cu ceva timp, înainte de-a ști ce urmează. Cumva am anticipat.

M-am despărțit subit și neplăcut de ultima firmă cu care am colaborat. Am fost o experiență brutală, dezamăgitoare și cu un final urât, dar nu aveam la ce altceva să mă aștept mai mult de la niște ”țărani în costum”, cum îi descria o colegă româncă, simpatică foc, pe managerii de top și proprietarii din firma respectivă.

Sunt mulți țărani polonezi cu bani, care dacă îți dau un loc de muncă se așteptă ca să le lingi ghetele și să le lustruiești ouăle, iar la final, după ce te storc cu toxicitatea lor de toate ideile, soluțiile și rezultatele, pe care și-le însușesc, copiindu-le stângaci ca niște elevi mai puțin înzestrați, pretind să le mai și mulțumești. La schimb ei te vor scuipa în gât, de fiecare dată când vei deschide gura, ca să-ți aperi și să-ți ceri drepturile. Aceștia sunt oamenii ce trăiesc cu frica de-a nu fi trași în piept la vedere, ascunsă sub un val fin de aroganță sau prefăcută modestie, nu pentru că ar avea intenția cineva să-i tragă în piept, ci pentru că ei îi trag în piept pe alții permanent. Când îi înșeli pe alții, cam la asta te aștepți de la viață, să fii și tu înșelat la rândul tău.

Cunoșteam mediul toxic al firmei, am vorbit despre el, l-am analizat, am și scris despre asta, dar totuși, m-a lovit neplăcut și neașteptat. M-au întâmpinat cu rugăminți și laude, numai să fac parte din echipa lor, să vin să îi ajut, ”tu nu-ți dai seama câtă nevoie am de tine”, iar după ce am muncit pe brânci, educându-i, explicându-le, făcând-le munca și căutând soluții fiabile pentru viziunile lor mai mult sau mai puțin reale, mi-au mulțumit cu un picior în fund.

M-a încercat un sentiment de furie, dezamăgire și dezgust. La sfârșitul zile putem să ne așteptăm să fim călcați în picioare tot la fel de brutal, pe cât ni-se cere să-i călcăm pe alții. Iar dacă refuzăm, suntem de fapt nesupuși și inutili, în ochii lor …. dar nu și în ai noștri.

Experiența mea cu Covidul

Am petrecut sărbătorile de Crăciun în liniște, armonie și izolare. Am gătit, m-am uitat la filme, am citit și m-am relaxat, recuperându-mă. Mi-am acordat timp, ca să-mi revin după Covid.

Boala m-am prins într-un moment neprielnic, chiar înainte de ziua mea, pe care mă pregăteam să o sărbătoresc cu fast într-un cadru special. Aveam totul aranjat, locația rezervată și meniul stabilit, când am aflat că sunt Covid pozitivă. Nu m-am simțit extrem de rău în perioada de izolare, deși am avut urcușuri și coborâșuri, însă am început să mă simt foarte rău după ce am ieșit din izolare. L-a început m-a luat cu amețeli, de fiecare dată când ieșeam din casă sau mă ridicam din pat, ca să realizez că amețelile sunt corelate cu saturația de oxigen în scădere. Am urmat zilele în care mă trezeam fără nici un chef de viață, într-o stare de vegetație, fără poftă de mâncare, fără motivație pentru nimic, nici măcar să mă ridic din pat, cu spaime, frici, stres și depresie. Am trăit momente de panică, cu cele mai apăsătoare gânduri ale mele devenind realitate în capul meu. Mâncam forțat, pentru că nu simțeam nevoia de mâncare, dar știam că ne mâncând voi fi lipsită de putere în două-trei ore și starea mea se va înrăutăți. Am dormit mult, am transpirat și mai mult, am băut multe lichide, iar după o săptămână de vegetație post Covid, au început problemele cu rinichii, eliminând o piatră. Mi-am făcut analizele care au ieșit, aiurea, mi-au depistat o infecție și am devenit suspectă de diabet la cele 50 de kg ale mele. După rezultatele slabe ale analizelor au început să mi-se deruleze în minte tot felul de filme proaste, întreținute de spaime și frici inexplicabile, dar care în mintea mea căpătau conotații astronomice, generându-mi o stare de stres permanentă. M-am silit să muncesc în home-office, deși nu eram în cea mai bună formă pentru luarea deciziilor de afaceri, iar reacțiile mele impulsive și brutal de incontrolabile, mai mult îmi făceau rău decât bine în mediul profesional perfid. Am cedat în cele din urmă când am ajuns pe antibiotice, admițând că nu mai am puterea de-a gândi clar și normal. Atunci am decis, în ciuda fricilor, să-mi acord un răgaz, ca să mă recuperez și am luat totul cu pași mărunți, bucată cu bucată. Ca să ies din starea de inutilitate, stres, moleșeală și ritmul filmelor care nu mă mai mișcau intelectual, am început să citesc a patra carte din Dune, Împăratul Zeu al Dunei. Am parcurs-o în liniște, pe bucăți scurte, între reprize de somn. Am accept regresul bolii, nu m-am mai luptat cu el și în zilele în care m-am trezit moleșită, am ales să rămân în pat. Când mi-a fost mai bine, am făcut efort, dar cu măsură, păstrând mereu o bucățică de energie pentru mine. Am acceptat că nu sunt în deplina facultate a puterilor mele și am făcut ce am putut, fără să mă biciuiesc mental când omiteam, uitam (des) sau pur și simplu nu aveam chef să fac mai mult. M-a ajutat mult faptul că o mână de prieteni apropiați m-au încurajat și mi-au explicat simptomele și la ce să mă aștept. Mi-au repetat de câteva ori, până am vrut să pricep, că starea de neputință pe care o simt se datorează bolii, iar disperarea, depresia și stresul vin tot de acolo, asigurându-mă că toate trec și tragedia nu-i atât de mare, pe cât o alimentam eu.

La peste o lună de când am fost diagnosticată, cu zece zile de antibiotic la bord și foarte mult stat în casă, am început să-mi revin, atât mental cât și fizic. Am început să mă simt normal și să gândesc mai echilibrat. Nu am făcut de fel sport în perioada asta, fiindu-mi greu și să urc scările până la etajul trei, ori să car cumpărături mai grele. Deși sunt vaccinata cu două doze, și am apropiați care au suferit serios din cauza Covidului, am subestimat serios boala. M-am gândit mereu că poate am avut-o, cu simptome ușoare și am motivată mai mult ca să mă vaccinez de nevoia de-a călători, decât frica de boală. Acum, după ce aproape am trecut prin boală, mi-am schimbat serios părerea și abia aștept să fac a treia doză, nu pentru călătorii, ci pentru mine, ca să nu mai iau din nou virusul.

Aniversar despre România

În toamna aceasta se mai scurge unul dintre anii pe care-i trăiesc în emigrație. Străinătate ar fi impropriu spus căci după atâția ani pe alte meleaguri, România mi-se pare mai străină ca niciodată. Am plecat în urmă cu 17 ani, într-o toamnă frumoasă cu frunze galbene și raze calde, prin octombrie, și de atunci număr anii, dintre care 16 au fost petrecuți în Polonia ca rezidență principală.

Odată cu trecerea timpului, România a devenit pentru mine o dilemă ce îmbină abstractul cu dorul, dezgustul cu mila, mirarea cu șocul și tristețea cu melancolia. Mă uit de multe ori la ceea ce se întâmplă în țara mea de baștină și mă minunez. Mă întorc doar ca să realizez că nimic semnificativ nu s-a schimbat, deși pe alocuri se mai ajustă câte ceva, cum ar fi autostrada la ieșirea din țară, ce te duce spre granița cu Ungaria. Doar că înainte să o treci te oprește vameșul român și te ține la coadă, că nu are chef să deschidă la opt dimineața mai mult decât un punct de trecere. Pentru el nu contează că pierzi aiurea 30 de minute cu doar cinci mașini în față, dar pentru tine da, mai ales când te așteptă încă minim 12 ore de condus.

România este și se încăpățânează să rămână o țară speculativă, în curs de dezvoltare, de pe fundul sacului, din care lipsește cu desăvârșire educația și cultura personală. Se vede treaba asta în majoritatea aspectelor, urlând cu putere la cetățenii ei surzi, spre tristețea și iritarea celor care și-au dezvoltat deja auzul pe alte meleaguri.
Eu o privesc de câteodată amuzată și de cele mai multe ori tristă, mai ales când intru în contact cu canalele ei media sau cu anumiți oameni, foarte mulți și extrem de pârliți. Cultura asta Est Europeană a formelor fără conținut este la fel de evidentă la români, pe cât este de țipătoare la ruși. După o perioadă destul de lungă petrecută în străinătate am ajuns să mă întreb serios ce-i cu fițele astea ieftine la românii și de ce simt nevoia să se înțolească în haine cu logo-uri ostentativ afișate, de ce simt nevoie să-și de-a aere inutile, pentru că oricum nu-și ascund complexele, ci doar le accentuează.

În scurta vizită avută în august la București, nu am mai dat peste taximetriști bădărani, căci am luat Uberul (doar un șmecheraș ieftin la aeroport a încercat să mă îmbârlige), dar am văzut șoferițe desfigurate de operații estetice cu mașini scumpe, parcând în mijlocului drumului și blocând circulația, ca să meargă până la ABC după țigări. Am mai dat și peste proprietari de afaceri strânși bine la buric de curele țipătoare Vuitton, plini de aroganță și lipsiți de cei șapte ani de acasă, care se credeau afaceriști de top. Am găsit și oameni cu fițe rafinate, ce nu-și manifestau deschis superioritatea din capul lor, expunând-o însă cu brutalitate ochiul mai experimentat printr-o aroganță neîngrădită față de toți semenii lor în general și în particula fașă de cei mai jos plasați în ierarhia socială.
Este suficient să deschid mă uit la canalele media din România, să deschid televizorul sau să citesc o pagină a unui ziar, ca să înțeleg de unde vin aceste carențe comportamentale la români și această totală cacealma a valorilor, a percepțiilor și simțurilor. În canalele media din România sunt promovați infractorii condamnați penal, prostituatele de lux, bătăușii și agresorii. Violența împotriva femeilor și a copiilor este parte a culturii mainstream din România, iar tendințele educate ale lumii de-a schimba aceste obiceiuri primitive și barbare sunt luate în derâdere. În România la televizor se promovează bătaia semenilor.

Dacă cu presa audio-video nu merge, în cea scrisă situația nu-i mai roz. Pe lnga articole mincinoase, total rupte de realitatea sau copiate prost din canalele media internaționale, la români comentariile multor articole fac toți banii. Acolo se găsește pura esență a culturii românești, în care agresivitate domină logica, stereotipurile și xenofobia conduc mintea și dictează faptele.

Nu mă miră că românii nu se vaccinează, este un comportament normal pentru o societate primitivă, dominată de idei conspiratoare și neîncredere. Poți să le spui orice povești vrei despre stele și galaxii îndepărtate oamenilor primitivi ce se luptă să-și aprindă focul. Ei vor crede doar realitatea din fața blidului lor de mâncare si nu poveștile despre stele care nu mai există.

Ușurința cu care pot fi manipulați românii este tristă și banală. La fel de banală precum poveștile din vacanțe ale vedetelor romanilor expuse la TV. Trist este că romanii nu înțeleg că poveștile acestor vedetelor sunt normalității pentru locuitorii țărilor mai spălate și mai educate. Nu-i nimic special în merge odată sau de două ori pe an în vacanță prin Spania, Italia, Egipt sau Asia, iar Dubai este doar un oraș ce imită Las Vegas, destul de ieftin în afara sezonului. Dar, ce rost are să explici aceste banalități oamenilor ce în loc să meargă în vacanțe, își petrec timpul și banii pe la nunți.

Știri din Polonia: despre avort, rolurile genurilor în catolicism și despre cât pot maxim câștiga naționaliștii adevărați de drepta

Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.

Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.

Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Alinierea, aroganța, aparențele, individualitatea

La români alinierea începe cu aparențele. Cum te îmbraci, ce haine porți, ce freză îți faci, cum te prezinți sunt trăsăturile primordiale, căci hainele joacă un rol mai important decât sentimentele pe care ți-le transmite omul ce le poartă. În mod interesant accentul pus pe haine din România, nu are nimic de-a face cu stilul, bunul gust sau moda. Căci indiferent de gusturile personale, preferințele și stilul pe care îl ai, alinierea este cea mai importantă. În România, persoanelor cu bun gust și stil individual de exprimare prin modă le lipsește libertatea ca să și-l manifeste pentru că, orice deviație de la standardele îngrădite ale acestei societății post-comuniste, este automat taxată ca rușinoasă, trăznită sau ciudată. Ironic cum o societatea trist îmbrăcată, judecă oamenii pe bază de înfățișarea.

A doua etapă a alinierii este în trăsăturile de caracter. Aroganță, mândrie sau fală sunt câteva dintre etichetele negative care se pun automat în România oamenilor care au încrederea în sine, ori care exprimă o părere diferită sau contestă statutul quo. ”Cine te crezi, buricul pământului?” este o frază care m-a însoțit din copilărie de fiecare dată când priveam lucrurile dintr-un unghi diferit și emanam păreri în opoziție cu majoritatea. Lipsind argumentul logic de contestare eram arătată cu degetul ca și arogantă, balenă în borcan sau buricul pământului. Este modul comunismului de-a taxa individualiștii, de-a da cu ei de pământ, nu contestându-le gândirea, ci pe ei însăși. Comunismul a stors o zeamă acră din români promovând non valorile, uniformitatea, jachetele negre de piele pe care toate femeile de la țară trecute de 40 de ani le posedă și capul plecat, într-un cocktail amestecat cu preocupări pentru ziua de mâine și din care au fost eliminate creativitate, dorințele, iubire, visele, speranțele sau așteptările.

A avea o părere bună despre tine, a avea încredere în tine, a fii conștient de cine ești, a-ți asuma realizările și a te bucura de ele nu este nici un fel de aroganță, ci o normalitate în țările dezvoltate și libere. Sunt valorile care se cultivă de către fiecare, pentru sine, ca să aducă liniște, bucurie și să stimuleze individul pentru a-și îndeplini visele. Sunt esența libertății pe care comunismul a trebuit să o suprime, pentru a egaliza ceea ce nu este și nu va fi niciodată egal, individualitatea fiecăruia. Ne știind să te respecți pe tine, nu vei putea să-i respecți pe cei din jurul tău. Dacă nu ne iubim pe noi înșine nu îi vom iubi pe ceilalți, pentru că îi vom vedea mereu în adversitate.