Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.
Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.
Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat în ură mai multe cadavre, printr-o duritate și lisă a umanismului, mult mai acută ă decât în alte țări vecine, din blocul sovietic.
Văd asta atât prin prisma experiențelor și trăirilor oamenilor din Polonia vs. România, prin mentalitățile și sechele cu care cu care au rămas, categoric diferite, dar și la nivel de societate, prin servilismul, corupția și teama de superiori (citat din documentar) specifice românilor vs. răzvrătirea, aroganța și combinațiile polonezilor.
Dacă documentarul a început cu o incursiune în copilăria mea, se termină cu o incursiune în lumea fiicei mele, atât de diferită de experiența mea și a multor copii din România (încă loviți, bătuți, pe care se strigă, care sunt ridiculizați și certați din frustrările părinților) și pentru care indiferent e cât de mult i-aș spune-o, te iubesc, nu se uzează niciodată.
Am înțeles valoare sânilor ca parte a corpului feminin târziu, când am văzut o femeie mutilată de un sân în urma unei operații împotriva cancerului. În partea dreptă avea un sân de vreo 3 kg, iar în partea dreptă o cicatrice negră a unei tăieturi urât cusute. Mi s-a făcut rău. M-am schimbat imediat la față, dar m-am ținut pe picioare, căci trebuia să o ajut să se îmbrace. În urma operației, îi rămăsese mâna paralizată și nu o mai putea mișca, iar de la purtatul de sutiene cu sân fals, coloana verticală i se curbase. Când am ieșit din cabinet, ea și-a cerut scuze jenată pentru situația în care m-a pus, iar eu m-am simțit și mai rău, căci pe lângă durerea de-a duce cu ea o asemenea povară, ea se preocupa de starea mea, fiindu-i jenă de corpul ei. Am asigurat-o că nu are de ce să-i fie jenă și din clipa aceea am învățat să privesc cu apreciere acest element al corpului, vulgar erotizat și standardizat de epoca modernă.
Citind despre controversa creată de frumoșii sâni ai actriței Florence Pugh, m-am gândit la superficialitatea și răutatea cu care acest element al corpului este privit la femei, și la cât de fals suntem informați că doar silicoanele și cupele mari sunt acceptate și dorite, descalificând orice femeie care îndrăznește să se prezinte altfel.
Am găsit recent un caiet pe care-mi făcusem notițe la începutul relației, stări, dileme, dureri, provocări. Citindu-le am realizat cât de greu mi-a fost să mă integrez într-o relație, după o intensă perioadă în care am fost liberă. După divorț, m-am bucurat de libertate, luând ad litteram cuvintele unui coleg de la muncă, care mi-a povestit cu a petrecut el vreo 5 ani după divorț, până s-a săturat, și abia apoi s-a implicat din nou într-o relație stabilă. Așa că am dat-o și eu pe petreceri, ”făcându-mi de cap” pentru toți anii în care am stat ”închisă în casă lângă un soț” sau ”legată” mental de vreun prieten. Am început high-life-ul de recuperare și am ținut-o în aventuri, până când mi-am făcut plinul, iar după ce am fost sigură că l-am și îndesat bine, mi-am permis o retrospectivă sinceră, în urma căreia am decis că vreau din nou să fiu într-o relație. Am decis că vreau să încerc iar stabilitatea emoțională a unul parteneriat pe termen lung, să beneficiez de plusurile apropierii, să-mi mai dau o șansă la o familie, așa că am început căutările persoanei potrivite. Pe drum a trebui să învăț cum se caută persoana respectivă, ca să am o șansă s-o și găsesc. Am început cu trasarea cerințelor și am scris cu mâna mea într-un carnețel de Căpsunăriță exact ceea ce-mi doresc de la persoana respectivă. Am scris toate cerințele mele fără modestie sau moderație, dar și părțile negociabile pe care sunt dispusă să le accept, încercând să fiu realistă la unele aspecte, dar exigentă. După ce am închis caiețelul, l-am pus deoparte și am început căutările. În primul rând i-am eliminat din ele pe toți partenerii de aventuri și distracție, lăsând în urmă toți potențialii care-mi făceau curte, dar fără a fi în stare să pună la ea un gard, ori pe amicii de sex fără conversații, oricât de bine ar fi prestat la pat. Toți cei cu eticheta ”poate” au fost eliminați, concentrându-mă pe întâlniri proaspete, pe bandă rulantă ce-i drept, de multe ori proaste. Am evitat să-mi fac iluzii după întâlniri care au mers binișor, scanând pe fiecare după cele mai înalte standarde și continuând scanarea altor potențiali parteneri, cerând să fiu convinsă și impresionată. I-am eliminate pe zăbavnicii discuțiilor eterne, indecișii de serviciu din conversații siropoase, dar care nu mișcau un deget de la picior ca să pună la cale o întâlnire față în față. Mi-am optimizat timpul și m-am forțat să ies la întâlniri mai ales atunci când nu aveam nici un chef. Pe când mă așteptam mai puțin, și după momente serioase de disperare în care eram sigură că nu există pe lume ”bărbați normali” (sunt convinsă că bărbații evaluează la fel femeile 😅), am dat peste unul care mi-a plăcut. Cum era de așteptat, nu l-am observat din prima, dar el a insistat, așa că l-am văzut într-o lumină mult mai bună la a doua întâlnire, iar la a treia, a fost chiar super, atât de super că am încetat să mă mai văd cu alții după aceea.
A urmat o perioadă grea de acomodare, în care am oscilat între euforia relației, lupta interioară pentru libertate și tendința de a reveni în zona de confort a întâlnirilor fără obligații. Mi-am reinstalat de 2 ori Tinder-ul în perioada de acomodare în noua relație. Am vorbit aiurea cu câțiva oameni, doar ca să-mi confirm că sunt lângă persoana cu care vreau să fiu. Am avut episoade de disperare deplină în care m-am despărțit în capul meu de câteva ori, doar ca să-mi depășesc frica de apropiere.
Primul an a fost cu urcușuri și coborâșuri, luptând cu mine, ca să mă pot acomoda în noua realitate, ca să mă conving și reconving că merg pe calea pe care mi-o doresc. Am lucrat intens la terapie acomodarea, am preferat să mă izolez când apăreau problemele, să le macin singură și apoi să le abordez, încercând să evit conflictele și comportamentul pe care l-am abordat anterior (și care evident nu a funcționat), exersând răbdarea. M-a ajutat partenerul enorm, îndeplinindu-și partea lui din relație. Am simțit din partea lui dorința de-a fi cu mine, toleranță față de momentele mele dificile, sprijin la nevoie, spațiu când mă simțeam sufocată și implementarea unor schimbările pe care le-a cerut. Mi-am păstrat exigența și m-am străduit de fiecare dată să ofer sprijinul necesar și iubirea de care el avea nevoie.
Nu există vreo rețetă magică pentru relații, urcușurile și coborâșurile sunt tot acolo, încerc doar să le abordez fără prea multă dramă și sunt mult mai conștientă de implicarea și responsabilitatea mea.
M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.
Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.
La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).
Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.
Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.
Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.
Săptămâna trecută s-a încheiat unul dintre cele mai triste procese în care actorul faimos în anii 90, Johnny Depp și-a dat în judecată fosta soție, Amber pentru că a susținut într-un articol că a fost o victimă a violenței domestice, fără însă al numi pe Depp ca persoană responsabilă pentru violență. Am citit articolul scris de Amber și susțin părerea ei, că este dificil pentru femei în societatea curentă, dominată fizic, social și financiar de bărbați, să lupte împotriva violenței domestice. Pentru mai multe detalii găsiți articolulaici. De asemenea, am urmărit și procesul din Londra dintre Depp și ziarul The Sun, în care Depp a dat în judecată ziarul pentru că a susținut că-i un bătăuș de nevastă, proces pe care Depp l-a pierdut, curtea din Londra găsind că în 12 din cele 14 incidente de violență domestică raportate de către cei de la The Sun și pe baza cărora autorii articolelor l-au numit pe Depp wife beater au avut loc. Am urmărit și o parte din procesul din State, făcând slalom printre reclamele tendențioase din campania de defăimare a lui Amber, în căutarea unor surse solide și independente.
Cu tristețe am observat că societatea curentă nu este încă pregătită și nu vrea să accepte violența domestică, ca pe o realitate problematică, în nevoie de atenție și rezolvare, preferând să o ascundă sub preș, ca pe o pată urâtă sub covorul alb imaculat al fanteziilor ireale din basmele cu prinți și zâne. Nu doar că nu știm să gestionăm situațiile de violență domestică, dar alegem să le negăm, respingându-le prin ridiculizare victimei și minimalizarea incidențelor de violență. În ultimii ani am devenit mai conștienți de violența domestică împotriva copiilor, iar dacă bătăile aplicate celor mici sunt tot mai rar motiv de glume și amuzament între adulți, violența împotriva partenerilor de viață cu verighete pe deget sau fără, este în continuare puternic negată, în special atunci când ea se întâmplă în familiile ”avute”, faimoase, cu bani sau care dau bine împreună. Cu cât poziția socială este mai ridicată, cu atâta ne îngrozim mai tare, căci dacă în cazul unei femei needucate, fără loc de muncă și copii de crescut acasă, găsim motive pentru care ar putea accepta să trăiască în violență domestică, lângă un bărbat alcoolic de care depinde financiar, pentru o femeie educată, independentă financiar și fără copii, este greu să găsim scuze în experiența noastră limitată sau câteodată doar neprelucrată. Așa că ne este mai ușor să negăm abuzul, decât să-i pătrundem în straturile mai rafinate, dureroase și neplăcute.
Că ne place sau nu, studiile arată că violența domestică este o crimă de gen, cu majoritatea victimelor femei și majoritatea abuzatorilor bărbați. Desigur, există și situații opuse, în care femeile îi abuzează sau îi bat pe bărbați, și acest lucru nu ar trebui să fie neglijat, însă modelul standard cel mai întâlnit este a unui bărbat ”puternic” fizic și financiar, care își descarcă nervii pe nevasta de acasă, pe care o controlează, o umilește și-o lovește. Când ea pleacă, el o hărțuiește, o denigrează social și încercă prin toate modalitățile să o mai țină încă legată de el, mai ales prin răul pe care i-l provoacă. Abuzatorii se hrănesc cu durerea victimei, le place să o vadă umilită, plânsă, stoarsă de energie, căci atunci se simt ei în putere, simt controlul asupra ei și asupra situației, iar când victima se răzvrătește, reproșează și luptă înapoi, ei încep joaca de-a ping-pong-ul. Încep ei să se declare victime și răspund cu aceleași acuzații acuzațiilor victimei, doar ca să o destabilizeze mental și să o lase fără argumente. Secretul este să nu le joci jocul, să nu le răspunzi, să-i ignori, căci atunci nu mai au putere, se pierd. Doar, ca să ajungi la acest nivel de control și reținere este un drum lung, căci ei mușcă din tine, doar ca să te provoce, iar violența naște violență, și multe victime ale violenței domestice sunt și ele la rândul lor violente. Multe femei au probleme la locul de muncă, unde sunt de multe ori văzute ca și conflictuale, problematice ori închise în ele. Unele luptă imediat împotriva agresiunii și din asta se naște conflictul deschis cu urlete și devastări, în timp ce altele stau ani de zile bătute și lovite, până la un moment dat, când dintr-un nimic, iau cuțitul și-și ucid abuzatorul. Sunt și cele care trăiesc până la moartea lor sau a lui în acest tip de relație defectă, ducându-și zilnic povara în spate, ca și cum opțiunea de-a scăpa nu există. Violența domestică-i peste tot, doar că atât oamenii care nu o experimentează, cât și cei care o trăiesc refuză să o vadă pentru că doare, fiind mai prezentă în viața noastră decât ne place să credem.
Violența domestică lasă urme adânci și răni dureroase, greu de vindecat. Odată ieșită din ciclul de abuz, mintea intră în stare de alertă, trăind cu teama revenirii și orice episod ulterior de abuz, chiar retrăirea unor situații, este mai puternic resimțit, decât trăirile inițiale când abuzul însemna realitatea zilnică. Îmi amintesc cu tristețe cum ciocnirile finale cu abuzatorul meu m-au consumat mult mai puternic când m-am simțit cu un picior în libertate, decât în viața zilnică, dinainte de evadare.
Și dacă tot am început de la procesul dintre Jonny Depp și Amber Head, închei cu părerea mea modestă, a posteriori despre ceea ce am văzut, și anume un bărbat bătrân, nearticulat și arogant, ce se agață de faima și frumusețea pe care le-a avut cândva, investindu-și banii în avocați și campanii mediatice agresive, ca să denigreze și să umilească o femeie, care i-a fost cândva soție, pentru că l-a părăsit. Am văzut o femeie care încă nu și-a procesat abuzul, încă slabă, temătoare și instabilă emoțional. M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine (din trecut) și pe multe alte victime, încă neeliberate, încă afectată de ceea ce li s-a întâmplat, încă retrăind momentele umilitoare ale abuzului. Acum am puterea să povestesc despre ele fără emoție, fără milă pentru mine sau firimitură de durere, le pot înșira la rece și pe cele mai umilitoare, ca și cum aș povesti din fabulele lui La Fontaine.
M-a întristat opinia publică, dincolo de comentariile troliilor de pe internet, am dat peste femei care o ironizau pe Amber pentru modul în care plângea, acuzând-o de actorie sau prefăcătorie. Eu nu m-am ghidat după lacrimile ei pentru a judeca dacă a avut loc abuzul, ci după faptele prezentate, după pozele cu camerele de hotel răvășite, ca să se ajungă acolo s-a consumat multă violență și dramă, filmulețele și pozele pe care ea le-a făcut. Și eu mi-am înregistrat abuzatorul și nu-i ușor nici mental și nici fizic, pentru că nu pornești cu idea de a înregistra din prima clipă, o faci ulterior, când violența se întețește, o faci cu teamă, teama că te prinde, și o faci cu vină, vina că îl iubești și vina ce vine când te împaci, că l-ai trădat. Și eu am fost părăsită, urâtă, bârfită și condamnată de către femei, care m-au cunoscut mai mult sau mai puțin, pentru că mi-am părăsit și expus abuzatorul, soțul, jumătatea. Mi-au întors spatele toate bucuroase și s-au descotorosit de mine, ca de o cârpă murdară și pentru asta acum le mulțumesc. M-a întristat faptul că oamenii nu judecă, că sunt atât de ușor manipulați în ciuda educației tot mai răspândit, dar asta nu-i o descoperire recentă, căci dintotdeauna gloata a avut dreptatea ei, mai ales când ea a fost în opoziție cu adevărul. Gloata nu-i încă pregătită ca să dezbată și să vindece violența domestică, nu când actorii frumoși în tinerețe ori bărbați de succes cu bani și case de vacanțe o comit, fiind mai degrabă dornică să o ascundă sub burca islamică, obligatorie de altfel în Afganistan.
În relație prioritățile se schimbă și nu sunt neapărat legate de celelalte persoane, de partener sau de prieteni, pe cât sunt legate de nevoile practice ale vieții. Femeilor li-se reproșează des că, relațiile le taie aripile vieții sociale, că-și ignoră prietenele în detrimentul iubitul și-a timpului petrecut alături de el. Sunt probabil multe femei care-și reduc singure viața socială pentru a fi cu partenerul în tandreți, dar sunt și multe altele care aleg să-și taie din viața socială, când proiectele în care sunt angajate alături de partener, cer muncă și nu distracție.
Ieri am fost invitată la petrecerea unui foste amice, cu care nu m-am văzut de peste un an și cu care am cam tăiat din relații din cauza comportamentului ei neadecvat. M-am gândit în primă fază să merg, mai ales că am observat din partea ei o insistență de-a ne păstra relația și aveam chef de o zi de relaxare, după ce sâmbătă m-am înțepat și m-am tăiat în țepii trandafirilor sălbatici pe care i-am tăiat din grădină, dar m-am decis clar că nu merg în momentul în care prietenul meu mi-a zis că merge și duminică la apartament, pentru că mai are de lucrat la montatul mobilierului pentru baie. Am pus în balanță pe de o parte o petrecere în aer liber, amuzantă și veselă, cu bere și grătar, alături de niște străini cu care aș avea slabe să leg contacte pe termen lung și munca la înșurubat de mobilă, pentru noile noastre băi, în praf și pe ciment, alături de partenerul meu, care face exact treaba asta. Nu a fost o decizie grea, ba chiar una foarte simplă și logică, deoarece în momentul în care unul trage la proiectele comune, iar celălalt merge la distracție, nu se strică doar armonia și zenul relației, dar apare și de motivarea părții care muncește. Că mergi la distracție odată sau de două ori în timp ce partenerul muncește, nu-i mare brânză, dar cât situația este critică, nu poți da bir cu fugiții, nici măcar odată, că se strică toată treaba. Așa cum la muncă există o conduită de comportament, tot așa există și una în relații, iar dacă am învățat ceva din anii de căsătorie și apoi de relații, este cum să mă comport ca un partener de nădejde pentru cealaltă jumătate a cuplului din care fac parte. Pe lângă faptul că încerc să nu mă crizez inutil, am grijă să fiu un partener de încredere și ajutor atunci când este nevoie.
Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la un bărbat, a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la proiecte serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat dintotdeauna cum reacționează partenerul meu la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii pe care o prestează. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii parteneri mai serioși, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncească pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.
când nu-i nevoie
Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la partenerul meu a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui, și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la chetiuni serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat cum reacționează la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii, pe care i-am luat mai în serios, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncearcă pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.
În schimbul acestei calități și eu am arătat același angajament, așa că, ieri după ce mi-am terminat o prezentare pentru muncă (cu care rămăsesem în urmă), am cumpărat sushi și mi-am vizitat prietenul în câmpul muncii, unde m-am așezat la înșurubat de sertare alături de el. Nu am înșurubat eu multă mobilă ieri, dar a fost suficient să vin cu o idee ca să rezolve o problemă ce l-a măcinat vreo două ore, legată de un sertar ce nu se închidea.
Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:
– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.
– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.
– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.
– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.
După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.
Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.
Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest. Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.
De ziua femeii le urez bărbaților mai multă înțelepciune și mai puțină frică. Profit de ocazie pentru a le dori domnilor o capacitate superioară de înțelegere a jumătăților lor de sex feminine, pe care dacă ar judeca-o mai puțin aspru și ar aborda-o cu mai multă compasiune, ar fi ei mai fericiți. În acest război al sexelor, printre bombe reale și imaginare, natura ne-a proiectat să avem nevoie unii de alții, atât bărbații de femei, cât și femeile de bărbați, să ne iubim și să ne sprijinim reciproc.
Am observat de-a lungul timpului că majoritatea abuzurilor asupra femeilor, atât sub formă religioasă, socială cât și familială, sunt născute din frica bărbaților față de aceste nimfe ale frumuseții, senzualității și maternității. Bărbații se tem te femei, mi-a explicat un bărbat echilibrat și foarte inteligent, căci ele nu au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ele. Viața unui bărbat fără o femeie este rece și pustie, mi-a detaliat el, căci nimeni nu te întreabă cum te simți, nu-ți zâmbește nimeni și nici nu are grijă de tine. Femeile au o putere fantastică asupra noastră, de aceea le oprimăm, căci ne temem de ele, știind că suntem în stare să facem totul pentru ele. Așa că, domnilor, mai puțină frică. Femeile nu mușcă (doar în circumstanțe deosebite) și nu cer mult, doar să fie iubite și respectate!
Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.
Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile. Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.
Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.
Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.
Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile. Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.
Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.
Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.
M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.
Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.
Căpşunăriţa 