Lună: iulie 2019

Cât de dezamăgitoar este aceast subiect?

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

M-am întors acasă după o zi plină la muncă, în care am speculat un pic pe o situație creată de niște circumstanțe favorabile. Am mai purtat o discuție despre un proiect adițional, un al doilea job care mi-a fost propus și pe care mă gândesc să-l accept, și o potențială propunere de afaceri, un fel de al treilea job, care îmi va fi prezentată în zilele următoare. M-am simțit grozav în lumina noilor perspective de dezvoltare profesională și a noilor posibilități de câștig financiar. E grozav să fii apreciat și să ți-se propună să participi la proiecte, să te caute munca în loc să o cauți tu pe ea, dar și mai grozav este maturitatea mea profesională, care cu încetul își face loc în abordarea mea. Am o abordare mult mai matură, mai amplă, mai strategică și managerială pe ansamblu a problemelor. Țelul meu este să devin director de export până împlinesc 40 de ani la o firma buna. Este realizabil, am și refuzat deja astfel de oferte, pentru că veneau de la companii prea mici și controlate direct de proprietar, iar în astfel de afaceri nu mai vreau să mă bag, fiind riscant și contraproductiv. Încerc să fructific cariera mea profesională și mă concentrez pe țeluri precise, pe îmbunătățiri și pe alinierea veniturilor mele la nivelul de trai pe care mi-l doresc.

Cu planurile respective în minte, m-am întâlnit după-masă cu o prietenă, care tocmai și-a schimbat locul de muncă. Lucrează pentru o firmă, la care fusesem și eu la interviu mai de mult (pentru o altă poziție, pe care până la urmă nu au mai angajat pe nimeni) și este foarte mulțumită. I-am mărturisit că, și mie mi-a plăcut firma respectivă, și chiar dacă poziția nu era pentru mine interesantă, s-a meritat să merg la interviu, ca să cunosc oamenii respectivi și să am contact cu modul lor de gândire. Anterior, lucrase o lună pentru o altă firmă la care fusesem la interviu. Acolo eu am aplicat pentru poziția de manager a departamentului de export, poziție care ma interesa, dar firma era dezastru. Interviul la firma cu pricina mi-a lăsat o impresie foarte proastă prin agresivitatea directorului față de mine vs. simpatia proprietarului. Am discutat cu ea impresiile mele despre situația firmei, adunate in vreo oră de discuții, iar ea mi-a confirmat exact aceleași lucruri, trăite pe piele ei o lună de zile.

Am abordat și alte subiecte, petrecând o după amiază foarte plăcută împreună, plimbându-ne pe lângă plajă și oprindu-ne la o ciocolată caldă pe o terasa.

M-am întors acasă plină de energie, bucuroasă de succesul prietenei mele și privind cu încredere spre realizarea planurilor mele, doar ca să citesc într-un comentariu pe blog, din nou despre statutul meu amoros și raportarea mea față de un potențial partener în viața privată.

Oau, cât de dezamăgitor poate să fie acest subiect? 😦

Momentan nu sunt implicată în nici o relație. De un an sunt singură, de câteva luni sunt disponibilă, mi-e bine, sunt fericită și am alte lucruri mai importante de făcut momentan, decât să mă gândesc la compromisurile pe care le-aș face în speranța unui cuplărai cu un eventual partener amoros.

Risipă de energie și vampiri energetici

~ Căpşunăriţa ~ 17 comentarii

Eu sunt o persoană energică, veselă, genul ăla care întinde o mână de ajutor și când nu i-se cere. Eu sunt genul care vrea să ajute pe toată lumea mai ales când, nu are nevoie, pierzându-mi multă energie și vreme, inutil și neproductiv, cu alți oameni și problemele lor nerezolvabile. Indiferența este un atu, pe care nu-l am, și deși treaba asta sună frumos pe hârtie, este foarte dăunătoare, neproductivă și lipsită de perspectivă în practică.

În realitate lipsa de indiferență față de anumite întâmplări, opinii sau oameni duce la o pierdere inutilă a energiei, iar eu mă consum degeaba în multe chestiuni, pe care nu le pot schimba și care, chiar schimbate, nu-mi aduc nimic concret. Mi-e foarte greu să-mi controlez instinctele de a-mi da cu părerea, in ciuda faptului că, de multe ori părerile mele nu au valoare pentru interlocutor, de a ajuta, chiar si atunci când ajutorul nu mi-a fost cerut, ori de a continua conversații în speranța ajungerii la un numitor comun, cu oameni care cauta de fapt conflictul.

Pe lângă risipa de energie de care mă dispersez singură, aceste trăsături de caracter ale mele mă mai fac și victima ideală a vampirilor energetici. Sunt ca un magnet pentru astfel de oameni, o fântână nesecată, in care  vor găsi mereu energie de luat pentru ”problemele” pe care ei le creează, fără putere, gând sau voință din partea mea de a le da cu flit. Nu știu cum îi adun, dar în fiecare domeniu al vieții mele am câte un vampir din ăsta și toți au caracteristici similare. Fostul meu soț este un vampir energetic de top, iar despărțirea de el m-a întinerit la propriu. Am un client din ăsta vampir, care ma suge de viata si chef de munca, de care vreau să scap pasându-l altcuiva împreună cu tot Orientul Mijlociu, că acolo este o pepinieră de vampiri energetici. Până și un cititor/comentator de pe acest blog este vampir energetic.

Îi recunosc greu, de obicei în stadiul final,  probabil din cauza magnetului pe care îl simt pentru ei, căci îmi plac, mai ales la început, când acționează ca niște lipitori. Se lipesc de tine și te copleșesc cu atenția lor bruscă și pozitivă, îți confirmă și validează (fără să le-o ceri) anumite păreri, trăsături de caracter, moduri de gândire si ce mai găsesc ei ca te-ar impresiona. In stadiul acesta, lucrează la partea sensibilă a victimei. Unii chiar se victimizează, ca să-i măsoare empatia. Un exemplu în acest sens este clientul meu, care juca rol de cumpărător si atât, povestindu-mi mereu trist cum îl fute la cap departamentul financiar. L-am crezut, pana când m-am prins ca  lucra de fapt la firma lui taică-su, unde el făcea legea.

Odată ce faza de cunoaștere ia sfârșit începe realitatea. Atunci își dau arama pe față, foarte evidenta, pe care nu o vedeam la început, dar o simțeam, pentru că fiecare contact cu vampiri energetici este încă o rostogolire a pietrei lui Sisif. Te sleiesc de puteri și tot nu-ți dau nimic concret. Discuțiile pe care ei le creează sunt construite doar ca să-i umple timpul victimei, pentru că nu dau nimic pe termen lung. Orice aranjament, concluzie sau numitor comun este făcut doar pentru a fi ulterior rediscutat și schimbat de mii de ori, până revine la forma inițială. Vampirilor energetici le place să-și sufoce victima cu detalii inutile, orbind-o cu banalități, doar ca ea să nu observe situația pe ansamblu. De multe ori o derutează trecând alternativ de la un subiect la altul, fără legătură sau avertisment. Când își sug victima de energie, ei creează în jurul ei un fel de ceață, distrăgându-ți atenția înspre nimicuri, cu care o încâlcesc și-o leagă, scoțând din ea cele mai absurde reacții, fără legătură cu realitatea, sau problema discutată. Câteodată, după un atac din ăsta stăteam să mă întreb, cum naiba am reușit să scot din mine anumite reacții, care analizate chiar în contextul dat, erau total absurde, ba chiar jenante. Privind retrospectiv nu înțelegeam mecanismul prin care ajungeam în situația respectivă, de dezechilibru total, pentru că logic nu aveam ce căuta acolo. Această situație mi s-a întâmplat și aici pe blog de câteva ori în anumite schimburi de replici avute cu unul dintre cititori. La început a speculat dorința și afinitatea mea de a purta discuții și răspunde părerilor cititorilor mei, ca mai apoi nevoia lui de atenție să ducă la niște extreme fără nici o legătură cu subiectul conversației, la atacuri la persoană și filosofii ieftine, iar in lipsa argumentelor la comportament de tip ping-pong, uzual la abuzatori. Comportamentul de tip ping-pong este foarte simplu de executat și extrem de frustrant pentru oamenii onești, pentru că tu spui ceva, identifici o problemă sau faci unui reproș (pe care îl cântărești bine înainte), iar abuzatorul/vampirul energetic îți răspunde la fel, prin cuvintele tale. Nu încercă să se disculpe, să-și analizeze comportamentul sau să și-l schimbe, ci îți zice ție că tu ești așa. Orice identifici negativ la oameni ăștia ei îți spun că tu ești așa, că la tine e problema. Asta este ultima lor resursă, iar când ajung la comportament de tip ping-pong cu un vampir energetic ești în Catch 22. Singura modalitate de ieșire din acest joc bolnav este de fapt, sa nu  intri în joc.

Cu vampirii energetici nu vei ajunge niciodată nicăieri, pentru că la capătul tunelului se află un Catch 22. Ca sa ieși din tunel, trebuia de fapt să nu intri. Dacă ai intrat singura modalitate de scăpare este să te evaporezi de acolo, sa ieși brusc si sa întrerupi orice contacte cu oamenii respectivi. Cu siguranță ei nu te vor lăsa așa ușor să pleci, pentru că nici un prădător nu-și lasă victima sa scape. Este si foarte greu sa te desprinzi de un vampir energetic, pentru ca te va șicana mereu, te va momi regulat si căuta tot timpul să te atragă înspre el, înapoi in bârlogul lui, unde el se simte stăpân. Detașarea si eliberarea este un proces care se învăță și se exersează zilnic. Merge anevoios, pas cu pas, fiecare desprindere fiind o nouă lecție de multe ori repetată. Eu sunt in acest proces de învățare, unde încerc sa trec la nivelul următor, ce presupune să identific oamenii cu care nu vreau sa am de-a face, înainte să mă apropii de ei. Între timp încerc să exersez și indiferența universală, mai puțin despre alții si mai mult despre mine.

Ocazia

~ Căpşunăriţa ~ 37 comentarii

Mă tot gândeam, dacă sa scriu și eu despre chestia asta din România, ce se petrece acum, cu adolescentele răpite, violate și omorâte de un psihopat, ce le lua la ocazie. Nu vă sensul în a comenta subiectul, că oricum e foarte comentat în presa din România, care pe lângă adevăr mai si fabulează, trezită din nou la realitatea că, statul e „nașpa” și corupția chiar ucide. Nu văd sensul în a cometa despre societatea românească, care se lovește mereu de aceleași lucruri, pe care nu le înțelege.

În loc de asta, am să povestesc cum mai mergeam si eu cu ocazia, pe vremea când locuiam in România, dar mai rar, cam cât mai rar se putea. Aveam în anul 3 și 4 de facultate un fel de paranoia, o frică inexplicabilă de mersul cu ocazia, singura modalitate de transport public de altfel, așa că îmi vizitam părinții ce locuiau la 70 de km foarte rar. Lucram, deci aveam o scuză, dar adevărul era că, nu-mi plăcea să mă urc în mașini la necunoscuți de frica unui posibil accident de circulație. Mă gândeam că, urcându-mă în mașină la tot felul de oameni, mai mult sau mai puțin echilibrați, orice se putea întâmpla, mai ales că accidentele cu depășire erau specialitatea locală. Și acum mai sunt. Mai duceam și frica de ”șoferi” în mine, idea de a nu fi răpită sau omorâtă de vreun dus cu capul, de aceea preferam să mă urc în mașinile „specializate” în transport, de obicei cu alți pasageri. Când eram singură preferam să fac conversație cu șoferul, ca să știu pe unde îl duce mintea și la ce să mă aștept. În liceu, m-am urcat singură la un tip în mașină la ocazie și în timp ce îmi povestea că tocmai îl părăsite prietena, eu număram casele din sat până la destinație, dându-i încurajări că, sigur se împacă, cu aia, doar să nu-l apuce gândurile sinucigașe pe drum si sa lovească vreun stâlp.

Cea mai nasoală fază am pățit-o in clasa a IX. Era la finalul semestrului și trebuia să merg la bunici, unde venea taică-meu să mă ia cu mașina. Era un drum de  3 km din oraș până la ei în sat, iar bunicii au venit mândrii cu căruța la oraș. La complexele și aerele mele de adolescentă rockeriță-in-devenire pe vremea respectivă, căruța aia reprezenta umilința supremă, așa că am refuzat categoric să mă urc în ea. Ei s-au lovit la orgoliu de fițele mele, că erau mândrii de mijlocul lor de transport, și am început să ne certăm. Am ieșit din ceartă cam ștrofălită si am decis sa o iau pe jos spre punctul de întâlnire cu taică-meu. Pe drum a oprit o mașină, m-a întrebat unde merg, i-am răspuns și mi-a zis că mă duce el, că merge în direcția respectivă. Era un tip pe la vreo 30-40 de ani. M-am urcat fără să mă gândesc prea mult, supărată pe situație și cu speranța că am să ajung cât mai repede. Șoferul a mers câțiva metri în direcția corectă, după care a întors. M-am speriat și l-am întrebat unde merge, la care el mi-a zis că, mă duce într-un loc sigur, că a văzut cearta și că mă salvează. Mi-au rămas în minte cuvintele ”mă salvează”, în timp ce am deschis ușa mașinii din mers și i-am zis că, dacă nu oprește sar. A oprit,  văzând că sunt determinată și chiar aș fi sărit. In capul meu se rula deja filmul cu unde am să aterizez. Nu știu cât de întreagă aș fi ieșit în urma săriturii, dar cu siguranță am avut noroc că ușile nu se blocau automat (are  și Dacia avantajele ei) și că am deschis repede ușa, de cum am mirosit că ceva nu-i in regula. Tipul nu prea a avut ce face, mai ales ca era in oraș.

Normal că nu am spus părinților pățania și nici nu l-am mai văzut vreodată pe individ. Nu am spus că-mi era jenă, și frică și rușine. Acum îmi este greu de imaginat de ce, dar atunci așa era, orice nu ieșea bine era cumva o rușine și o vină. Si parca, de fiecare data vina îmi aparținea.

Singurul arab care îmi place, un libanez pe jumătate polonez

~ Căpşunăriţa ~ 20 comentarii

Așteptam curioasă să văd din ce direcție apare. M-am mai uitat odată în telefon și când am ridicat ochii l-am văzut într-un tricou polo albastru deschis. Mi-a zâmbit și după ce m-a pupat pe obraz cu o ușoară îmbrățișare, am intrat în cafenea. Arăta fenomenal cu pistruii roșiatici la vedere, mestecând cool guma și dându-și aere relaxate. M-a informat rapid că plătește și s-a așezat tacticos în fața casei așteptând să-mi declar comanda. Am cerut un chai latte, ca de obicei de la Starbucks, iar el și-a luat o cafea cu gheață. Ne-am primit comanda și am decis să ne așezăm la etaj, așa că l-am rugat să-mi ducă geanta în timp ce eu am luat băuturile noastre.

Ne-am făcut comozi pe doua fotolii și după ce ne-am pus telefoanele pe silențios, am început pălăvrăgeala. Am vorbit două ore, unul după altul și câteodată în același timp, râzând, glumind, discutând treburi serioase, ironizând, mai bârfind pe alocuri sau schimbând sfaturi.

Am abordat câte în lună și-n stele, de la job-urile noastre, la schimbările pe care vrem să le facem, călătorii, vacanțe, experiențele cu clienții, cultura arabă, patronii și directorii noștri, familie, prieteni si ce am mai nimerit in cale. Cu zâmbetul pe buze și ochii veseli ne terminam unul altuia propozițiile, iar când a venit timpul sa ne despărțim am simțit ca mai avem atâtea sa ne spunem ca trebuie sa ne vedem neapărat data viitoare pentru un timp mai îndelungat.

A fost un fel a doua întâlnire după Florența, deși ne văzusem între timp în Dubai. Dar în Dubai nu am mai avut magia care ne-a însoțit in Florența, înconjurați de clienți, colegi, șefi, așteptări și stres.

Acum eram din nou doar noi doi și a revent pe întregul farmec, reluând toate de unde le lăsasem în Florența. M-a întrebat despre planurile mele din următoarea perioadă și l-am informat că voi fi în Dubai din nou la începutul lunii august. I-am spus că vreau să mă cazez la Conrad, pentru piscina superbă pe care o au și în care plănuiesc să înot, ca să mă relaxez între întâlnirile de afaceri. I-am propus să vină. A zis că poate, deși în weekendul dinainte va fi în Spania cu ceva prieteni în vacanță. Dubai va fi înăbușitor de cald în august și neplăcut, însă mi-ar plăcea să petrec o seară cu el acolo, să-l aud vorbind araba și să mă uit în ochii lui polonezi de un albastru deschis ca și cerul fără de nori.

Sculptorul

~ Căpşunăriţa ~ 66 comentarii

M. este un amic de-al meu de vreo zece ani. Ne-am cunoscut la teatru, participând împreună la workshop-uri și chiar jucând în aceeași piesă. M. este un bărbat frumos. Are fața bine proporționată, corp atletic și un stil personal impecabil. Știe să se îmbrace cu gust, are ochiul vizual foarte bine format și proporția esteticii, de aceea modul în care se prezintă este elegant, cu grație și originalitate. M. este de profesie sculptor. În urmă cu doi ani am comandat la el o sculptură cu bustul meu. Era menită să fie un cadou pentru prietenul meu de atunci, de care între timp m-am despărțit. Sculptura, a cărei forme le păstrează în atelier, nu a început-o încă.

Mi-a plăcut de la început atât fizic, dar mai ales caracterul lui calm și empatic, deschizând în jurul lui o atmosfera de încredere, sinceritate și relaxare. L-am tratat dintotdeauna ca pe un prieten drag și nu l-am considerat niciodată ca un potențial partener pentru mine, eu fiind de fiecare dată mult prea ocupată cu romanțele mele mai mult sau mai puțin gustoase. Am avut scăpări, când l-am privit ca pe un bărbat, dar nu am explorat niciodată posibilitatea, reținută de neutralitatea lui sexuală față de mine. Sau cel puțin așa am interpretat-o eu. În general este foarte reținut în legătură cu viața privată și fiind și foarte feminin (e și fecioară), m-am gândit deseori la el că-i gay. Nu că aș avea vreo problemă cu treaba asta, dar cumva nu l-am văzut niciodată ca ceva mai mult decât un amic drag.

Și-a pus mâinile în jurul meu și mi-a șoptit la ureche să mă relaxez. Mi-a zis să-mi îndrept spatele și încă ceva cuvinte pe care nu le-am auzit, prinsă în îmbrățișarea lui. Am stat lipiți secunde bune, cu muzica și oamenii din club roind în jurul nostru. M-a cuprins o stare de bine. A fost plăcut și am simțit ceva mai mult decât mâinile lui atingându-mă. La despărțire mi-a zis printre că-i liber, iar eu l-am întrebat ce însemnă. Mi-a răspuns că-i mai liber de la muncă luna asta și dacă vreau să ne vedem o putem face, că-i prin zonă. I-am zis că și eu și că, dacă vrea să ne vedem să mă contacteze.

Later edit: nu avem chimie. Nu mi-se scoală treaza la el! :(((

Din ale muncii

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

A fost un weekend frumos, din ăla cu soare, fără vânt, cu nopți calde și doar o delicată ploaie, de dimineața. Un weekend ideal pentru plajă, plimbare prin pădure sau pur și simplu stat pe afară.

Eu l-am petrecut în casă. Sâmbătă m-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare și după o întâlnire de două ore înainte de masă, m-am întors acasă, ca să dorm obosită până după masa. Apoi am lucrat. Am lucrat tot weekendul la o prezentare, storcându-mi creierul, ca să poziționez înțelepciunea, ideile și vrăjelile în pagini de PPT albe, scrise pragmatic cu Calibri în albastru și negru.

Îmi place să fac prezentări și sunt obișnuită cu ele de pe vremea studenției doctorale, când băgam în jur de 7-8 conferințe anual, singurul lucru care îmi displace la ele fiind sincronizarea. Aproape de fiecare dată mi-se sincronizeză inspirația cu munca noaptea. Foarte rar mă apucă inspirația dimineața, deși la prima oră am un randament excelent, însă doar pentru chestiile de rutină. La amiză sunt de obicei obosită, iar după un pui de somn sănătos am mintea limpede și pe când soarele o ia spre somn, mi-e mi-se trezește inspirația.

Scriu excelent seara, iar unele dintre cele mai bune poezii mi-au venit în mintea noaptea.

În vremea studenției nopțile albe, fără somn de loc sau cu vreo 2-3 ore de ațipeală, erau pentru mine un standard, iar mai apoi le-am reluat la doctorat, când am făcut nopți albe la finalul fiecărui capitol. Rar am făcut nopți albe și la muncă, dar proiectele pe care le-am avut pe lângă, le-am cam tras nopțile, mai ales dacă erau creative.

Mă bucur că lucrez cu mintea, este un exercițiu util din care învăț mereu câte ceva, însă îmi și pare rău după timpul ”pierdut”. Pe de o parte, mi-ar plăcea să fiu mai liberă și mai relaxată, fără griji, planuri ori aspirații, însă pe de alta mi-e greu să o ard boem. Găsesc treaba asta aiurea și mi-se pare o risipă de timp, de aceea încerc mereu să fac ceva util, chiar și în momentele de relaxare, iar pe lângă job am tot timpul proiecte adiționale, pentru că eu nu ma pot niciodată mulțumi cu cât am. Vreau mereu mai mult. Și mai mult. Până când observ viața trecând pe lângă mine.

Cu siguranță vreau de frică. Frica nesiguranței, cu care am fost alimentată de mică, ca să o țin minte și ca să-mi stimuleze instinctele de luptător. A funcționat, doar că acum, când am stabilitatea necesară, încă mai port frica in mine, într-o cantitate mai mică, însă compensată de o ambiție înnăscută, care îmi cere mereu să-mi pun următoare praguri, de fiecare dată când ultimul prag a fost atins. Amestecul acesta de frică și ambiție este foarte motivant, dar în același timp și foarte dăunător. Dezumanizează.

Mă prind greu

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Am câteodată (și probabil mai des decât îmi dau seama) niște momente aiurea, când nu mă prind că, cineva vrea să se dea la mine. Pur și simplu nu observ. Oricât de evidentă ar fi treaba pentru cei din jurul meu, eu o iau total pe lângă arătură. Dacă se întâmplă și ca partea interesată să fie mai timidă, atunci e jale, că nu m-aș prinde nici dacă, aș primi o tigaie în cap. Partea cea mai naspa este că, de multe ori și mie îmi plac „pretendenții” și chiar m-aș încumeta la ceva, dar după ce le dau cu flit neintenționat, nu mai iese nimic de acolo. Câteodată fazele astea sunt chiar evidente și după ce au trecut, le realizez și eu, deși care regulă mă prind după ce îmi spun alții.

Aseară, pe la 11 noaptea am chemat poliția, pentru vecinii mei gălăgioși și afumați. Nu m-au chemat să fumez iarbă și am zis să-i altoiesc – glumesc, chiar aveau muzica la maxim și eram foarte obosită. Nu au deschis poliției, dar au oprit muzica, iar la finalul intervenției urcat a la mine echipa ca să-mi explice cum stă treaba și de ce nu le poate face de fapt nimic. – Ca o paranteză, dacă nu deschizi la poliție, te cam poate țuca în cur, că nu au voie să intre în casa ta. Tot ce pot face este să înainteze cazul procuratorului, dar la faza asta le trebuie martori care să de-a cu subsemnatul și să facă declarații și alte cacaturi formale, la care oamenii cu job de la 8-16 nu se prea încumetă. Concluzia, dacă faceți o petrecere gălăgioasă, nu deschideți poliției.

Ei, și echipa era formată dintr-o tipă și un tip, simpatici amândoi, mai ale tipul, frumușel, cu barbă stilată, după moda vremii. Se uită el la mine de jos în sus, în timp ce vorbeam cu tipa, și începe să mă întrebe chestii, că de unde sunt – din Polonia îi răspund eu intrigată, doar aveți  buletinul polonez în mână, apoi insistă el, că unde e orașul de naștere, cică în ce țară – România, îi răspund eu mai intrigată, cu puțină agresivitate în voce. În mintea mea tipul mă irita că, se concentra pe mine și nu pe vecinii mei gălăgioși, eu realizând abia a doua zi la muncă (când le povesteam colegilor pățania), că el încerca de fapt să intre pe felie, să se bage și el în seamă cumva, doar că eu eram cu capul în nori. Și era chiar drăguț, trag eu concluzia a doua zi.

Apoi m-am gândit cât mai obiectiv la toată treaba, realizând că, reacția mea a fost cauzată de o sincronizare proastă și unele sentimente/temeri nepotrivite, pe care le duc cu mine inutil și care, mă influențează în a mă raporta greșit, de obicei negativ la multe situații.

  1. Când m-a privit de jos în sus, eu nu mi-am dat seama că el se uita la mine pentru că eram în pantaloni scurți și un tricou mulat, și probabil îi plăcea ce vedea, ci m-am gândit instantaneu că, se uită la cicatricea mea de pe picior, care nu-i atât de vizibilă în realitate, precum e în mintea mea. Emoția: nesiguranță.
  2. Când am început să mă întrebe de unde sunt, m-am gândit automat că, mă califică de străină, și sigur mă va discrimina în vreun fel pe chestia asta. Emoția: prejudecată.
  3. Când au venit eram deja nervoasă pe vecini, că muzica ținea de peste o oră și am bătut și eu la ușa lor, dar nu au deschis. Starea mea: agresivitate.

Alteori, fazele astea devin cu adevărat ridicole. Acum vreun an am parcat la un McDonald, care tocmai introdusese parcarea cu plată, doar că era gratis prima oră, dacă scoți un bilet de la parcometru. Eu nu eram conștientă de treaba asta, că dădeam pe acolo rar și când m-am întors la mașină, din altă parte desigur, că doar nu am parcat ca să mănânc la Mc, un domn îmi scria ceva amendă. L-am abordat imediat încercând să scap de amendă și povestindu-i că, de fapt eu voia să intru la Mc, după ce tocmai îmi terminasem treaba în altă parte, că mi-e foame și nu văd rostul amenzii, dacă sunt clientă oricum. La care el îmi zice că, ar mânca și el un hamburger. OK, îi zic eu, hai că-ți cumpăr unul, doar nu-mi da amendă (hamburger 10 zł, amenda 100 zł). Intru în Mc, îi iau un hamburger (doar lui, clar, că eu nu mănânc de la Mc), i-l pasez și mă urc în mașină, consternată de mita în natură pe care o iau polonezii. Ce naiba îmi zic mirată, că nu îs așa săraci. Ajung la muncă și să le povestesc colegilor cum e foamea mare în Polonia, că mi-a luat unul mită in parcare la Mc un hamburger, la care ăștia încep să râdă, explicându-mi printre hohote ca, nu m-am prins că ăla se dădea la mine si de fapt nu-i trebuia hamburgerul.

Semne de maturitate

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Trandafiri negrii

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Este un tip disperat după atenție și iubire. Muncește mult, ca să-și susțină financiar cei 6 copii, nevasta, fosta nevastă, părinții, fratele, sora și socrii. In mod direct sau indirect, toți trăiesc de pe spinarea lui și a realizărilor pe care le transforma in bani. Pe lângă ei, mai duce în spate responsabilitatea a peste 2 000 de angajați.

Fiică-sa din prima căsătorie e avidă după bani, relativ inteligentă, dar cea mai frumoasă. Copii din cea de-a doua căsătorie sunt mulți, băieții cu probleme de comportament, autism și integrare sociala, iar fetele extra ambiționate, toți crescuți de mama casnică. Nevasta e sătulă de el. Bea solid vinuri scumpe cu gusturi fine, mai ales în frecventele seri pe care el nu le petrece acasă. E fosta amantă, rămasă însărcinată pe când primul lui copil avea trei ani, iar acuma  a dat-o pe credință bisericoasă, deși conform legilor catolice el este căsătorit pe viata cu prima nevastă. Au început un nou capitol departe de familie, peste ocean, în care ea și-a consolidat poziția cu trei gemeni, născuți la scurt timp după primul copil, iar mai apoi cu încă un băiat. Născut târziu, a fost asul ei din mânecă, când poveștile cu amante au luat-o razna, stimulate și de succesul lui financiar. Slăbiciunea lui: copii. Puterea ei: uterul. Acum s-au stabilizat. Au ajuns la un pact nescris și nevorbit, unde ea doar consumă la maxim tot ce el produce, iar el se cară regulat de acasă, de unul singur sau însoțit prin lume pe motocicletă.

La început căuta sexul, senzația, plăcerea, dar după ce  băgat multe și fără număr, toate au ajuns să aibă același gust. Acum el caută iubirea. Este valoare supremă, adevărata evadare din cotidianul plin de obligații si validarea suprema. Si nu cauta doar ca, cineva sa-i iubească si să se îndrăgostească de el, dar caută ca și el să se îndrăgostească. Este conștient că-i o dragoste în van, a cărei concretizare este imposibilă, căci l-ar costa munca de-o viață, dar vrea să simtă. Măcar cât i-se mai scoală, vrea să guste din paharul iubirii, al senzațiilor, al emoțiilor și al dorinței.

Vrea să simtă că trăiește. Cât va mai trăi. Motto-ul lui ”vreau să mor destul de bătrân, încât să mai fiu încă tânăr”. În neliniștea lui se pune de multe ori în situații periculoase, nu doar la cursele de motocicletă, ci înotând aiurea în mare sau urcând munți în orice condiții atmosferice.

Iubirea lui lasă urme adânci și dureroase, căci atunci când iubește o face fără restricții, fără margini sau opriri, conștient de limitarea pe care o aduce cu sine și de lanțul pe care singur și l-a pus, și pe care e prea târziu ca să, și-l mai dea jos. Se rănește sălbatic, din nevoia de-aș dezmorți simțurile. Și-i rănește și pe cei din jur. Cu cât îi iubește mai mult, cu atâta îi rănește mai rău. Îi rănește cu sălbăticie și îi iubește cu pasiune, mai ales când nu-i poate avea lângă el. Copilul lui cel mai favorizat: cel care nu a crescut lângă el. Femeia cu care se comportă cel mai frumos: amanta. Omul pe care îl cauta: el însuși.