Lună: aprilie 2020

Trezirea

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Afaceri cu Covid sau cum trezește în români Coronavirus spiritul antreprenorial

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

A murit înainte de Paște un prieten de familie al părinților mei. În spital, cu pneumonie și NU de Coronavirus.

Povestea clasică din spitalele românești: și-a programat omul o operație de rutină pentru scoaterea unui neg de pe spate în luna februarie, l-au operat și după ce l-au trimis acasă a început să se simtă rău. A făcut pneumonie, cel mai probabil de la o infecție nosocomială, dar cum între timp venise Coronavirusul peste România, când s-a prezentat cu pneumonia la spital i-au refuzat internarea, dându-i ceva antibiotice și trimițându-l acasă. Acasă s-a simțit tot mai rău și în cele din urmă a ajuns din nou la spital înainte de Paște. Acolo a urmat saga clasică a doctorilor foarte competenți de prin spitalele-morgă ale României, care au început să se plângă de foștii doctorii și tratamentul greșit administrat. L-au băgat la izolare, panicați de Coronavirus, cum le stă bine doctorilor serioși, și în ciuda faptului că i-au ieșit 3 teste negative de Covid, nu i-au permis familiei nici un contact cu el. Singur în spital, fără însoțitor și fără cash în Românica, normal că nu l-a mai băgat nimeni în seamă, familia putându-i doar trimite ceva mâncare prin intervenții. Într-o zi din Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paște, a încetat pur și simplu să mai răspundă la telefon. Panicată, familia a început cu telefoanele și intervențiile, iar seara, prin pile solide, au aflat că murise de dimineață, tocmai în ziua în care îi ieșise și cel de-al patrulea test negativ la Coronavirus.

Dar, această poveste, adevărată și tristă, nu-i despre infecțiile intraspitalicești și nici despre ignoranța șpăgarilor din spitalele românești, poveste spusă de atâtea ori, asta-i o altă poveste despre Coronavirus și spiritul antreprenorial al românilor. Povestea începe abia la morgă, când s-a dus fiul bărbatului mort să ridice cadavrul tatălui său, iar angajații de acolo i-au propus o tranzacție irezistibilă: să semneze că i-a murit tatăl de Coronavirus, că primește bani. Normal, primesc și ei, pentru spor în muncă, probabil la ars cadavre cu Covid, dar primește și familia. Argumentul lor suprem a fost că, oricum e mort și nu-l ajută cu nimic să-l înmormânteze în stil tradițional, dar banii nu-i strică. Ca să-l motiveze pe tânărul ce tocmai își pierduse tatăl, l-au și amenințat că nu-i eliberează cadavrul până după Paște în caz de refuz. Fiul a făcut scandal, au sunat iar la intervenții și până la urmă, s-a rezolvat, i-au eliberat cadavrul înainte de Paște și l-a putut înmormânta normal în țărână.

Dacă aș fi citit povestea asta pe Facebook, aș fi calificat-o ca fake news, probabil înflorită de o imaginație bogată, dar când am auzit-o din primă mână, mi-am amintit de toată corupția, șpaga, înșelătoria și mizeria din România. Intervenții, pilele, plicul alb pentru  doctorii incompetenți și aroganți, ignorarea din spitale și multe alte umilințe sunt chestii pe care le-am trăit pe viu în România, ca parte a unei realități pe care acum o găsesc abstractă. Și totuși, există atât de mulți oameni care trăiesc asta pe piele lor: familia mea, prietenii mei, cunoștințele mele, o întreagă țară.

După o experință din asta, mă gândesc inevitabil câte dintre cazurile de morți declarate cu Covid din România, sau chiar Polonia, de fapt din toată EU sunt reale și câte au fost inventate pentru șpagă? Oare când vor crește compensațiile pentru Covid, că am înțeles că EU dă ceva ajutoare pentru asta, va crește și numărul de morți? Oricum, de când am aflat, citesc cu multă suspiciune toate raporturile media despre Coronavirus.

În ce lume trăim, care-i realitatea și care-i ficțiunea?

Autoritatea

~ Căpşunăriţa ~ 32 comentarii

Vorbeam la un moment dat cu un coleg de la muncă despre doctorat și MBA (master in business administration), explicându-i cu patimă, cum cele două studii sunt total diferite, ne aflându-se pe trepte egale în ierarhia educației, doctoratul fiind superior masterului, chiar dacă prescurtarea lui fancy este MBA, adică în administrarea afacerilor. Dar el nu și nu, ținând la opinia lui formată pe baza unor impresii populare și prescurtări pretențioase, ca măgarul de sac. Voia cu orice preț să mă convingă că ceea ce știe el din auzite,  era mai veritabil, decât ceea ce știam eu din educație. La un moment dat, sătulă de absurdul situației, i-am zis simplu că eu am doctorat și îi spun ceea ce știu ca expert, studiind din interior ierarhia universitară și dându-i ca exemplu faptul că o persoană care are doctorat poate să predea cursuri la MBA, dar o persoană după MBA nu este calificată să predea cursuri la doctorat. Argumentul meu final nu l-a mișcat câtuși de puțin, așa că am tăcut, meditând la încăpățânarea lui.

Într-adevăr ”adevărurile” populare sunt mai puternice decât știința pentru majoritatea oamenilor, ba chiar și pentru cei care apreciază știința, iar The Book of General Ignorance este exemplu perfect pentru asta, însă m-am gândit că am în fața mea un om relativ inteligent, care gândește, deci trebuie să mai fie ceva în context. Apoi am încercat să-mi imaginez cum ar reacționat colegul dacă i-ar fi spus altcineva, o persoană cu care nu-și împarte viața de zi în același loc de muncă, ceea ce încercam să-i spun eu. Dacă i-ar fi spun de exemplu cineva în timpul studiului, care este diferența dintre doctorat și MBA sunt sigură că ar fi reacționat total diferit, luând aminte, pentru că persoana din fața lui îi spunea acestă informație de pe o poziție de autoritate, în timp ce eu i-o spunem de pe o poziție de egalitate. Tot așa cum, dacă autoritate i-ar fi spus o prostie, ar fi procesat-o ca un fapt inteligent, pentru că din păcate autoritatea pentru majoritatea deasupra logicii.

La autoritate mă gândeam pe când priveam azi dimineață câteva filmulețe din media cu polițiști ce băteau niște civili prin România, pe motiv de pandemie și restricții. Cel mai interesant a fost să citesc comentariile de sub filmulețe, în timp ce auzeam urletele unui încătușat, lovit de polițiști. Oamenii de bine și docili lăudau acțiunile semenilor lor ce dețin momentan autoritatea, și care le-ar fi dat și lor la coaste fericiți, dacă i-ar fi prins de partea opusă a baricadei. Interesant cum oamenii sunt atât de deschiși, supuși și neajutorați în fața autorității. ”Să facă ceva autoritățile!”, cerea cu insistență în urmă cu câteva săptămâni un român care locuiește prin Polonia, când discutam despre situația cu Coronavirus, ce se apropia pe atunci cu pași repezi. Ba chiar era revoltat că polonezii nu au trecut la măsuri dictatoriale, ca și în România.

Observ cu tristețe cum autoritatea este pentru mulți o formă impersonală, a cea ce nu cunosc, nu cercetează și totuși sunt înclinați să creadă și mai ales să i-se supună. Sună cunoscut? Nu știu dacă faptul că, colegul meu poartă un lănțișor religios la gât are vreo importanță, dar în general am cam observat la ăștia mai religioși, tendințe din astea.

Am pus mereu docilitatea față de autoritate pe seama culturii, est europene, căci în asta trăiesc, și a lipsei față de educație, însă observ că persoane cu studii, oameni din categoria celor care se consideră realizați și educați, se supun cu o docilitate cretină altor semeni, fără a-și pune un minim de întrebări. Eu în schimb mă întreb în fiecare zi: dar autoritățile cine sunt? cu ce sunt oamenii aceștia mai calificați decât mine? cine îi plătește? de ce trebuie să mă supun eu deciziilor lor? sunt de acord cu drepturile pe care ei mi-le îngrădesc?

Pademia în Polonia

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

De alaltăieri s-au ridicat o parte din restricții în Polonia așa că oamenii au ieșit la soare în parcuri și prin păduri, la plimbări pe jos sau pe biciclete. Vremea este deosebit de frumoasă pentru această perioadă a anului, doar ca să ne mai tachineze puțin. Măștile sunt obligatorii și în ciuda faptului că nu se găseau în farmacii, toată lumea le poartă, cele mai populare fiind cele confecționate din materiale de bumbac.

Nu sunt prea multe cazuri în Polonia, 9856 când scriu aceste rânduri, dintre care 401 morți, însă nu se testează, de fapt se evită testarea, fiind recomandată izolarea, iar cei în izolare nu sunt testați. Statul polonez preferă să trimită poliția să-i verifice, în loc să-i testeze. Este în schimb greu să ajungi la medic, centrele comerciale, localurile și o mare parte dintre instituțiile publice sunt încă închise. Magazinele alimentare sunt deschise, intrându-se fără prea mari restricții, iar micile afaceri au început să funcționeze.

Lumea începe să fie preocupată de alegeri, care sunt programate în mai, și în curând viața o să-și reia cursul normal, dacă nu vine peste noi fumul de la Chernobyl. La muncă se lucrează în ture, o zi pe săptămână la birou, iar colegii mei postează pe Instagram lista de cărți citite. Eu nu am citit încă nici o carte în această perioadă,  dar am început să dau reset stilului meu de viață, unei bune părți dintre priorități și mai ales modului în care reacționez la factorii externi.

Am avut nevoie de pauza aceasta de la muncă, pentru a-mi putea reconfigura abordarea față de serviciu, reclasificându-mi prioritățile și angajamentul. Înainte de pandemie, eram absorbită de muncă și de ceea ce se întâmplă la muncă, fiind capabilă să mă deconectez doar în vacanțele lungi și solicitante. Treptat, din intimitatea casei mele, am început să accept că nu trăiesc pentru a munci, iar dacă la finalul lunii nu vine bonusul, nu-i sfârșitul lumii. Când ești workaholic de carieră, este greu să fii scos din priză.

Pentru mine pandemia a însemnat o deconectare, deși am proiecte mai mari decât de obicei, și am luat și ceva muncă adițională din altă parte, însă abordarea mea față de sarcini este diferită. Am început treptat să renunț la perfecționismul dus la extrem și stând departe de mediul putrezit de la muncă, reușind treptat să nu mai interiorizez problemele altora și mai ales ale sistemului pe care nu-l pot schimba și nu sunt plătită să-l schimb. Sper doar că, voi reuși să-mi mențin acestă stare și după ce ne vom întoarce la funcționarea în normalitate.

Bilețelul

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

M-am ridicat din pat și am scos din sertar un bilețel galben, pe care am scris cu un pix albastru nouă litere.
”Ce scrii acolo?” m-a întrebat, pe când lipeam capetele bilețelului cu textul înăuntru. I-am zâmbit și m-am întors în pat, înmânându-i bilețelul cu un zâmbet involuntar. În timp ce îl deschidea, mi-am tras plapuma peste nas, lăsându-mi doar ochii la vedere. A deschis calm, a citit serios, iar apoi m-a întrebat bucuros cu mișcare veselă din sprâncene și zâmbetul pe buze.
”Da???” Drept răspuns eu i-am zâmbit și mai mult.
”Și eu pe tine” mi-a răspuns, trăgându-mă în brațele lui. Am mai ațipit puțin unul în brațele celuilalt, doar ca la trezire să mă informeze că nu rămâne la micul dejun. M-am supărat un pic, regretând bilețelul  ce stătea acum cuminte masă. Am cochetat cu idea de-al arunca la coș pe când el se pregătea să plece, dat înainte să iasă din casă s-a întors de la ușă și l-a luat.
A doua zi, am observat bilețelul cu cele nouă litere în carcasa telefonului lui.

Casă de piatră

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

”Salut. Îți scriu ca să mă laud că m-am logodit și prin urmare contactul acesta v-a fi trecut în omisiune pe viitor.”

Citind m-a apucat râsul. Apoi, reflectând asupra efortului lui de a-mi trimite un astfel de mesaj la 3 dimineața, motivele care l-au mânat să facă acest gest, precum și mesajele pe care mi le-a trimis în ianuarie ca să mă întrebe, dacă mă mut în Varșovia, ori dacă mi-am găsit pe cineva, mi-au schimbat starea în compătimire.

Este ciudat să realizezi cât de mult ai însemnat pentru cineva, mai ales când acea persoană nu a însemnat la fel de mult pentru tine. Într-un mod pervers, suntem extrem de consumați cu sentimentele pe care noi le nutrim pentru alții, fie că sunt reciproce, fie că nu, dar atât de insensibili și orbi la sentimentele pe care alții le nutresc pentru noi. Iubirea-i egoistă și nemiloasă față de cei care nu-i cad în grație. Am reparcurs momentele relației noastre bazate pe afecțiunea fizică, concluzionând că nu ar fi însemnat niciodată mai mult pentru mine, decât un partener de-o aventură.

I-am urat casă de piatră și-n scris, și-n gând,

Fragmente din terapie

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

Familia neconvențională

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Mi-a întins mâna și m-a invitat dans. Am valsat prin casă pe melodia lui Bryan Ferry cu zâmbetul pe buze, pupându-ne discret în timp ce copii zburdau prin camere, alergând, urlând, jucându-se și făcând boacăne. Am avut în grijă cinci: a lui, a mea și încă trei, ai unor prieteni de-ai lui. Grădinița în izolarea, în care tata zombie, când nu aleargă copii să-i transforme în monstruleți, le gătește, iar mama, după ce se ascunde cu ei prin dulapuri, scoate mătura și fărașul ca să curețe orezul împrăștiat cu succes peste tot prin bucătărie. M-a pupat pe frunte, un obicei frecvent de-al lui, apoi mi-a cerut ajutorul să montăm la loc ușa de la cameră, pe care copii reușiseră să o scoată cu succes din balamale. Ți-am făcut pșic, l-a informat unul dintre gemenii de 4 ani, în timp eu îi bandajam un deget sângerând celuilalt, doar ca să descopere toată baia stropită cu lichid pentru curățat. Nu-i tocmai ce te așteptai, mi-a zis el cu zâmbetul pe buze, mai mult ca să-mi afle reacția decât părerea. I-am zâmbit liniștită, plasându-i un pupic în barba recent tunsă de mine. Îl apreciez tot mai mult, dezvoltând pentru el o afecțiune profundă pe zi ce trece, în ciuda fricii constante pe care mă încăpățânez să o car cu mine. Sunt îngrozită de perspectiva de a fi în sfârșit fericită, iar viața de familie pe care o experimentăm împreună îmi atinge corzi sensibil de dureroase. Relația noastră, care a evoluat foarte rapid de altfel, s-a dezvoltat și mai mult sub presiunea noilor restricții sociale. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc din realitatea că am un prieten, punând treptat punct vieții de burlăcie, că m-a și lovit o nouă revelație, aceea că fac parte dintr-un fel de familie non convențională.

”Dacă ne oprește poliția spunem că suntem o familie”, ne instruia fiică-mea ieri în timp ce traversam strada toți patru, mergând spre parc.

”Păi, suntem ca un fel de familie, neconvențională”, îl aud pe el comentând în fundal.

Este terifiant nivelul de intimitate la care am ajuns în această relație. În cazul în care nu va funcționa, nici nu vreau să-mi imaginez cum am să culeg bucățile sparte, pe care sper (și mă străduiesc) să nu fiu eu cea care le sparge.

Debitări pe timp de pandemie 😋

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Lucrez pe muzică italiană în timp ce fulgi răzleți de zăpadă dansează de cealaltă parte a ferestrelor mele murdare. Mă uit la ele și mă enervez, obsedată de punctele gri de praf care le decorează. Nu-i tocmai cel mai bun moment de spălat geamuri prin centrul orașului la 3 grade Celsius, cu vânt de 6 pe scara Beaufort și sinuzită în nas, în plină pandemie, dar murdăria lor este o constantă care îmi zgârie creierii 😬zilnic de când lucrez de acasă. Au trecut vremurile când casa mea era doar locul în care-mi spălam și împachetam borfele 🧳🧳🧳pentru următoarea călătorie😕. Acuma am ajuns nu doar să locuiesc, dar și să muncesc aici.

De dimineață m-am rănit la mâini în timp ce-mi finisam setul de bondage. Am vrut să-i dau un pic de lustruire, ca să arate ca și scos din cutie, căci mă gândesc să-l introduc în relație, deși nu știu încă, cum am să-l prezint prietenului meu. O posibilă variantă ar fi:

”Kochanie, uite aici este un set de bondage. Ai vrea să mă legi cu el? Nu, te asigur, nu m-au legat chiar toți bărbații din viața mea, jur că numai unul și de acolo am prins gustul. Nu, n-am pomenit de el, nici nu am dus vorba vreodată, și da, l-am omis din CV-ul meu amor. Dar, ce-ar fi să lăsăm aventurierii perverși deoparte, căci de-acum încolo sunt fată de casă. Sigur, tu m-ai îmblânzit, pisculeț!!!”

Sau poate ursuleț (miś), că tot e la modă prin Polonia 🤔? Și cum spuneam, nu am găsit încă o formulă corectă ca să-i prezint gagiului și cealaltă jumătatea a personalității mele. Treptat însă începe să o observe. Aseară m-a întrebat mai în glumă, dar cu ochii încrucișați 🧐, dacă să-i fie frică de mine, după ce a aflat că țin o secure în mașină ca accesoriu util alături de spray-ul cu piper. Nu văd care-i marea scofală, de parcă lumea nu are securi și la oraș🪓🪓🪓? Cândva țineam și o lopată, iar pe vremuri am avut un cuțit gen macetă, iar bricege și tot felul de cuțite mai mici și frumoase am peste tot prin casă. Mie îmi plac accesoriile albe, iar bărbații cu care am făcut mai mulți purici, mi-ai dăruit astfel de accesorii. Nu degeaba se zice că, cel mai simplu mod de a ajunge la inima ❤️unei femei este cuțitul 🗡.