2020

2020 a fost un an cu adevărat special. Am anticipat că va fi diferit, dar mă gândeam la cu totul o altă direcție. În timp ce eu visam afaceri, delegații și noi proiecte, m-a surprins oferindu-mi cu totul altceva, ceva ce mi-am dorit de ceva vreme, însă mereu am fost prea ocupată sau prea des plecată ca să pot realiza.

Am început anul cu o vacanță de două săptămâni în State, printre nămeții din Utah, călătorind cu mască pe avion, din proprie inițiativă, când se vorbea pe alocuri în media despre Covid. Eram convinsă că după întoarcere am să intru în circuitul regulat al călătoriilor de afaceri, având aproape cumpărate biletele pentru Bologna și plătit avansul la o întâlnire B2B în Arizona. Nu bine m-am întors și situația a luat o întorsătură neașteptată, planurile viagere risipindu-se unul după altul în necunoscuta ceață numită Covid. Străzile au devenit repede pustii, iar statul în casă activitatea principală. În tot acest necunoscut, am profitat de timpul cu fiică-mea, obișnuindu-mă să o am în preajmă toată ziua, când făceam mâncare sau lucram, ca și pe vremea când o alăptăm, doar că acum o ajutam la lecții, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, sau urmăream alături de ea desene animate. Am inițiat-o în Manga anilor 80, desene pe care și eu le urmăream când eram de vârsta ei.

În august, am reușit să mai prind o vacanță de două săptămâni în Cipru, la insistențele prietenului meu. Inițial nu voiam să renunț la planul meu anual de a merge în România, însă cum situația în România era instabilă, complicată și neclară, am acceptat să mergem în Cipru. Am nimerit excelent într-o perioadă cu zbor direct și turiști puțini, fără restricții majore. Înainte de zbor cu câteva zile am aflat că trebuie să ne facem un test Covid, l-am făcut și ne-am bucurat de soare. Am prins exact perioada când a fost cel mai cald în Polonia, dar între canicula de aici și cea din Cipru sunt peste 10 grade Celsius.

Călătoria comună alături de copii ne-a consolidat relația, avansând dinamica dintre noi, dar și apropiind copii între ei. A fost punctul de cotitură și poate momentul în care am înțeles despre ce era de fapt vorba în acest an, complicat, ciudat, diferit. Dacă până atunci existau îndoieli, neasumări și diverse șicane, după ce ne-am întors din vacanță, relația a căpătat un alt statut și o altă importanță. Am realizat că trebuie să tratez în mod serios treaba asta, dacă vreau să-mi construiesc ceva pe termen lung și să accept că tot ceea ce mi-am dorit se poate realiza acum, aici și cu această persoană. Am ales să încetez să mă mai frământ dacă.., și am început să mă gândesc la cum … să trăiesc mai intens și mai frumos, etapele și evenimentele apropierii de persoana de lângă mine, încercând să construiesc o relație, așa cum mi-am dorit dintotdeauna să am. Și cum reciprocitatea este esențială între doi oameni, cealaltă persoană a făcut la fel.

Pentru mine 2020 a fost anul iubirii și al relațiilor. Nu am făcut afacerile vieții, nu am mai adunat mii de mile și nici nu m-am mai relaxat sub soarele Dubaiului, însă m-am bucurat de ocazia de-a petrece mai mult timp cu fiică-mea, prin prezența ei în apropierea mea, chiar dacă fiecare era în camera ei cu laptopul, și de relația cu prietenul meu, ce s-a dezvoltat tot mai mult. Cumva aveam nevoie de acest an de liniște, de detașare față de goana după adrenalină și senzații, și m-am bucurat de el din plin.

Un An Nou Fericit!

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Alinierea, aroganța, aparențele, individualitatea

La români alinierea începe cu aparențele. Cum te îmbraci, ce haine porți, ce freză îți faci, cum te prezinți sunt trăsăturile primordiale, căci hainele joacă un rol mai important decât sentimentele pe care ți-le transmite omul ce le poartă. În mod interesant accentul pus pe haine din România, nu are nimic de-a face cu stilul, bunul gust sau moda. Căci indiferent de gusturile personale, preferințele și stilul pe care îl ai, alinierea este cea mai importantă. În România, persoanelor cu bun gust și stil individual de exprimare prin modă le lipsește libertatea ca să și-l manifeste pentru că, orice deviație de la standardele îngrădite ale acestei societății post-comuniste, este automat taxată ca rușinoasă, trăznită sau ciudată. Ironic cum o societatea trist îmbrăcată, judecă oamenii pe bază de înfățișarea.

A doua etapă a alinierii este în trăsăturile de caracter. Aroganță, mândrie sau fală sunt câteva dintre etichetele negative care se pun automat în România oamenilor care au încrederea în sine, ori care exprimă o părere diferită sau contestă statutul quo. ”Cine te crezi, buricul pământului?” este o frază care m-a însoțit din copilărie de fiecare dată când priveam lucrurile dintr-un unghi diferit și emanam păreri în opoziție cu majoritatea. Lipsind argumentul logic de contestare eram arătată cu degetul ca și arogantă, balenă în borcan sau buricul pământului. Este modul comunismului de-a taxa individualiștii, de-a da cu ei de pământ, nu contestându-le gândirea, ci pe ei însăși. Comunismul a stors o zeamă acră din români promovând non valorile, uniformitatea, jachetele negre de piele pe care toate femeile de la țară trecute de 40 de ani le posedă și capul plecat, într-un cocktail amestecat cu preocupări pentru ziua de mâine și din care au fost eliminate creativitate, dorințele, iubire, visele, speranțele sau așteptările.

A avea o părere bună despre tine, a avea încredere în tine, a fii conștient de cine ești, a-ți asuma realizările și a te bucura de ele nu este nici un fel de aroganță, ci o normalitate în țările dezvoltate și libere. Sunt valorile care se cultivă de către fiecare, pentru sine, ca să aducă liniște, bucurie și să stimuleze individul pentru a-și îndeplini visele. Sunt esența libertății pe care comunismul a trebuit să o suprime, pentru a egaliza ceea ce nu este și nu va fi niciodată egal, individualitatea fiecăruia. Ne știind să te respecți pe tine, nu vei putea să-i respecți pe cei din jurul tău. Dacă nu ne iubim pe noi înșine nu îi vom iubi pe ceilalți, pentru că îi vom vedea mereu în adversitate.   

Câteva cuvinte despre România

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

Divorțul în Polonia

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

M-am trezit iar dând sfaturi despre divorț, nu din proprie inițiativă ci la cerere. Am mai scris despre divorț, foarte în detaliu aici, aici și aici dar mai scriu odată, ca să acopăr unele aspecte esențiale și specifice celor căsătoriți pe meleaguri străine cu cetățeni străini. (Chiar mă recomand la sfaturile de divorț 😅)

Pe o scală de la 1 la 10, dacă a te căsători reprezintă dificultatea 1, a divorța reprezintă dificultatea 3 când nu ai copii și 10 când îi ai cu un soț străin, locuiești în altă țară, nu-i cunoști limba sau nici legile, și nu ai nici un loc de muncă. Dar să revenim la chestiunile de bază.

Există impresia greșită printre oameni că dacă sunt din altă țară, în speță români care s-au căsătorit și locuiesc în Polonia cu un cetățean polonez, deși este valabilă treaba peste tot în EU (nu mă pronunț în afară EU, căci în afară eu nu cunosc regulile), se pot trezi într-o dimineață, își iau copilul și merg la mama în România să divorțeze. Că poate le va fi mai ușor, mai simplu, înțeleg limba sau au un văr de-al mătușii avocat și știe el pe cineva la tribunal. Nimic mai greșit! Nu divorțează în altă parte decât în țara în care domiciliază ambii soți și dacă ai stat fizic în Polonia în ultimii ani, nu ai cum să divorțezi în România, chiar dacă ai tu cetățenia română și copilul. Că soțul nu are și nu a locuit acolo. Dacă locuiești în România, atunci divorțezi în România, dacă locuiești în Polonia, atunci divorțezi în Polonia. Și acum surpriza, divorțurile sunt similare, dar foarte diferite.

Câteva lucruri legislative ce trebuiesc luate în considerarea dacă se ajunge la un divorț în Polonia:

*în Polonia nu există divorț la notar, se face doar la tribunal prin hotărâre judecătorească;

*ca să poți divorța îți trebuie un motiv concret, pe care să-l poți pune pe hârtie și o perioadă (minimă de 6 luni) în care nu ai mai locuit cu soțul/soția, nu te-a susținut financiar și nici nu ați avut relații intime. Acest punct este foarte important, pentru că el determină dacă primești sau nu divorțul, în cazul că persoana cealaltă nu îl dorește.

*în Polonia divorțul poate fi refuzat și se întâmplă, la cererea unuia dintre soți și cuplul poate fi trimis la consiliere matrimonială împreună, în loc de căi separate în viață; Din informațiile pe care le am, nu funcționează prin reprezentare, căci te poți trezi divorțat dacă nu apari la tribunal. Exemplu concret, o cunoștință de a mea a refuzat divorțul de primul soț (când acesta își găsise o amantă), nu pentru că-l iubea la nebunie, ci pentru că nu era stabilă financiar în momentul respectiv, fiind cu un copil mic și a vrut să evite situația în care el dispare cu amanta în ceață și ea rămâne pe nicăieri. El nu a primit divorțul, amanta l-a părăsit și s-a împăcat cu nevasta, până la părăsit și ea, după ce și-a făcut înainte un plan corespunzător de acțiune post separare.

*copilul poate fi încredințat mamei (șanse mai mari) sau tatălui (șanse mai mici) ori ambilor părinți;

*custodia este comună, chiar dacă copilul este încredințat mamei (de exemplu), atâta timp cât tatăl nu este decăzut din drepturi, el are putere de decizie egală cu a mamei în toate aspectele vieții copilului. Asta însemnă că dacă v-ați certat cu privire la școală, vă veți certa în continuare, căci nu este decăzut celălalt părinte din drepturile cu privire alegerea educației copilului.

*timpul cu copilul poate fi împărțit în mod egal sau inegal, indiferent de custodie. Stilul tradițional era ca, copilul stea la mamă, iar tatăl să-l ia la el tot al doilea weekend și anumite zile fixe în timpul săptămânii, de ex. din 14 zile, când de obicei se face schimbul, petrece cu mama 9 și cu tatăl 5. Stilul mai recent este de o săptămână la unul, a doua săptămână la celălalt, o variantă tot mai populară. În acest fel ambii părinți exercitându-și drepturile și obligațiile în mod egal. Vacanțele de regulă se împart la jumătate. Important de reținut, dacă un părinte nu stă cu copilul în timpul care îi revine, celălalt îi poate cere pensie alimentară suplimentară, pentru orele pe care nu le-a exercitat. De asemenea, dacă un părinte refuză să dea copilul celuilalt, părintele care trebuie să ia copilul poate suna la poliție ca să-l ajute să-și exercite dreptul.

*pensiile alimentare în Polonia nu sunt mari și nu merg până la 30% din salariu, cum am auzit că ar fi în România. Legea a fost schimbată în urmă cu câțiva ani, ca datornicii să nu-și mai poată ascunde veniturile curente. Pensia se calculează așa: copilul costă lunar 100 PLN, deci 50% acoperă mama, 50% tatăl, pensia alimentară este de 50 PLN și revine celui căruia nu i-a fost încredințat copilul.

*pentru ca o mamă să-ți poată obține copilul fără probleme în instanță, trebuie să aibă un venit stabil, să facă dovada că se poate întreține și pe ea și pe copil, să ofere copilului condiții minime de locuit, se face o anchetă acasă la părintele unde va fi rezidența copilului, și să fie în mare stabilă emoțional. Posedarea cetățeniei poloneze nu reprezintă un avantaj concret, atâta timp cât mama este cetățean al EU. Oricum, atâta timp cât tatăl nu este decăzut din drepturi, doar cu acordul lui mama se poate stabili în altă țară cu copilul. Deci, dacă v-ați făcut un copil cu un polonez și locuiți în Polonia, fără acordul lui nu vă puteți muta copilul în România. Puteți merge în vizită cu buletinul, dar nu să vă stabiliți. Pentru pașaport este nevoie de semnătura ambilor părinți.

Notă de final: Pentru detalii concrete vă recomand să consultați un avocat, textul este scris din experiența personală, ceea ce nu exclude ca experiența altora să fie diferită.