Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Egiptenii în afaceri

masjid-pogung-dalangan-t5wNqFyCkTI-unsplashPhoto by Masjid Pogung Dalangan on Unsplash

Avem un egiptean sunit la serviciu, angajat recent, care se comportă ca orice alt musulman nemâncător de carne de porc și abstinent de la alcool. Este o persoană simpatică la prima impresie, foarte vorbăreț, îmbrăcat mereu stilat, cu pantaloni ce-i definesc bine curul intens lucrat la sală, și-i mândru de el din cale afară. Ascultându-l cu atenție, printre cuvinte strecoară anumite contexte bizare ce îți dau de înțeles că este un înfocat promotor al culturii sale și că nu se va debarasa niciodată de ea. Emană indirect, prin fiecare por, mândria extremă a nației sale, a marelui Egipt despre care am tot auzit de la egiptenii emigrați prin diverse colțuri ale lumii, ceea ce n-ar fi un lucru rău, dacă emanarea asta nu ar cuprinde și superioritatea arogantă pe care și-o arogă față de femei, ură abia reținută față de evrei și iritarea deschisă împotriva șiiților. Cel mai evident și periculos atribut al său este că-i alunecos, o caracteristică bine înrădăcinată a tuturor musulmanilor, atât din Levant, cât și din Golf, prin care-și maschează adevărate intenții, incompetența sau lenea. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face când dai peste un musulman, iar din experiența mea scurtă și intensă cu ei, aș spune că neîncrederea pe care trebuie să le-o acorzi este direct proporțională cu zelul lor religios. Cu cât mai virtuoși Coranului, cu atâta sunt mai fățarnici. Este de asemenea obositor de lăudăros, o altă caracteristică tipică a culturii sale, prin care încercă să se impună, cerșind respectul și atenția celorlalți. Ce nu-și dă el seama este că, în cultura poloneză, lauda excesivă este asociată cu lipsa încrederii în propriile forțe.

În general egiptenii sunt oameni minunați, de la care poți învăța multe și alături de care poți avea experiențe unice, fiind de o istețime și o falsitate aparte. Trebuiesc tratați cu respect (măcar fățiș) și foarte multă distanță. În mrejele lor cad cel mai des naivii, care au obiceiul de a se încrede în lingușeli, o artă pe care musulmanii o mânuiesc cel mai cu talent. Punctul lor slab este orgoliul. Ei au întotdeauna dreptate (în mintea lor), de aceea  în situațiile de conflict confruntarea deschisă nu-i o idee bună. În afaceri îți cer să le fii prieten, confident ori frate, și eu vor manifesta față de tine o abureală similară, atâta timp cât vor simți că trag mai multe avantaje financiare din unirea intereselor voastre, decât tine. Își testează, stresează și presează partenerii de afaceri pentru un ban în plus, iar când interesul expiră, se vor debarasa de ei fără urmă de simpatie.

Miroase a criză

Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.

Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.

Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!

Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Iordania din nou

Mă pregătesc de Iordania. Ultima dată am fost acum doi ani. Vremea va fi chiar plăcută, 25 si 12 grade. Va fi un in-out, cu două zile prin aeroporturi și lipsă de somn. Aterizăm în Amman pe Queen Alia, un aeroport nou, spațios și curat. Singurul impediment va fi statul după viză, care data trecută ne-a luat vreo două ore, în miez de noapte.

Ar fi trebuit să-mi încep probioticele, dar am uitat, căci data trecută am făcut o criză urâtă, după ce am mâncat de la un local stradal un fel de ștrudel. M-am simțit atât de rău fizic, că în aeroport, după ce m-am dezorientat total, am ajuns să mă plimb cu fundul pe scările rulante. Arătam ca un homeless de aeroport, cu valiza de mână după mine. Am primit atunci o doză mixtă de medicamente contradictorii, sau așa mi s-a spus, unele pentru diaree și celelalte pentru constipație. Nu am protestat, căci nu aveam putere, am luat ce mi s-a dat cu încredere și fără posibilitatea de a verifica, căci oricum nu puteam citi arabă. În următoarele două zile am mâncat doar pita și am băut doar apă, meniu pe care l-am găsit cel mai delicios și mai ales comestibil, la toate restaurantele selecte pe la care am umblat. La unul mi s-a pus in față accidental, o farfurie de cartofi prăjiți, stropiți cu brânză și trufe. Nici până atunci nu-mi plăceau trufele, dar după faza asta am oroare la mirosul lor.

Între timp, mi-a trimis clientul agenda călătoriei în care, pe lângă vizitele de curtoazie la oameni bogați și  influenți local, a introdus și un program de divertisment, team building cum se spune, adică team-ul nostru cu al lor. S-a gândit să ne facă o surpriză și să ne ducă la Al-Maghtas, dar cum am fost deja cu clientul anterior, i-am sugerat să schimbăm. Eu aș fi mers la Petra, dar cum șeful a fost deja, cade din discuție. Asta e, când am să fiu eu șefă, am să stabilesc eu itinerarul. Până atunci, trebuie să mă împachetez, și ca de obicei, nu prea am chef.

Aspectul etnic

L-am experimentat prima dată acum vreun an la plajă, când mă jucam cu fiică-mea lângă doi gagii. Unul dintre ei s-a băgat cu mine în seamă, întrebându-mă rapid dacă tăticul este prin peisaj. I-am răspuns că nu, fiind de mult divorțată, așa că a insistat să schimbăm numerele de telefon. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar am zis că nu strică dacă merg la o întâlnire. După ce am schimbat numerele, s-au întețit discuțiile și a reieșit că nu sunt poloneză, fapt cam evident din greșelile mele gramaticale repetate. Subit gagiul și-a pierdut interesul, văzându-și de treaba lui automat și bineînțeles că nu m-a mai sunat vreodată.

Cam la fel se întâmplă și cu KTM-istul, doar că nu etnia a jucat un rol definitoriu în povestea asta, ci faptul că sunt anti-PiS și nu împărtășesc entuziasmul naționalist polonez. KTM-istul este de fapt mecanicul la care-mi duc eu mașina la reparat. Fost polițist, și-a deschis după ce a ieșit la pensie (că aici polițiștii sau cadrele militare pot ieși la pensie după 10 ani de muncă) un service auto, unde are vreo 3-4 angajați. Și cum îmi tot duceam eu mașina la el, m-a mai observat și în fustă la un moment dat, așa că a început să pulseze cu abureli. Deși-i chel (deci nu-i pe stilul meu), i-am da apă la moară, căci este cu bun simț, fermecător și motociclist. Am stat la palavre când îmi mai luam mașina de la reparat, m-a dus odată pe motocicletă și azi s-a nimerit să ieșim la o plimbare, după o epopee a sms-elor, ca să ne cunoaștem mai bine. Și cunoașterea a mers excelent, până am ajuns la politică. Dacă în privința religiei ne-am înțeles, că l-am prins în faza de ateu, după ce fusese un catolic înfocat, la politică ne-am lovit frontal. Eu votând orice numai să nu iasă PiS, socialiști, catolici și jefuitori ai celor care muncesc și câștigă, pentru a da plevei, el că ăștia-s cei mai corecți, mai cinstiți ca alții și că ei fac dreptate. I-am și zic că mă miră atitudinea lui, pentru un om care are o afacere proprie să susțină un partid socialist până în măduva oaselor. Și ca să adaug sare peste rană, nu am împărtășit entuziasmul lui pentru Polonia și mândria polonezilor de a locui în țara lor, spunându-i direct că eu locuiesc aici mai mult de nevoie, decât de voie și că mâine m-aș căra pe un alt tărâm, dacă nu ar fi fiică-mea în cărți.

Lovit în orgoliul polonez, m-a întrebat la despărțire, după îmbrățișarea de rigoare, dacă știu că are prietenă. Normal că știam, doar nu uitasem povestea vieții lui, doi copii cu două femei, urmate de o gagică dusă cu pluta, dar care i-a dat emoții și adrenalină, înlocuită cu actuala prietenă, pe care singur a descris-o ca un șoricel gri (în poloneză se spune șoricel gri unei fete sau femei liniștite sau modeste, destul de timidă, care nu se îmbracă sfidător sau nu iese în evidență din mulțime). Doar el uitase de ea, când se invita insistent și repetat la mine acasă, ba la cină, ba la micul dejun.

Știam că nu-i material de făcut casă cu el, mai ales când omul stă în chirie și trage din greu să plătească două pensii alimentare, dar mi-a plăcut modul galant în care m-a abordat și l-am încurajat să continue, să văd măcar până unde ajunge. La un moment dat mă gândeam să-l folosesc de un futai rapid (știu ce mi-am propus, dar am și eu momentele mele de slăbiciune), dar pe urmă mi-am zis că nu-i bine să amestec afacerile cu plăcerea, mai ales că service-ul lui auto este foarte aproape de casa mea și convenabil, așa că mi-am pus moaca de fată serioasă, ce se lasă curtată discret.

Știu că ai prietenă, i-am răspuns, de aia nu te invit la mine acasă. L-am încurajat totuși să mă mai caute … 😉 și cu tupeu am să-i cer un discont la următoare reparare.

De la personal la profesional

– Hello, how are you?
– Hi. I am sick and not available for sex, but have a great time in town.
– I am in Barcelona, but thanks. I was wondering if you have time for a business meeting actually when I’m next in town.
– Business meeting? What you have in mind?
– Yes. I need someone who could potentially manage locally.
– What you want me to do?
– Well, I can explain all at the meeting …
– OK. Then we can meet.
– But it’s quite a nice role actually.
– OK. We will see.

În agenda mea o terminasem de mult cu englezul, dar pe plan personal. Deși prima idee ce mi-a venit în minte, când am citit cuvântul manage a fost de koks, am zis că pot pierde o jumătate de oră ca să aflu ce vrea pe plan profesional un băiat care nu trage totuși pe nas. Întâlnirea a fost undeva între profesional și personal, cel puțin pentru el, citindu-i fâstâceala cu care îmi vorbea. M-a luat pe ocolite și l-am lăsat, privindu-l cu simpatie și explicându-i pe scurt cum arată în practică planurile lui mărețe de afaceri în Polonia. Se gândește să cumpere, împreună cu doi colegi și ei englezi, câteva apartament pe aici pe care să le închirieze. Chestii fumate de mult, deja învechite local și cu o perioadă de întoarcere a investiției destul de lungă, raportat la prețul apartamentelor momentan. Nu i-am zis eu toată povestea asta, însă l-am avertizat despre cum arată sezonul, destul de scurt în Polonia, chiar și pentru scandinavi, subliniindu-i că mulți proprietari aleg să închirieze pe contract lunar când winter is coming și nu prin Airbnb. I-am zis că-l ajut să cumpere ceva.
Ne-am lungit mai mult de jumătate de oră, dar nu prea mult, iar când el a început cu poveștile uzuale despre Euro 2020 și meciurile pe la care a fost, că-mi trimisese ceva poze din Porto, i-am zis că, din păcate trebuie să plec, căci tocmai m-a lovit tusă brusc. I-am sugerat să-și cumpere o geacă, căci venise din Barcelona în cămașă, iar aici sunt 13 grade și plouă.
E frumușel așa, chiar arată plăcut, mai ales când e treaz.

Afaceri cu polonezi vicleni

Polonia este o țară mare și frumoasă. Are câmpuri pline cu grâne și copaci semeți cu frunze verzi tot anul. Polonia mai are și o mulțime de firme, ce produc diverse chestii, pentru că polonezilor le place să creeze, să construiască și să ofere la vânzare. În același timp, Polonia este și o țară socialistă, foarte, foarte socialistă, cu un stat curvar, care vine, te fute și apoi întreabă.

Statul polonez în acțiune:

”Oh, s-ar putea sa fi greșit noi. Poftiți afacerea înapoi! Da, într-adevăr au trecut 20 de ani de când vă tot judecați cu noi și între timp afacerea dumneavoastră frumoasă a falimentat, dar vă mergea parcă prea bine și trebuia să fie ceva în neregulă cu dumneavoastră. Da, acuma e cam nasol, știm, dar dacă vindeți ce a mai rămas, poate vă scoateți banii după un avocat, din cei cinci pe care i-ați angajat ca să vă ajute să vă demonstrați nevinovăția.”

Ăsta e statul polonez. Fix așa face. E și un film pe tema asta, in care am făcu și eu figurație, Układ Zamknięty – Circuit Închis.

Același stat, ia de la majoritatea oamenilor normali și harnici 32% din cât fac, ca să împartă mai apoi tuturor boracilor, ce nu au încă 18 ani, contravaloarea a 1/4 din salariul minim brut. Practic, în Polonia e mai eficient să faci 5 boraci decât să mergi la muncă. Și cu 4 te-ai scos, că tot faci mai mulți bani decât, dacă ai munci la ABC-ul din colț, după ce îți impozitează statul salariul.

Și în acest stat grozav oamenii vor să facă afaceri. Un gest frumos și nobil, până când, în viziunea lor vor să-și exporte bunurile. Ca sa le împartă cu lumea și alte state, mai civilizate sau mai putin. Și nu doar că vor să le vândă mai scump decât în Polonia, unde polonezul obișnuit e foarte pretențios la preț (nu judec, ba chiar mă bucur), dar vor să care și cu ei toată corvoada financiară poloneză. Pentru că un stat curvar trăiește din amenzi, iar amenzile și penalitățile, nasc adevărați monștrii sacri ai finanțelor. Femei în vârstă, cu capul pe umeri și mustața deasupra buzelor, care mai repede își tau o mâna decât sa sune la finanțe și sa clarifice nelămuririle, și pentru care, logica, flexibilitatea sau regulile altor țări rezonează cu închisoarea.

Doar că, polonezii vor să exporte și statul polonez vrea și el, mai mult cu gura, dar și cu taxele. Întrebare retorica: Cum pușca mea, când nu sunt in stare sa facă o factură comercială ca lumea, ca să trimită marfa din punctual A în punctual B? Și apropo de punctul B, ei nici maca nu prea le au cu engleza, dar ăsta-i elementul de surpriză. Pentru asta își angajează străini pe post de manageri, ca de directori se pun tot pe ei.