Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.

Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Egiptenii în afaceri

masjid-pogung-dalangan-t5wNqFyCkTI-unsplashPhoto by Masjid Pogung Dalangan on Unsplash

Avem un egiptean sunit la serviciu, angajat recent, care se comportă ca orice alt musulman nemâncător de carne de porc și abstinent de la alcool. Este o persoană simpatică la prima impresie, foarte vorbăreț, îmbrăcat mereu stilat, cu pantaloni ce-i definesc bine curul intens lucrat la sală, și-i mândru de el din cale afară. Ascultându-l cu atenție, printre cuvinte strecoară anumite contexte bizare ce îți dau de înțeles că este un înfocat promotor al culturii sale și că nu se va debarasa niciodată de ea. Emană indirect, prin fiecare por, mândria extremă a nației sale, a marelui Egipt despre care am tot auzit de la egiptenii emigrați prin diverse colțuri ale lumii, ceea ce n-ar fi un lucru rău, dacă emanarea asta nu ar cuprinde și superioritatea arogantă pe care și-o arogă față de femei, ură abia reținută față de evrei și iritarea deschisă împotriva șiiților. Cel mai evident și periculos atribut al său este că-i alunecos, o caracteristică bine înrădăcinată a tuturor musulmanilor, atât din Levant, cât și din Golf, prin care-și maschează adevărate intenții, incompetența sau lenea. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face când dai peste un musulman, iar din experiența mea scurtă și intensă cu ei, aș spune că neîncrederea pe care trebuie să le-o acorzi este direct proporțională cu zelul lor religios. Cu cât mai virtuoși Coranului, cu atâta sunt mai fățarnici. Este de asemenea obositor de lăudăros, o altă caracteristică tipică a culturii sale, prin care încercă să se impună, cerșind respectul și atenția celorlalți. Ce nu-și dă el seama este că, în cultura poloneză, lauda excesivă este asociată cu lipsa încrederii în propriile forțe.

În general egiptenii sunt oameni minunați, de la care poți învăța multe și alături de care poți avea experiențe unice, fiind de o istețime și o falsitate aparte. Trebuiesc tratați cu respect (măcar fățiș) și foarte multă distanță. În mrejele lor cad cel mai des naivii, care au obiceiul de a se încrede în lingușeli, o artă pe care musulmanii o mânuiesc cel mai cu talent. Punctul lor slab este orgoliul. Ei au întotdeauna dreptate (în mintea lor), de aceea  în situațiile de conflict confruntarea deschisă nu-i o idee bună. În afaceri îți cer să le fii prieten, confident ori frate, și eu vor manifesta față de tine o abureală similară, atâta timp cât vor simți că trag mai multe avantaje financiare din unirea intereselor voastre, decât tine. Își testează, stresează și presează partenerii de afaceri pentru un ban în plus, iar când interesul expiră, se vor debarasa de ei fără urmă de simpatie.

Miroase a criză

Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.

Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.

Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!

Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Iordania din nou

Mă pregătesc de Iordania. Ultima dată am fost acum doi ani. Vremea va fi chiar plăcută, 25 si 12 grade. Va fi un in-out, cu două zile prin aeroporturi și lipsă de somn. Aterizăm în Amman pe Queen Alia, un aeroport nou, spațios și curat. Singurul impediment va fi statul după viză, care data trecută ne-a luat vreo două ore, în miez de noapte.

Ar fi trebuit să-mi încep probioticele, dar am uitat, căci data trecută am făcut o criză urâtă, după ce am mâncat de la un local stradal un fel de ștrudel. M-am simțit atât de rău fizic, că în aeroport, după ce m-am dezorientat total, am ajuns să mă plimb cu fundul pe scările rulante. Arătam ca un homeless de aeroport, cu valiza de mână după mine. Am primit atunci o doză mixtă de medicamente contradictorii, sau așa mi s-a spus, unele pentru diaree și celelalte pentru constipație. Nu am protestat, căci nu aveam putere, am luat ce mi s-a dat cu încredere și fără posibilitatea de a verifica, căci oricum nu puteam citi arabă. În următoarele două zile am mâncat doar pita și am băut doar apă, meniu pe care l-am găsit cel mai delicios și mai ales comestibil, la toate restaurantele selecte pe la care am umblat. La unul mi s-a pus in față accidental, o farfurie de cartofi prăjiți, stropiți cu brânză și trufe. Nici până atunci nu-mi plăceau trufele, dar după faza asta am oroare la mirosul lor.

Între timp, mi-a trimis clientul agenda călătoriei în care, pe lângă vizitele de curtoazie la oameni bogați și  influenți local, a introdus și un program de divertisment, team building cum se spune, adică team-ul nostru cu al lor. S-a gândit să ne facă o surpriză și să ne ducă la Al-Maghtas, dar cum am fost deja cu clientul anterior, i-am sugerat să schimbăm. Eu aș fi mers la Petra, dar cum șeful a fost deja, cade din discuție. Asta e, când am să fiu eu șefă, am să stabilesc eu itinerarul. Până atunci, trebuie să mă împachetez, și ca de obicei, nu prea am chef.

Aspectul etnic

L-am experimentat prima dată acum vreun an la plajă, când mă jucam cu fiică-mea lângă doi gagii. Unul dintre ei s-a băgat cu mine în seamă, întrebându-mă rapid dacă tăticul este prin peisaj. I-am răspuns că nu, fiind de mult divorțată, așa că a insistat să schimbăm numerele de telefon. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar am zis că nu strică dacă merg la o întâlnire. După ce am schimbat numerele, s-au întețit discuțiile și a reieșit că nu sunt poloneză, fapt cam evident din greșelile mele gramaticale repetate. Subit gagiul și-a pierdut interesul, văzându-și de treaba lui automat și bineînțeles că nu m-a mai sunat vreodată.

Cam la fel se întâmplă și cu KTM-istul, doar că nu etnia a jucat un rol definitoriu în povestea asta, ci faptul că sunt anti-PiS și nu împărtășesc entuziasmul naționalist polonez. KTM-istul este de fapt mecanicul la care-mi duc eu mașina la reparat. Fost polițist, și-a deschis după ce a ieșit la pensie (că aici polițiștii sau cadrele militare pot ieși la pensie după 10 ani de muncă) un service auto, unde are vreo 3-4 angajați. Și cum îmi tot duceam eu mașina la el, m-a mai observat și în fustă la un moment dat, așa că a început să pulseze cu abureli. Deși-i chel (deci nu-i pe stilul meu), i-am da apă la moară, căci este cu bun simț, fermecător și motociclist. Am stat la palavre când îmi mai luam mașina de la reparat, m-a dus odată pe motocicletă și azi s-a nimerit să ieșim la o plimbare, după o epopee a sms-elor, ca să ne cunoaștem mai bine. Și cunoașterea a mers excelent, până am ajuns la politică. Dacă în privința religiei ne-am înțeles, că l-am prins în faza de ateu, după ce fusese un catolic înfocat, la politică ne-am lovit frontal. Eu votând orice numai să nu iasă PiS, socialiști, catolici și jefuitori ai celor care muncesc și câștigă, pentru a da plevei, el că ăștia-s cei mai corecți, mai cinstiți ca alții și că ei fac dreptate. I-am și zic că mă miră atitudinea lui, pentru un om care are o afacere proprie să susțină un partid socialist până în măduva oaselor. Și ca să adaug sare peste rană, nu am împărtășit entuziasmul lui pentru Polonia și mândria polonezilor de a locui în țara lor, spunându-i direct că eu locuiesc aici mai mult de nevoie, decât de voie și că mâine m-aș căra pe un alt tărâm, dacă nu ar fi fiică-mea în cărți.

Lovit în orgoliul polonez, m-a întrebat la despărțire, după îmbrățișarea de rigoare, dacă știu că are prietenă. Normal că știam, doar nu uitasem povestea vieții lui, doi copii cu două femei, urmate de o gagică dusă cu pluta, dar care i-a dat emoții și adrenalină, înlocuită cu actuala prietenă, pe care singur a descris-o ca un șoricel gri (în poloneză se spune șoricel gri unei fete sau femei liniștite sau modeste, destul de timidă, care nu se îmbracă sfidător sau nu iese în evidență din mulțime). Doar el uitase de ea, când se invita insistent și repetat la mine acasă, ba la cină, ba la micul dejun.

Știam că nu-i material de făcut casă cu el, mai ales când omul stă în chirie și trage din greu să plătească două pensii alimentare, dar mi-a plăcut modul galant în care m-a abordat și l-am încurajat să continue, să văd măcar până unde ajunge. La un moment dat mă gândeam să-l folosesc de un futai rapid (știu ce mi-am propus, dar am și eu momentele mele de slăbiciune), dar pe urmă mi-am zis că nu-i bine să amestec afacerile cu plăcerea, mai ales că service-ul lui auto este foarte aproape de casa mea și convenabil, așa că mi-am pus moaca de fată serioasă, ce se lasă curtată discret.

Știu că ai prietenă, i-am răspuns, de aia nu te invit la mine acasă. L-am încurajat totuși să mă mai caute … 😉 și cu tupeu am să-i cer un discont la următoare reparare.

De la personal la profesional

– Hello, how are you?
– Hi. I am sick and not available for sex, but have a great time in town.
– I am in Barcelona, but thanks. I was wondering if you have time for a business meeting actually when I’m next in town.
– Business meeting? What you have in mind?
– Yes. I need someone who could potentially manage locally.
– What you want me to do?
– Well, I can explain all at the meeting …
– OK. Then we can meet.
– But it’s quite a nice role actually.
– OK. We will see.

În agenda mea o terminasem de mult cu englezul, dar pe plan personal. Deși prima idee ce mi-a venit în minte, când am citit cuvântul manage a fost de koks, am zis că pot pierde o jumătate de oră ca să aflu ce vrea pe plan profesional un băiat care nu trage totuși pe nas. Întâlnirea a fost undeva între profesional și personal, cel puțin pentru el, citindu-i fâstâceala cu care îmi vorbea. M-a luat pe ocolite și l-am lăsat, privindu-l cu simpatie și explicându-i pe scurt cum arată în practică planurile lui mărețe de afaceri în Polonia. Se gândește să cumpere, împreună cu doi colegi și ei englezi, câteva apartament pe aici pe care să le închirieze. Chestii fumate de mult, deja învechite local și cu o perioadă de întoarcere a investiției destul de lungă, raportat la prețul apartamentelor momentan. Nu i-am zis eu toată povestea asta, însă l-am avertizat despre cum arată sezonul, destul de scurt în Polonia, chiar și pentru scandinavi, subliniindu-i că mulți proprietari aleg să închirieze pe contract lunar când winter is coming și nu prin Airbnb. I-am zis că-l ajut să cumpere ceva.
Ne-am lungit mai mult de jumătate de oră, dar nu prea mult, iar când el a început cu poveștile uzuale despre Euro 2020 și meciurile pe la care a fost, că-mi trimisese ceva poze din Porto, i-am zis că, din păcate trebuie să plec, căci tocmai m-a lovit tusă brusc. I-am sugerat să-și cumpere o geacă, căci venise din Barcelona în cămașă, iar aici sunt 13 grade și plouă.
E frumușel așa, chiar arată plăcut, mai ales când e treaz.