Egiptenii în afaceri

masjid-pogung-dalangan-t5wNqFyCkTI-unsplashPhoto by Masjid Pogung Dalangan on Unsplash

Avem un egiptean sunit la serviciu, angajat recent, care se comportă ca orice alt musulman nemâncător de carne de porc și abstinent de la alcool. Este o persoană simpatică la prima impresie, foarte vorbăreț, îmbrăcat mereu stilat, cu pantaloni ce-i definesc bine curul intens lucrat la sală, și-i mândru de el din cale afară. Ascultându-l cu atenție, printre cuvinte strecoară anumite contexte bizare ce îți dau de înțeles că este un înfocat promotor al culturii sale și că nu se va debarasa niciodată de ea. Emană indirect, prin fiecare por, mândria extremă a nației sale, a marelui Egipt despre care am tot auzit de la egiptenii emigrați prin diverse colțuri ale lumii, ceea ce n-ar fi un lucru rău, dacă emanarea asta nu ar cuprinde și superioritatea arogantă pe care și-o arogă față de femei, ură abia reținută față de evrei și iritarea deschisă împotriva șiiților. Cel mai evident și periculos atribut al său este că-i alunecos, o caracteristică bine înrădăcinată a tuturor musulmanilor, atât din Levant, cât și din Golf, prin care-și maschează adevărate intenții, incompetența sau lenea. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face când dai peste un musulman, iar din experiența mea scurtă și intensă cu ei, aș spune că neîncrederea pe care trebuie să le-o acorzi este direct proporțională cu zelul lor religios. Cu cât mai virtuoși Coranului, cu atâta sunt mai fățarnici. Este de asemenea obositor de lăudăros, o altă caracteristică tipică a culturii sale, prin care încercă să se impună, cerșind respectul și atenția celorlalți. Ce nu-și dă el seama este că, în cultura poloneză, lauda excesivă este asociată cu lipsa încrederii în propriile forțe.

În general egiptenii sunt oameni minunați, de la care poți învăța multe și alături de care poți avea experiențe unice, fiind de o istețime și o falsitate aparte. Trebuiesc tratați cu respect (măcar fățiș) și foarte multă distanță. În mrejele lor cad cel mai des naivii, care au obiceiul de a se încrede în lingușeli, o artă pe care musulmanii o mânuiesc cel mai cu talent. Punctul lor slab este orgoliul. Ei au întotdeauna dreptate (în mintea lor), de aceea  în situațiile de conflict confruntarea deschisă nu-i o idee bună. În afaceri îți cer să le fii prieten, confident ori frate, și eu vor manifesta față de tine o abureală similară, atâta timp cât vor simți că trag mai multe avantaje financiare din unirea intereselor voastre, decât tine. Își testează, stresează și presează partenerii de afaceri pentru un ban în plus, iar când interesul expiră, se vor debarasa de ei fără urmă de simpatie.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Reparații

Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.

”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.

M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.

Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.

M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.

Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.

Cultura banului

După câțiva ani buni petrecuți în afara României, după mult timp de lucrat cu mine, în care m-am descotorosit parțial de unele obiceiuri, mentalități, frustrări și opinii crescute și educate în România, am înțeles că românii, în marea lor majoritate, nu au cultura banului. Românii nu știu cum să se raporteze la bani, la obținutul, păstratul și valoarea banului.

Banul este pentru români, și mai ales pentru bărbați, un motiv de frustrare, un obstacol și în același timp o baghetă magică, împlinirea tuturor viselor și mai ales ștergerea tuturor umilințelor și durerilor personale, pe care doar banul le rezolvă. Pentru că banul cumpără, pentru cei care nu-l posedă, totul, de la înfățișare, la nevoi și chiar oameni. Cei care nu au banul sunt în stare să-și vândă totul pentru el, doar să-l posede, ca mai apoi să-l schimbe pentru ceea ce în mentalitatea lor reprezintă succesul. În mod interesat am observat o corelație directă dintre aspectul fizic nemulțumitor al unui bărbat în tinerețe, ce se traduce printr-un succes relativ la femei (ceea ce hrănește o gravă frustrare) și  fixarea pe bani. Cu cât bărbații pe care i-am cunoscut erau mai frumoși, cu atât fixația lor asupra banilor era mai slabă.

În mentalitatea românească nu se cunoaște valoarea banului, nu se apreciază banul, dar în același timp se invidiază și se dorește cu ardoare banul. În România societatea pe ansamblu nu are bani, are doar câțiva noi îmbogățiți, ce-și flutură lovelele prin față săracilor ca să se simtă ei mai bine cu ei. Fluturatul banilor ascunde alte grave frustrări legate de percepția și valoarea personală. Oameni care au nevoie să fluture banii știu că nu mai posedă alte argumente, iar fluturatul banilor le dă impresia că sunt mai puternici, pentru că-i pot înjosi pe alții. Doar că-i înjosesc pe alți frustrați, ca și ei. Cei rezolvați mental nu se închină la bani și în nici un caz la banii altora.

Românii nu au nici cultura banului, nu-i înțeleg valoarea și nici nu o respectă. Banul odată obținut este pentru majoritatea un ban aproape cheltuit, preferabil pe lucruri scumpe pentru că dau impresia de valoare. În cultura românească bogații sunt ”răi”, o moștenire comunistă pe care poporul cu încăpățânare o cară cu el. Ești un om rău dacă te gândești la profit sau dacă ai mentalități capitaliste, prin care vrei să-ți schimbi optimal munca în monedă. Din păcate românilor le lipsește educația financiară, singura pârghie prin care se pot egaliza veniturile.

Și au plecat arabii

Și au plecat arabii, ofticați că nimeni în Polonia nu dă nici cât o ceapă degerată pe fițele lor de prost gust sau pe milioanele lor din bancă. Aici oamenii sunt capabili să-și facă micul dejun singuri și nu se oftică ca proștii că, restaurantele nu sunt destul de fițoase, că nu au șofer la scară sau că li-se spune că vor sta în trafic, dacă merg în direcția greșită. Printre oamenii culți, cu școli și care au muncit pentru ceea ce au, bijuteriile Cartier, gențile Dior sau hijab nu reprezintă  semne de statut social și nici nu vin la pachet cu plecăciuni sau comportament de slugărime. Aici, nu ne înjosim în fața unei pizde rasiste, ca să o facem să se simtă specială și nici nu o elogiem, ca să-i creștem stima de sine. Și tot aici ii doare în pulă pe toți de faima lor locală, sau de nevoia lor de a fi serviți ca niște feudali dolofani. În Europa, noi nu ne închinăm la regalități, ne-am decapitat regii pe la 1700 iarna și nici nu ne udăm în pantaloni la auzul că cineva are vreo 15 milioane de euro în bancă. Să-i fie de bine și să-i folosească sănătoși. Pe aici nici nu ne închinam la oameni si când servim pe cineva, o facem cu respect, nu pentru ca ne impresionează că sunt bogați sau lipsiți de respect, chiar daca provin ei din GCC.  In afară de faptul că Dubai este un oraș excentric și Saudi Arabia e o țară pe hartă, pentru polonezi tot GCC-ul lor nu-i decât un tărâm cald, conflictual și plin de arabi, pe care polonezii nu vor să-i vadă pe străzile de lângă casele lor. Să stea in „Arabia” lor, cam ăsta e mesajul.

Da, știu că o cunoaște pe Anastasia, s-a lăudat cu treaba asta, ca să arate ce tare este ea în bot. Ba chiar a scos de la naftalină o poză cu ea și cu Anastasia, că să ne-o lăfăie prin fata ochilor. Mă bucur pentru ea că-i are numărul de telefon în mobil, dar mă doare fix în pula pe care nu o am de treaba asta. Nu m-ar impresiona nici dacă l-ar cunoaște pe Papa de la Roma și toate cunoștințele ei pe interes nu compensează lipsa ei de bun simț și faptul că nu-i în stare să poarte nici măcar o conversație banală. In schimb știe foarte bine să se plângă despre tot ce o înconjoară, în arabă desigur. Nu de alta, dar nu prea le are cu engleză. Probabil știe doar comenzile pentru filipineze și atâta tot.

Eu am mai lucrat cu oameni bogați si caractere fitoase. Într-un fel e mediul meu, pot sa-l accept, de cele mai multe ori îl tolerez si parțial îl înțeleg, dar asta pana la un anumit punct. E punctul pe  care arabii îl lasă cu mult în urmă, mai ales atunci când își dau arama pe față. Arabii sunt niște ființe cu adevărat goale pe dinăuntru, lipsiți de valoare, cultură sau umanitate. Impresia lor, că pot cumpăra totul, doar pentru că-și permit să fie slugăriți de niște filipinezi morți de foame, nu se verifică în Europa, printre oamenii educați și cu un simt al identității și al sinelui. Oriunde se găsesc muritori de foame, gata să lingă toate cururile murdare de căcat, dar pe aici  ăia sunt mult mai putini, un fel de excepția și in nici un caz regula. Cu polonezii, chiar nu le merge, pentru ca au nimerit între un popor mândru și care nu se lasă călcat in picioare pentru niște arginți ori impresionat de fițe.

La plecare, au lăsat în urma lor o mizerie arabă. De drum bun, fost jefuiți în tren, probabil de un hoț iscusit și puternic tentat de cele cinci valize ale lor de marcă. Măcar a avut pizda material pentru snapchat.

Smerenia

Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.

Cine plătește?

În weekend discuții filosofice cu niște amici despre relații, dinamica dintre parteneri și nota de plată. Am povestit aici din experiența mea cu fostul soț și cum mi-am remodelat așteptările, dar se pare că nu este o experință singulară, fiind destul de la modă în timpurile curente. Așa că, împărtășim din experiențele altora:

Pat este o gagică simpatică, foarte artistă și zâmbăreață. Acum ceva vreme o ardea cu un prieten la modul de amiciție și ceva mai mult, până într-o zi de sâmbătă. Se trezise din mahmureală la prima oră a dimineții, doar ca să realizeze că a pierdut cadoul de nuntă, pe care trebuia să-l livreze la vreo 150 de km, câteva ore mai târziu în timpul zilei. Petrecuse noaptea cu el, tânărul divorțat, sprinten și voinic, cu mașină în dotare, abonat la toate petrecerile posibile, mereu în căutare de inspirație și un loc de muncă, nemulțumit de poziția lui de funcționar bancar plictisitor. Și îi povestește ea pățania cu pierderea cadoului, uitat alături de o pereche de pantofi în tramvaiul ce o aducea acasă, după întrevederea lor romantică și lungă, când a realizat că pe lângă durerea de cap cauzată de mahmureală și durerea financiară, cauzată de pierderea cadoului, mai are o durere, cea a transportului. Nu găsea nici o mașină disponibilă (la Blablacar) care să o ducă la timp în orașul natal pentru nuntă. La care prietenul ei îi zice că ar duce-o el, dar nu are benzină. Dar, de consolare o invitat-o la o petrecere seara, iar a doua zi a dus-o cu mașina la plajă.

I-am zis de la obraz că pe ăla îl doare în pulă de ea. Nu i-a prea plăcut, consolându-se cu ideea că ar fi fost prea mult din partea lui să o ducă până acasă la mă-sa pe banii lui. Plan la plaja erau doar 50 de km.

***

Jas este un gagiu de 40 de ani, inteligent, simpatic, direct, glumeț și prietenos, pe care l-a lăsat nevasta după aproape 20 de ani împreună, o casă, o masă și două fiice frumoase. L-a părăsit pentru altul, cu care s-a recăsătorit și are un al treilea copil. Jas a fost atât de șocat de situație că și-a cam sabotat afacerea până aproape a falimentat, și-a băgat pula în rutina socială și s-a cărat pentru o lună în Thailanda. Acolo a întâlnit o localnică pe care a declarat-o dragostea vieții lui și a pus la cale planul măreț de aducere a ei în Polonia. Vreo 6 luni a trăit amorezat până peste urechi, comunicând fiecăruia și oricăruia dorea sa-l asculte, cât de atașat și îndrăgostit este el de jumătatea thailandeză, găsită în sfârșit. S-a dat peste cap de mai multe ori, a aplicat și s-a înregistrat la toate aplicațiile posibile numai să o aducă pe gagică în strălucitoarea Europă. Aproape a venit tipa, când maică-sa s-a opus în ultima clipă, cumva circumspectă în dragostea asta năzărită pe neașteptate. Jas nu a zburat din nou pana acolo încercând să-și convingă viitoare soacră de intențiile lui pure, ci s-a consolat local cu refuzul, și i-a cerut frumos jumătății lui de inima, să-i returneze banii pentru investiția deșartă.

Pe vremea amorului cu fluturași in stomac i-am zis în glumă că o poate închide în pivniță, ca să aibă thailandeză pe stil musulman, dar s-a ofticat de glumea mea prostă. Observ că a preferat să fie ”domn” până la capăt, fără glume, dar banii ceruți înapoi.

Carențe financiare

Am fost crescută de părinți cu banii mei în buzunar, ai mei spunându-mi dintotdeauna să îmi plătesc propria consumație, să nu accept cadouri, mai ales de la bărbați, iar în liceu, m-a pus să dau înapoi o bluză pe care mi-o cumpărase un tip cu care mă întâlneam. Taică-meu era și polițist, deci orice cadou pe care îl puteam primi, ar fi putut fi interpretat în anumite circumstanțe ca o mită indirectă, de aceea era foarte strict cu noi (eu și frate-meu) în privința asta. Efectul a fost că, ulterior în viața adultă am intrat în relații neștiind cum să mă raportez corect la chestiunea banilor, a cadourilor, a așteptărilor ce țin de partea financiară pe care un bărbat ar fi trebui să le furnizeze în relație. Iubiții mei pe termen lung erau fericiți că lângă mine economiseau, ceea ce era un lucru super pentru ei, dar nu neapărat și pentru mine, căci eu nu mă simțeam specială, răsfățată sau apreciată în vreun fel. Și niciodată nu am simțit siguranță financiară lângă un bărbat. Așa că, atunci când m-a întâlnit fostul soț, care este un zgârcit notoriu, am fost mană cerească pentru el. De la prima întâlnire nu mi-a plătit nimic și a continuat să împartă totul la doi, inclusiv chitanțele de la restaurat, chiar și câțiva ani după căsătorie. Dacă îmi dădea 20 de zloți, ca nu aveam cash, scria pe o foaie și se aștepta să-i returnez. La restaurant plătea el toată consumația cu cardul lui de credit, ca să adune mile și să pară ”un bărbat”, iar apoi venea acasă, împărțea chitanța la doi, intra în contul meu și-și transfera jumătate din bani la el în cont. Când mi-am schimbat parola de la cont, a rămas șocat că nu mai are acces la pușculița mea, ba chiar a vrut să mă sperie cum îmi va fi de greu, de acum în colo, ca să fac eu toate transferurile. Eram însărcinată cu copilul lui, când el și-a cumpărat o mașină nouă, iar mie mi-a vândut-o pe a lui. I-am dat cash, banii în mână, însărcinată în 7 luni. I-am plătit peste valoarea mașinii, deși am încercat să negociez, dar s-a ofticat și i-am dat pace. A început să dea cu banul doar când s-a simțit amenințat, văzând că plec, a devenind brusc foarte generos, la concurență cu mă-sa în valoarea cadourilor, căci până atunci soacra îmi lua cadouri mai scumpe decât soțul. Era bogat, avea bani, acțiuni și proprietăți, chiar mai multe decât mă informase pe mine că are, și folosise acest argument de la început pentru a-mi oferi minimul. Un fel de scuză că mă testează, să nu fiu eu cumva avidă după banii lui, scuză pe care a întreținut-o și după ce a insistat să mă ia de nevastă. Și cum eu eram îndrăgostită, naivă și nu știam să mă raportez la bani, nu am nici cerut, nu am nici așteptat, până m-am văzut cu un copil în brațe, fără loc de muncă și trăind din bursă, și împărțind cot la cot cheltuielile cu el, în timp ce el făcea doar din salariu de cinci ori mai mulți banii ca și mine. Atunci mi-am tras semnalul de alarmă, realizând în ce căcat ajunsesem, pentru că nu știam să-mi pun standarde, să ”cer” și să aștept o investiție corectă și la același nivel din partea persoanei cu care îmi împărțeam viața și căruia îi născusem un copil. L-am lăsat cu bani cu tot, în ciuda protestelor și a promisiunilor lui și am început să-mi caut puncte de reper, deși nu știam cât mi-se cuvine și cum trebuie să cer. Mi-am dat seama ulterior, că eram atât de setată pe ideea că sunt independentă și nu-mi trebuie banii nimănui, că mă simțeam aiurea când îmi plăteau bărbații consumația, ba chiar mai aveam prostul obicei de le plăti eu lor. Am purtat nenumărate discuții cu o prietenă de-e mea pe tema asta. Îmi spunea permanent ce prost gândesc, dându-mi sfaturi bune, dar pe care eu refuzam să le ascult.

Încetul cu încetul am început să mă schimb, să-mi redefinesc așteptările și valoarea, punctul de cotitură fiind, o cină pe care am vrut să o achit eu, iar persoana pe care o iubeam, atunci, mi-a spus: „eu știu că ești o femeie de succes, independentă și cu banii tăi, și apreciez asta, dar eu așa am fost educat, să plătesc, e de datoria mea și îmi face plăcere să am această contribuție”. Cuvintele lui mi-au schimbat total perspectiva, mai ales că veneau de la un om inteligent și bogat. De atunci, am învățat că nu trebuie să cer, ci să accept. Pentru că cei care dau, vor și primi de la mine în schimb, iar cei care nu-mi oferă mie, vor oferi alteia, și le doresc din tot sufletul să le fie de bine cu aia!

Iar prietenelor mele, care știu că au probleme similare, le spun sincer că, un bărbat care nu investește nici măcar într-o amărâtă de cină, mai ales la început, când vrea să te cucerească, nu-i un bărbat care o să investească ulterior, când tu dai totul iar el are rezerve. E doar un puștan care vrea să te fută pe gratis, cu minim efort și pe banii tăi.

Dubai din nou

Dubai este locul contrastelor, un teritoriu duty free cu lux uzual accesibil, structurat social in funcție de țara de provenință și culoarea pielii. Aici totul este posibil și se găsesc de toate, doar că, costă. Când ești turist și doar în trecere, acest duty free luxos îți face o impresie foarte pozitivă, iar atâta timp cât alegi să menții o legătură superficială cu acest loc ești în paradis. Dubai este un temporar, iar cei care trăiesc acolo știu asta cel mai bine, profitând de moment, trăind din plin, făcând și cheltuind banii cu o viteză fantastică. Dubai nu este un loc ieftin, căci luxul costă, iar toate prețurile sunt cu mai ridicate decât în Europa, însă este un loc unic. Majoritatea mărcilor luxoase din lume pregătesc produse aparte care se vând exclusiv în Dubai, în mall-urile spațioase sau hotelurile elegante.

În Dubai mergem de obicei în grup, la târg sau la întâlniri de afaceri, pentru că e mai ușor. Dubai e un loc în care contează să ai gașcă, să ai un partener alături sau să cunoști pe cineva local, care să îți arate zona și să te însoțească. A fi singur prin Dubai e și incomod și plictisitor, pentru că acolo se explorează și se cucerește în grup.

În Dubai ne cazăm de obicei pe Sheik Zayed Road, nu departe de World Trade Center, unde se desfășoară târgurile. Alegem Voco (fost Nassima) sau Conrad, cu o preferință pentru Voco. În funcție de noroc nimerim camere mișto cu vederea spre Sheik Zayed Road și atunci ne bucurăm de o priveliște încântătoare de zgârie nori sau pentru cei mai puțin norocoși, nimerim o cameră cu ferestre puține, iar acelea îndreptate spre pustiul neatins, nisip murdar și construcții în desfășurare. În Voco plusurile sunt mirosul minunat pe care îl are recepția, ți micul dejun bogat, cu humus excelent și fac omlete bune. Singurul minus e piscină. În Conrad au o piscina super, dar micul-dejun este slăbuț și sunt limite de la lift, putând merge cu liftul doar la etajul la care stai și etajele publice.

Ca și în vizitele precedente am mâncat într-o seara la Al Safadi, unul dintre cele mai bune restaurante libaneze din Dubai, iar la cererea colegilor și la alegerea clienților am mâncat la doua restaurante indiene. Mi-am confirmat bucătăria libaneză în topul preferințelor, și mi-am confirmat că bucătăria indiana nu-i pentru mine. În restaurantele indiene nu mă regăsesc în gust, în culorile care însoțesc felurile de mâncare sau în stilul de servire. Găsesc mâncarea indiană prea greoaie, cu arome prea iuți și prea multe mirodenii. Nici dulcele nu-mi place, care mi-se pare o îmbinare a zahărului cu zahăr. Dacă, din bucătăria libaneză servesc orice, în restaurantele indiene cel mai mult mănânc pâinea nedospită, pe care o găsesc cea mia gustoasă și care îmi amintește de anii copilăriei petrecuți la bunici, când bunica o prepara pe plita sobei, pusă în bucătăria improvizată de vară.

La shisha, tradiție locală la fiecare călătorie, am fost lângă Conrad hotel, unde s-a deschis un nou local 24h, cu băutori relativ bune și shisha excelentă. Nu îmi place să fumez și nici nu știu să fumez, însă nu îmi refuz câteva fumuri dintr-o shisha de portocală când sunt în țările arabe. E parte din experință. Relaxarea acolo înseamnă suc proaspăt din fructe (mango și măr verde – preferatele mele) și o shisha. Nu am fost la cumpărături pentru că nu am avut timp și nu am făcut din chestia asta o prioritate, totul fiind cu 30% mai scump în Dubai, inclusiv parfumurile din aeroport. Dacă în Italia ador să hoinăresc prin magazine mici din Florența, în Dubai nu mă atrag km de parcurs în mall-uri cu aer condiționat. M-am gândit să-mi cumpăr eventual bijuterii, dacă găsesc ceva interesant, dar cum nu am căutat, nici nu am găsit. În schimb am fost la plajă, în apropiere de Burj Al Arab. Speram să mă relaxez la soare ca și anul trecut, doar că de data asta, fiind cu o lună mai devreme, plaja era încă neprimitoare. Am făcut un peeling de nisip mânat de vând, care ne-a lovit nemilos minutele pe care le-am petrecut privind valurile sălbatice ale mării, ce se revărsau reci la picioarele noastre.

Din ciclul mini obiceiurilor cu repetare, ne-am certat cu un taximetrist care ne-a dus aiurea și am întâlnit o prostituată în hotel. Sunt ele peste tot, dar doar după câteva zile de ședere ți-se formează ochii și le recunoști din prima.

Despre divorț cu seriozitate

Divorțul nu e un concurs, nici o competiție, e o luptă. Câteodată lupta e pe viață și avuție, pe copii și posesiuni, pe părinți, socrii, prieteni și opinia publică, alteori lupta este despre viață și despre credite sau obligații, alimente și timp. Lupta poate fi deschisă cu participare generală sau tăcută, privată în liniștea superficială a căminului cu obloanele trase, cu multe victime colaterale sau doar cu doi pioni, ce se lovesc reciproc în cerc închis. Divorțul nu e un concurs, căci acolo dacă participii o faci voluntar și poți renunța fără consecințe majore. Divorțul e pe viață, pe confort, pe consecințe, pe ceea ce ai, ai avut sau vei avea, iar participările fâstâcite și pline de falsă modestie sunt eșecuri deghizate. Așa că, permiteți-mi să nu cred în basme despre cupluri separate de bună voie și nesilite de nimic, pentru că, chiar dacă ulterior își afișează cu nonșalanta armonia, ea a fost dobândită cu vărsări de sânge sau măcar transpirație abundentă. E natural ca armonia să se instaleze ulterior în relațiile dintre partenerii divorțați și să afișeze amândoi cartea compromisului la vedere, dar s-a ajuns acolo după o luptă zdravănă, în care unul a luptat împotriva celuilalt. Normal că, după ce s-a instalat noua rutină, se pot lăuda amândoi, mai ales în perspectiva unei noi cuceriri, că s-au despărțit amical, alegând să-și șteargă din memorie fazele la care și-au scos ochii cu brio. Și eu, dacă mă întâlnesc mâine cu un tip care mă interesează și accidental ajung să vorbesc de divorț, am să-i spun ca a fost o chestie de comun acord, că am ajuns la concluzia că, nu ne înțelegeam și am decis să mergem pe drumuri separate. Diplomatic, nu? Și frumos și mincinos prin omisiune.

Divorțul nu e flori și parfum, indiferent ce îți spun aia care au divorțat și nici nu e ușor, pentru că însumează eșecuri, deznădejde și iluzii pierdute. Divorțul e o bătălie, din care pot ieși doi învingători, unul singur sau nici unul, iar câștigul individual depinde de fiecare în parte.

Ca să ieși învingător din divorț trebuie să faci câteva lucruri de bază, iar ele ar fi cam așa:

În primul rând îți faci un plan. Și dacă tu vrei să părăsești și când te aștepți să fii părăsit. Planul ți-l structurezi în funcție de ceea ce vrei să obții în urma divorțului și cum îți dorești să arate viața ta după divorț, unde și cum vrei să trăiești, pentru că divorțul nu e un scop, e un mijloc. Dacă vrei să te desparți, ca să fii cu altcineva, atunci acesta este țelul tău, deși după părerea mea nu este un țel tocmai bun, pentru că ai mari șanse ca persoana nouă să aibă multe carențe pe care le are persoana curentă. Dar e un țel și în realitate e unul dintre cele mai comune țeluri. Sunt și oameni care atunci când știu că vor să divorțeze, îți caută o nouă persoană, care să le ofere garanția că există și altceva, iar dacă tot fac saltul, vor să fie siguri că au parașuta în spate. Amanții cu care treci prin divorț sunt amanții parașută, câteodată rămân, alteori se desprind.

Apoi în funcție de țel și viziunea pe care o ai, trebuie să îți faci o listă cu ceea ce vrei să câștigi în urma divorțului (libertate, bani, casă, etc) și cu ceea ce poți să pierzi (bani, confort, timp cu copii, falsa afecțiune, siguranță, poziție socială, etc.). Pune bine asta în balanță, vezi care sunt lucrurile importate pentru tine și treci la planul doi, cum să lupți pentru ele.

La faza asta mulți inițiatori de divorț fac pasul înapoi, pentru că atunci când pun avantajele și dezavantajele în balanță, reiese ori că au prea mult de pierdut, ori că au prea mult de luptat. E și asta o alegere și ca orice am alege, pe termen lung, creierul nostru o va vota drept corectă, pentru că așa suntem programați să facem, căci altfel nu ne-ar lăsa remușcările să putem funcționa. Când cealaltă parte inițiază divorțul, e bine să îți faci și tu planul, ca să știi măcar ce vrei să obții. Așa că șterge lacrimile și treci la muncă, jelitul lasă-l pentru după.

Planul de divorț se începe cu o vizită la avocat, care trebuie făcută cât mai repede, chiar dacă doar scârțâie treaba, pentru că îți poate clarifica multe aspecte și îți poate evalua exact poziția în care te afli. Cel mai bine e să-ți alegi avocatul pe bază de reputație, pe recomandare și în nici un caz să nu fie un prieten de familie (oricum nu se baga prietenii de familie, dar cel mai sănătos e să-i eviți din start). Pentru că-l plătești, întreabă-l tot ce-ți trece prin cap, fără jenă și scoate tot din tine, pentru că nu știi niciodată cum un lucru care ție ți-se pare lipsit de importanță, îți poate aduce beneficii. Cere-i soluții, la cum ar aborda el problema ta, în așa fel încât să obții ce era pe prima listă și să eviți să pierzi cât mai mult din a doua. Dacă nu îți convin răspunsurile sau nu ți-se potrivesc, consultă un al doilea avocat. Nu te zgârci la bani, pentru că asta e viața ta și acum e momentul să lupți pentru ea. Construiește strategia cu avocatul și începe prin a aduna dovezi, cât mai multe. Nu te da înlături de la ați înregistra jumătatea la nevoie, dar nu exagera cu spionajele și camerele de supraveghere, pentru că nu face o impresie bună la judecătorie și te consumă pe tine mai mult interior. Analizează-ți bine situația și începe să-ți numeri martorii. Dă-ți drumul la gură, spunând deschis ce te nemulțumește, dar nu  la modul de bârfă, ci concret și în câteva cuvinte. Nu e cazul să faci pe misteriosul/a la faza asta, pentru că oricum oamenii vor bârfi, și în loc să vorbească aiurea, mai bine spune-le tu clar și concis situația în care te afili și ce te-a mânat să iei decizia. Știu că e nașpa și nu o să fie plăcut să speli rufe în public, dar dacă taci vei fi acuzat de mai rele, așa că cel mai bine e să-ți oferi o șansă de a-ți face vocea ascultată. Nu trebuie să te spovedești la fiecare, dar îți trebuie un răspuns care să pară temeinic și hotărât. Cu cât îl scoți pe gură mai repede, cu atâta vei fi cicălit mai puțin pe tema asta.

Plănuiește-ți viața în etapa următoare, unde o să locuiești după separare, din ce o să te întreții, cum o faci cu copii. Prezintă-ți planurile și susține-le în fața partenerului, chiar dacă el/ea se vor da cu curul de pământ că nu le convine. E multă dramă inutilă la divorț, chiar dacă ambii știu că la asta se ajunge și mereu vor fi scoase de sub preș câteva polițe neplătite, dar cel mai important e să te ți de viziunea ta. După ce v-ați separat cu locuința, evită să discuți divorțul cu partenerul, trimite-l/o la avocat, pentru că orice discuții inutile nu îți sunt în avantaj. Nu accepta să te întâlnești cu avocatul lui/ei fără avocatul tău și dacă vrea ceva la telefon, cere-o în scris, chiar dacă e o chestie banală. Ai avocat, folosește-l, ca pe un burete, pentru că discuțiile inutile vor fi inutil de obositoare, îți vor mânca timp inutil și nu valorează nimic. Contează doar decizia de la tribunal și pe aia trebuie să fii concentrat/ă.

Urmează-ți planurile cât mai exact, nu te îndepărta de ele și trage aer în piept. E doar o stare de lucruri, care se poate schimba, iar la final va veni și ușurarea mult așteptată.