Aniversar, despre relația care îmi place

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Din dinamica relațiilor complicate, complexe și romantice

Am observat-o prima oară în saună, cu părul ei negru și des, sprâncene bine arcuite deasupra ochilor frumoși, de un verde deschis, și buzele ușor umflate de la acele doctorilor iscusiți. Delicată, subțirică și bine trecută de 30 de ani, s-a înfășurat în prosop și din două mișcări precise și-a scos slipul sublim, precum îi stă bine unei femei ce se respectă și se promovează prin prisma feminității, înainte de toate. Manierată, s-a întins pe lemnul cald cu cartea în mână și a zâmbit mulțumită la reflexia momentului în care se afla.

I s-a alăturat el, un bărbat de peste 50 de ani, cu delicate riduri în jurul ochilor și pielea albină, pătrunzând căutător în saună. Probabil un domn respectabil în cercurile lui de prieteni și după port, primul îmbogățit din neamul lui de polonezi, neșcolit în ale manierelor universale, dar foarte doritor în a părea mai mult decât i-a fost dat să fie. A început să o privească satisfăcut, cu o dâră invizibilă de salivă prelinsă peste riduri, inhalând căldură, în timp ce ea-i explica dinamica lămpilor din saună.

Am cautat intrigată verigheta printre degetele lui mici și îmbătrânite, dar avusese tactul să și-o scoată dinainte. Din dinamica lor se înțelegea că sunt amanți, iar cearta de a doua zi de la micul dejun doar mi-a confirmat bănuială. La ultimele ore ale dimineții, ea s-a prezentat suplă și proaspătă, îmbrăcată în negru, cu adidași de marcă și privirea visătoare, în timp ce el a acompaniat-o cu ochii în telefon, răspunzând absent atât mesajelor de acasă, cât și ei. „Trebuie să le răspunzi chiar acum”, s-a supărat ea fără impact. L-a școlit un pic în filosofia momentului, dorindu-și cu ardoare sa prețuiască activ clipele numărate, care le mai rămăsese împreună, din weekendul romantic petrecut la malul marii într-un hotel de cinci stele. El a ascultat-o calm, după care i-a răspuns abrupt, într-un dialog greu de înțeles, indescifrabil pentru curioși, acompaniat de colcăiala localului plin de familii vorbărețe și copii gălăgioși. A fost suficient ca doar ea să-i audă cuvintele, al căror efect a devenit instant vizibil pe fata ei, brusc părăsită de zen. Lovită în orgoliu, ea a mers după o cafea, iar la întoarcere întreaga lor dinamică emana o scindare. El s-a mai potolit cu telefonul, iar ea l-a luat pe al iei în brațe, ca să umple golurile conversație inutile.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (II)

Când am simțit telefonul în mijlocul creștetului am realizat definitiv că-i dusă. M-am uitat la ea cu un amestec de scârbă și iritate pe care eram determinată să-l țin în mine. De obicei explodez, atunci când îmi mai pasă de oameni, dar de ea nu-mi mai păsa. Voiam doar să văd ușa închisă în urma ei și ea evacuată din viața mea pentru totdeuna.

O  englezoaică excentrică, pe care am cunoscut-o cu peste 13 ani în urmă, regizoare la teatrul amator în care am activat pe vremuri. Avusesem o relație mai mult cordială, o mai ajutam pe ici pe colo, până când m-am reîntors în centrul orașului și am devenit vecine. De atunci a început să mă frecventeze mai des și m-am ajutat cu doctoratul, făcându-mi proofreading-ul din poziția de vorbitor nativ. Deși, i-am plătit serviciul, exact la prețul cerut, a avut cumva grijă, să mă țină mereu îndatorată, într-un joc de rugăminți, pledoarii, milă și umilință simulată, pe un fundal destul de solid, de femeie singură într-o țară străină, fără copii și cu părinții morți, îmbrăcată ca un om al străzii, mereu cu unghiile netăiate, părul neîngrijit și ciorapii găuriți. Emanând imaginea unei artiste neînțelese de lume, în mintea ei, lumea greșește și ea are dreptate, căci nu contează cum arați sau cum te comporți, atâta timp cât poți debita lucruri inteligente și susține conversații avansate despre literaturi, teatru sau film. În realitate lumea tolerează, dar nu prea accepta excentricii, chiar dacă le face pe plac, asta durând până când ei devin o babă răutăcioasă, plină de frustrări și ură, ce disimulează adevărul și adevăratele-i intenții.

A început să-mi facă fițe când a realizat că sunt într-o relație serioasă, reproșându-mi că nu am timp de ea, fiind prea ocupată să mă întâlnesc cu prietenul meu, ca și cum am fi fost prietene la cataramă cu program zilnic de vizitare. Apoi, a apucat-o drama, suferind gălăgios că prietenul meu nu o place, deși o văzuse omul doar o singură dată în viața lui și nu avea nici o părere anume despre ea. Pe urmă, mi-a aruncat câteva toane sporadice, în momente dificile pentru mine, simțind nevoia să-mi testeze limitele, ca să vadă până unde poate întinde coarda. Ca un copil nesigur pe el, îmi cerea insistent atenția când eram ocupată și nu aveam timp de ea, ca să mi-o refuze când i-o propuneam. S-a auto invitat de Revelion, după ce-i comunicasem clar că stăm acasă cu copii și nu avem loc unde să cazăm invitații peste noapte, implorându-mă prin telefoane repetate să o primesc seara pentru două ore. A rămas desigur toată noaptea, răsplătindu-mă printr-un comportament deplorabil, iar la finalul serii, printr-un gest prostesc, ce în opinia ei trebuia interpretat ca o glumă, mi-a dat cu telefonul în cap.

A doua zi i-am blocat numărul și i-am șters toate mesajele. Am fost mai ușor decât mi-aș fi închipuit, odată ce am decis că nu am nevoie să păstrez în jurul meu oameni instabili emoțional, răi și care nu știu să se comporte. Odată cu ea, i-am mai făcut vânt unei alteia (care nu a avut chiar tupeul să se auto invite de revelion, dar mi-a sugerat că așteptă să o invit eu), făurită din același aluat și cu un comportament la fel de dăunător, cu care răcisem relațiile de ceva timp, după a doua ei criză de isterie majoră, când nu-i făcusem pe plac în detrimentul meu. Au ceva în comun femeile astea două, pe lângă răsfățul de copil singur la părinți, singurătate pe care o aleg conștient și lipsa copiilor la vârste relativ înaintate. Posedă o anumită manifestare de ură față de toți cei care au ceva din ceea ce ele își doresc și un mod perfid de-a induce altora sentimente de vină, atunci când nu primesc ceea ce-și doresc.

Închizând aceste două uși nocive, m-am simțit eliberată și pregătită ca să deschid noi ferestre ce vor duce spre alți oameni, care-mi vor aerisi viața. M-am mirat că nu le-am făcut vânt mai devreme, dar am în mine o dorință naivă de-a crede că există ceva bun în fiecare om. Și de aceea, dau mereu câte o șansă, doar ca să mi-se demonstreze repetitiv că sunt mulți oameni care nu o merită.

Cum m-am scăpat de prieteniile toxice (I)

Am petrecut mai bine de 30 de minute din ora pe care o aveam la dispoziție, ca să-i repet aceeași poveste. I-o spusesem și la întâlnirea anterioară. O știam pe de rost și acum o repetam mecanic, ca o lecție învățată de frică la școală, ce nu m-a convins încă, cu logica ei. Am realizat că mi-o repetam de fapt mie, cerându-i aprobarea. Voiam să-mi confirme judecata corectă, într-o lume în care alegerile sunt individuale și subiective. Alegerea este urmarea judecății, dar una nu o condiționa pe cealaltă. Putem judeca bine și alege prost, precum putem judeca greșit, dar alege bine. Auzindu-mă, realizam că judec corect, însă refuz să-mi pun în aplicare alegerea, corectă dar neplăcută, de aceea chestionam judecata ce a stat la baza ei. Reacția de opoziție la schimbare, am realizat, pe care mi-o manifestam printr-o ploaie inutilă și predictibilă de cuvinte. Ea, calmă ca de fiecare dată, mi-a strecurat în minte o umbrelă, sumarizându-mi scurt și la subiect realitatea: atunci când avem o părere proastă despre noi înșine, ne înconjurăm de oameni care ne confirmă asta într-un fel sau altul. Punct ochit, punct lovit!

Toată viața am cultivat în interiorul meu, două păreri contradictorii despre mine, una foarte bună și alta extrem de proastă. Mi-am construit părerea foarte bună pe bază de instinct, prin forțe proprii și motivându-mă pozitiv. Mi-am întărit-o manifestându-mi independența și îmbrățișându-mi rebeliunea, muncind nopți întregi acolo unde alții au abandonat și cultivând relații cu oameni de succes, ce m-au apreciat, m-au ajutat și m-au încurajat. Părerea foarte proastă mi-am însușit-o din copilărie, prin educația defectuoasă, bătăile umilitoare, critica constantă și motivarea negativă. Am hrănit-o cu nesiguranța mea și opiniile oamenilor nefavorabili, pe care i-am acceptat lângă mine, deși-mi făceau rău. Cele două păreri au trăit permanent în mine și din fericire pe termen lung părerea foarte bună a dominant, datorită ei reușind să ating succesul în multe aspecte ale vieții mele.

În mod analog, am dus cu mine două feluri de prietenii. Pe de o parte am avut bucuria de-a întreține prietenii cu oameni care m-au iubit onest și mi-au insuflat sentimente pozitive, iar pe de alta am cultivat relații nefavorabile cu persoane ce m-au înconjurat cu un amestec ciudat de afecțiune, invidie și pretenții, servit sub o formă de instabilitate, înțepături neașteptate, accese de furie sau comportament de abandon, atunci când deciziile mele nu le-au fost pe plac. Parțial, reflexie a relației mele defecte cu mama, am cărat astfel de prietenii distructive cu mine ani buni din viață. M-am găsit mereu câte o amică (sau chiar mai multe) falsă, ce cultiva de obicei la adresa mea o invidie ascunsă, obișnuind ă mă disprețuiască disimulativ și gata să mă înțepe la primul semn de slăbiciune. Aceste ființe ba au profitat de bunătatea mea excesiv de naivă în unele momente, ba au simulat neputința, ca să-mi exploateze mila scăpată de sub control. Le-am simțit dintotdeauna toxicitatea, manifestată în special în prezenta unui bărbat, prin aroganță și dispreț la adresa mea, iar eu, pentru că nu mă cunoșteam și nu mă iubeam suficient, mă manifestam în prezența lor în cele mai teribiliste forme ale mele, imprevizibile, teatrale, mânate de o nevoie puternică de a le satisface cu orice preț, tocmai pentru că știam că vor fi nesatisfăcute. În mod ciudat erau persoanele în fața cărora asertivitatea mea atât de faimoasă față de necunoscuți, se topea instantaneu, ca o pată nesemnificativă de zahăr într-o tigaie încinsă la focul lor dăunător.

În terapie am început am devenit conștientă de aceste prietenii nefavorabile, găsindu-le la început asemeni unor pietricele rătăcite prin bocanci, ce mă jenau din mersul meu spre țel. Treptat, vindecând-mă și construindu-mi o părere universal bună despre mine, definindu-mi corect nevoile și dorințele, am realizat că duc cu mine nu pietricele, ci bolovani inutili, ce-mi apasă dureros pe spinare. Un bagaj toxic ce mă trage în jos, mă dezavantajează la mers și mă împiedicându-mă să evoluez, ce nu mă las să fiu eu. Dar, ca orice drog, mai ales dintre cele ce nu ne fac bine, am refuzat cu încăpățânare să renunț la ele și după ce am realizat cine sunt. Pentru că adicția era puternică, am început cu placebo. Am încercat să le vorbesc deschis, dar m-a împiedicat scutul lor de apărare și ripostele lor non-verbale nemiloase. Cum să-i spui cuiva deschis că-ți face rău, că te rănește și te tratează incorect, când persoana din fața ta îți transmite prin ființa ei că o ofensezi doar deschizând subiectul?

”Ticăloasa ești tu”, am citit pe fața ei. ”Pentru că mă deconspiri.”

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Despre avort în Polonia

În Polonia avortul la cerere este ilegal din 1993. Spre deosebire de România, pe vremea comunismului polonez avortul era legal. După căderea comunismului, la care a pus din plin umărul și biserica catolică, aceasta și-a cerut simbria de la politicieni. Și una dintre simbrii a fost avortul. Societatea civilă, politicienii și biserica au ajuns la compromisul care era valabil până săptămâna trecută: avortul la cerere a devenit ilegal, avortul fiind posibil doar 1) în cazul în care pune în pericol viața femeii, 2) fătul s-a format în urma unui act criminal sau 3) fătul are malformații congenitale.

Efectul pe termen lung a deciziei a fost că tot mai mulți tineri necăsătoriți și-au asumat copii făcuți accidental, iar societatea pe ansamblu și-a modelat o opinie împotriva avortului unui făt sănătos. Opțiunea avortului la cerere a devenit tabu, fiind un act condamnat social, iar femeile care din diverse motive alegeau întreruperea sarcinii o făceau în tăcere deplină și în străinătate. Pe ansamblu în Polonia se făceau foarte puține întreruperi legale de sarcină, fiind înregistrate undeva la peste o mie de cazuri anuale în ultimii cinci ani, dintre care peste 90% din cauza fătului cu malformații congenitale. Procedura legală era greoaie, complicată și nu de fiecare dată funcționa, existând medici ce refuzau să-și dea acordul pentru întreruperea sarcinii fătului cu probleme, chiar dacă părinții îți doreau asta și îndeplineau criteriile. Treptat s-a dezvoltat un război tacit între medicii extremiști și femeile însărcinate ce își doreau oprirea sarcinii cu probleme. Au apărut cazuri de medici ce refuzau să facă investigațiile prenatale avansate pentru a stabili exact dacă fătul are malformații, ca mama să nu-l poată avorta, sau de medici ce le-au forțat pe femei să ducă la capăt sarcini în urma cărora fătul s-a născut cu malformații și a murit în scurt timp de la naștere.

În această atmosferă de conflict pe tema avortului s-a încercat din 2015 să se ilegalizeze avortul pe baza malformațiilor genetice, guvernanții conservatori ai PiS reușind în sfârșit acestă performanța săptămâna trecută. Tot de prin 2015 pe străzile marilor orașe apăreau regulat manifestări publice împotriva avortului susținute de grupuri radicale de bărbați extremiști, care asociau femeile ce avortau feți cu malformații congenitale cu Hitler.

Considerând vârsta tot mai înaintată la care femeile aduc copii pe lume în Polonia, riscurile pentru poloneze de-a rămâne însărcinate cu un făt deformat genetic sunt tot mai mari. În multe cazuri fătul este sortit morții imediat după naștere, malformațiile fiind de multe ori incompatibile cu viața, sau în cazul în care supraviețuiește, el va duce o viață de legumă vegetativă, mama lui fiind condamnată să-l îngrijească. Puse în fața unei asemena perspective, majoritatea polonezele s-au răsculat. Ce își doresc este să fie alegerea lor de-a păstra sau nu un făt cu malformații congenitale și nu interdicția de-a face avort.

Pentru mine avortul este o chestiune privată, o alegere și un drept. Am fost educată să privesc avortul cu mare distanță, impersonal, trăindu-mi tinerețea într-o țară în care avortul era folosit ca mijloc de contracepție. Cunosc persoane care au făcut avort la cerere pentru că nu-și doreau un copil atunci în viața lor ori cu persoana respectivă. Nu le-am judecat și nici nu le-am privit cu dispreț, știind că și eu, dacă aș fi fost pusă în situația lor probabil aș fi făcut aceeași alegere. Când nu ai un copil, idea de-al avea este foarte abstractă. După ce am născut, am început să privesc mai conservativ avortul din perspectivă personală și nu universală, căci nu consider că ar fi de treaba mea să judec deciziile altor femei în această privință. Mi-am dat seama că am fost norocoasă că nu fost pusă în situația de-a face avort, căci făcând asta probabil  aș fi rămas profund marcată. Am știut însă, însărcinată fiind, că dacă fătul ar fi avut malformații aș fi ales să fac avort. Consider că fiecare viitor părinte trebuie să decidă pentru el individual dacă poate și vrea să aibă un copil cu probleme, în măsura în care aceste lucruri se pot descoperi. Este nemilos, traumatizant și inuman să condamni o femeie să aducă pe lume un copil nesănătos, care o va condamna la a-i fi îngrijitoare până la moarte sau va muri imediat după naștere. Sunt femei care aleg să ducă până la capăt sarcini cu malformații, dar aceasta este alegerea lor și nu toată lumea își dorește să treacă printr-o asemenea experință. Consider chestiunile avortului și a copiilor foarte personale, individuale și care ar trebui tratate cu seriozitate de fiecare în parte. Emanciparea, cunoașterea și inteligența de acum ne dă posibilitatea să ne privim urmașii nu doar din perspectiva înmulțirii cu orice preț, ci a perpetuării speciei cu sens și mai ales responsabilitate.

Singurătatea

În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.

Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.

Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.

Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.

Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.

Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?

Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.

Carte: Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat

81pNSLoFXsL

Citind cartea lui Steve Harvey, un comediant foarte amuzant de altfel, am avut câteva momente de ”aha”, realizând cât de greșită era educația percepția mea în materie de bărbați și relațiile dintre bărbați și femei. Parcurgând-o pagină cu pagină, mi-am dat seama că, din fragedă  adolescență mi s-a indus anumite idei eronate despre așteptările pe care trebuie să le îndeplinesc într-o relație și mai ales despre cele pe care le pot emite. Această educație a contribuit enorm la permanenta mea nemulțumire față de status quo-ul majorității relațiilor mele, care în mod miraculos urmau modele similare.

În primul rând, cartea lui Steve, ușor de citit, amuzantă și utilă, face o distincție clară între stilul de viață aventuros și relația de cuplu, și odată ce știi ce-ți dorești, poți să cauți conform criteriilor corespunzătoare. Țin minte că în tinerețe descalificam mereu bărbați prin cuvintele ”nu corespunde”, deși în fața mea se prezentau pretendenți serios intenționați, dar care pentru spiritul meu de aventură de atunci nu erau potriviți. De aceea este important să conștientizăm ceea ce ne dorim, căci în perioadă de aventuri criteriile alegerii unui partener și regulile jocului, sunt total diferite față de cele pe care le folosim atunci când dorim o relație. Un gagiu dedicat hârjonelii nu trebuie să te impresioneze cu inteligența lui sclipitoare, pentru că nu o să-l cauți la neuroni dacă știi că, nu-și va propaga genele prin tine. Cu atât mai puțin te va interesa stabilitatea lui profesională, relația cu familia sau planurile de viitor. În schimb, când te interesează să găsești un partener pentru o relație mai serioasă, situația se schimbă radical. Planurile lui pe termen scurt și lung, stabilitatea profesională și financiară, precum și familia din care provine sunt elemente foarte importante, care decid dacă are rost să te angajezi sau nu într-o relație cu persoana respectivă.

În al doilea rând, cartea punctează foarte corect că, femeile primesc ceea ce cer, în funcție de pretențiile și așteptările pe care le emană. Total diferit față de ceea ce am auzit din folclorul local în care am crescut, Steve le spune femeilor să-și stabilească propriile standarde și așteptări, în funcție de ceea ce își doresc, apoi să le expună bărbaților în principal prin prisma a ceea ce nu-și doresc. Pentru că nimeni nu investește mai mult decât i-se cere, fiecare femeie trebuie să știe ceea ce vrea. Și mai ales să ceară! Citind cartea, mi-am făcut și eu o listă cu ceea ce-mi doresc de la un bărbat, bifând în ea tot ce este important pentru mine, de la trăsături de comportament, posibilități profesionale/financiare și dinamica dintre noi, până la deschisul ușilor sau datul hainei. Nu te zgârci la a fi ”scumpă”, sunt unii care-și vor permite și alții care îți vor întoarce spatele. Steve recomandă ca o femei să fie directă cu bărbații, clară și precisă în așteptări, în felul acesta evitând să-și piardă timpul cu gagii care ori nu sunt gata pentru o relație serioasă, ori nu vor să o aibă cu ea.

În al treilea rând, Steve explică și care sunt așteptările bărbații de la o femeie, pe lângă consecvență în cuvinte și fapte, sex, susținere și dragoste. Bărbații au nevoie să se simtă utili, necesari și mai importanți decât orice altceva ai câștigat sau dobândit.

Lectură plăcută!

Turul divorțatei prin naivitate

img_7200

O amică recent divorțată îmi povestește din aventurile ei de pe Tinderul proaspăt instalat. Când o aud, mai ales vorbind cu greutate, nu mă pot abține de la un mic un zâmbet ironic, amintindu-mi că și eu am avut dileme și frământări similare. Recent mi-a mărturisit supărată că, după cafeaua de acasă de la Tinderelul ei amic spaniol, omul nu o mai caută și nu-i mai nici scrie. Ofticată, după ce a ajuns să converseze cu vreo 15 gagii în același timp, a tras singură concluzia că se aștepta la un pic prea mult de la un etern călător, prins de Covid prin Polonia, cu bani prea mulți în buzunar și mult prea multă lene, care mai și locuiește la comun închiriat cu un amic și se joacă zilnic PlayStation. Îi atrăsesem atenția că-i cam prematur să-i povestească spaniolului plimbăreț despre copii ei, doi la număr, și așteptările pe care le are de viitorul partener serios de relație, dacă omu nu prea știe din ce-și va plăti chiria luna viitoare.

Ce am avut eu un pic diferit față de multe divorțate naive și filosofice, a fost că mi-am acceptat destul de repede statutul de petrecăreață, încercându-mă să mă abțin de la a vizualiza fiecare partener de sex și ca un potențial partener de viață. Mi-am recunoscut în primul rând mie că sunt în perioada de distracție, întâlniri scurte și plăceri rapide, evitând să par altceva. În schimb, văd la multe recent divorțate că o dau pe cartea independenței și a maturității, declarând în gura mare cât sunt ele de pregătite pentru o nouă relație serioasă și spumoasă, în timp ce tot la a doua propoziție îl pomenesc pe fostul, kotku (pisoiul cum ar veni), înjurându-l cu patimă și din abundență.

Din experiența mea citire, le-am recomanda proaspetelor domnișoare să-și trăiască viața la maxim, să uite de relații și stabilitatea pe care o avea cu soțul, și să-și amintească de vremurile tulburi, frumoase și petrecărețe ale adolescenței. Iar, când au terminat cu distracția și implicit l-au uitat și pe primul cu inelul, își vor face timp să-l găsească și pe următorul.

Comunicare non-verbală

nick-fewings-ka7REB1AJl4-unsplash

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Mi-a luat mult timp până să înțeleg că cea mai utilă formă de comunicare cu un bărbat este comunicarea non-verbală. Până să ajung la această concluzie au durat ani în care mi-am bătut gura degeaba cu explicații, nemulțumiri și doleanțe, ce le-au intrat partenerilor mei pe o ureche, ca să le iasă pe cealaltă. Când s-au văzut strânși cu ușa, unii dintre ei au înaintat cu răspunsurile corecte, predictibile și repetitive pe care mi le-au livrat cu regularitate de fiecare dată când nu au dorit să treacă la fapte. Câteodată, exasperată de lipsa concretului în schimbările lor mult promise, îmi repetam greșeala din condei, elaborând scrisori pline de înțelepciune, presărate cu speranță și apreciate de destinatar pe moment. Ce nu știam eu atunci, era că toate cuvintele sunt menite să fie uitate. Oricum le-aș exprima, verbal sau în scris, urlându-le în gura mare sau șoptindu-le la urechile flămânde ale interlocutorilor, cuvintele mele vor avea impact fix zero.

Am priceput târziu că bărbații sunt firi mult mai sentimentale decât femeile, mai stabile în afecțiune și mai sensibile. Singura problemă este că-i foarte greu să ajungi la sentimentele lor, iar cuvintele cu siguranță nu sunt săgeata care să le penetreze armura dură. În schimb, comunicarea non-verbală, prin acțiune și fapte, este cea mai eficientă armă. Atunci când faci și taci, după ce ți-ai oprit robinetul de la gargară inutilă, încep să observe și mai ales să simtă. Am acceptat cu greu că trebuie să mă abțin de la a-mi irosi energia pe vorbitul în gol  și că lipsa cuvintelor este cea mai eficientă metodă de comunicare, cu cele mai rapide efecte. Cum se comunică non-verbal cu un bărbat? Prin liniște. Nu trebuie să faci de fapt nimic. În limbajul femeilor asta se traduce prin a te abține de la a face absolut orice, o misiune grea și complicată, pentru noi, creaturile expresive.

În tinerețe, când așterneam tăcerea în relația cu partenerul, pentru mine iubirea noastră terminată și îngropată. Pentru el era un impuls la acțiune, ca să mă inunde pe mine cu iubirea lui ce mie nu-mi mai trebuia. Cu vârsta, am dezvoltat gena răbdării, rar posedată de exemplarele feminine în tinerețe, cu siguranță eu nu am avut-o, care m-a ajutat să înțeleg mai bine puterea ignorării. Așa că, am devenit tot mai ocupată.

Când o femeie nu face nimic, este un semnal clar pentru un bărbat că lucrurile nu merg în direcția în care ei îi convine,  și sunt pe cale s-o ia pe un făgaș care lui cu siguranță nu-i va convine. Așa că acționează, dacă îi pasă. Toți bărbații cărora le pasă răspund la liniște și la absență.