Singurătatea

În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.

Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.

Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.

Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.

Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.

Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?

Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.

Turul divorțatei prin naivitate

img_7200

O amică recent divorțată îmi povestește din aventurile ei de pe Tinderul proaspăt instalat. Când o aud, mai ales vorbind cu greutate, nu mă pot abține de la un mic un zâmbet ironic, amintindu-mi că și eu am avut dileme și frământări similare. Recent mi-a mărturisit supărată că, după cafeaua de acasă de la Tinderelul ei amic spaniol, omul nu o mai caută și nu-i mai nici scrie. Ofticată, după ce a ajuns să converseze cu vreo 15 gagii în același timp, a tras singură concluzia că se aștepta la un pic prea mult de la un etern călător, prins de Covid prin Polonia, cu bani prea mulți în buzunar și mult prea multă lene, care mai și locuiește la comun închiriat cu un amic și se joacă zilnic PlayStation. Îi atrăsesem atenția că-i cam prematur să-i povestească spaniolului plimbăreț despre copii ei, doi la număr, și așteptările pe care le are de viitorul partener serios de relație, dacă omu nu prea știe din ce-și va plăti chiria luna viitoare.

Ce am avut eu un pic diferit față de multe divorțate naive și filosofice, a fost că mi-am acceptat destul de repede statutul de petrecăreață, încercându-mă să mă abțin de la a vizualiza fiecare partener de sex și ca un potențial partener de viață. Mi-am recunoscut în primul rând mie că sunt în perioada de distracție, întâlniri scurte și plăceri rapide, evitând să par altceva. În schimb, văd la multe recent divorțate că o dau pe cartea independenței și a maturității, declarând în gura mare cât sunt ele de pregătite pentru o nouă relație serioasă și spumoasă, în timp ce tot la a doua propoziție îl pomenesc pe fostul, kotku (pisoiul cum ar veni), înjurându-l cu patimă și din abundență.

Din experiența mea citire, le-am recomanda proaspetelor domnișoare să-și trăiască viața la maxim, să uite de relații și stabilitatea pe care o avea cu soțul, și să-și amintească de vremurile tulburi, frumoase și petrecărețe ale adolescenței. Iar, când au terminat cu distracția și implicit l-au uitat și pe primul cu inelul, își vor face timp să-l găsească și pe următorul.

Comunicare non-verbală

nick-fewings-ka7REB1AJl4-unsplash

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Mi-a luat mult timp până să înțeleg că cea mai utilă formă de comunicare cu un bărbat este comunicarea non-verbală. Până să ajung la această concluzie au durat ani în care mi-am bătut gura degeaba cu explicații, nemulțumiri și doleanțe, ce le-au intrat partenerilor mei pe o ureche, ca să le iasă pe cealaltă. Când s-au văzut strânși cu ușa, unii dintre ei au înaintat cu răspunsurile corecte, predictibile și repetitive pe care mi le-au livrat cu regularitate de fiecare dată când nu au dorit să treacă la fapte. Câteodată, exasperată de lipsa concretului în schimbările lor mult promise, îmi repetam greșeala din condei, elaborând scrisori pline de înțelepciune, presărate cu speranță și apreciate de destinatar pe moment. Ce nu știam eu atunci, era că toate cuvintele sunt menite să fie uitate. Oricum le-aș exprima, verbal sau în scris, urlându-le în gura mare sau șoptindu-le la urechile flămânde ale interlocutorilor, cuvintele mele vor avea impact fix zero.

Am priceput târziu că bărbații sunt firi mult mai sentimentale decât femeile, mai stabile în afecțiune și mai sensibile. Singura problemă este că-i foarte greu să ajungi la sentimentele lor, iar cuvintele cu siguranță nu sunt săgeata care să le penetreze armura dură. În schimb, comunicarea non-verbală, prin acțiune și fapte, este cea mai eficientă armă. Atunci când faci și taci, după ce ți-ai oprit robinetul de la gargară inutilă, încep să observe și mai ales să simtă. Am acceptat cu greu că trebuie să mă abțin de la a-mi irosi energia pe vorbitul în gol  și că lipsa cuvintelor este cea mai eficientă metodă de comunicare, cu cele mai rapide efecte. Cum se comunică non-verbal cu un bărbat? Prin liniște. Nu trebuie să faci de fapt nimic. În limbajul femeilor asta se traduce prin a te abține de la a face absolut orice, o misiune grea și complicată, pentru noi, creaturile expresive.

În tinerețe, când așterneam tăcerea în relația cu partenerul, pentru mine iubirea noastră terminată și îngropată. Pentru el era un impuls la acțiune, ca să mă inunde pe mine cu iubirea lui ce mie nu-mi mai trebuia. Cu vârsta, am dezvoltat gena răbdării, rar posedată de exemplarele feminine în tinerețe, cu siguranță eu nu am avut-o, care m-a ajutat să înțeleg mai bine puterea ignorării. Așa că, am devenit tot mai ocupată.

Când o femeie nu face nimic, este un semnal clar pentru un bărbat că lucrurile nu merg în direcția în care ei îi convine,  și sunt pe cale s-o ia pe un făgaș care lui cu siguranță nu-i va convine. Așa că acționează, dacă îi pasă. Toți bărbații cărora le pasă răspund la liniște și la absență.

Naționalism și prietenie

În Polonia se apropie weekendul lung, cu patru zile de vară disponibile pentru vacanță. Fiică-mea a mers la taica-su și când a luat-o de la mine, l-am întrebat ce planuri au, mai ales că ținuse neapărat să o ia la el în perioada respectivă.
– Mergem să navigăm, m-a informat el triumfător.
– În Mazury? am întrebat eu.
– Da, îmi răspunde el.
– Cu ai tăi? În ultimi ani obișnuisem să-i luăm pe părinții lui cu noi când navigam.
– Nu, cu Natalia S. și părinții ei, îmi răspunde fiică-mea. Natalia S. fiind cea mai bună prietena a fiice-mi pe vremea când mergea la grădiniță.
– Interesant, nu știam că încă mai păstrezi contactul cu ei, am comentat eu, înțelegând de ce nu mă mai sună mama Nataliei S de ceva timp. Cândva fusese foarte doritoare să ne întâlnim, dar de un  timp îți pierduse entuziasmul.
Cam același lucru s-a întâmplat mai cu toate cunoștințele poloneze comune ale mele și fostului soț, el lucrând intensiv în a se înfige cât mai puternic oriunde eram eu prezentă, doar ca ulterior să fiu dată la o parte. În tăcere și cu brutalitate am fost curățată sistematic de toate polonezele ”prietene de familie” de pe lista invitațiilor pentru orice și oriunde, după ce am comis păcatul divorțului. Admit totuși, că m-au eliminat cu avertisment, dându-mi o șansă la redresare în perioada separării, când nu băgasem încă divorțul cu acte. Atunci a plouat cu invitații comune pentru amândoi la toate evenimentele organizate de ele, unde sperau matki polki că ne vom reuni destinele în mod spectaculos și revelator sun ochii lor. Dar cum eu nu am performant, ținând-o tot pe a mea cu separarea, m-au dat pur și simplu la o parte. Cu siguranță nu le învinovățesc doar pe ele, căci și fostul soț are partea lui de contribuție, și știu că oriunde își bagă el coada, să nu mă aștept la nimic bun, dar încă mă miră lipsa lor loialitatea feminină. Să fie oare o femeie liberă o amenințare atât de mare pentru ele, sau alegerea mea de libertate reprezintă tocmai ceea la ce ele tânjesc, dar nu pot obține? Este frustrare sau frică, ori pur și simplu faptul că nu sunt o poloneză de-a lor? Mă confrunt cu dilema asta de câțiva ani și tot nu-i găsesc un răspuns decent. Cu timpul, am început să dau tot mai mult crezare variantei numărul trei, observând cum fosta prietenului meu a rămas bună prietenă cu nevestele prietenilor lui după separare, încă mai aprig decât în timpul relației.

Nu are de-a face că ești româncă, mă asigură  polonezii de fiecare dată când aduc subiectul în discuție. Este doar caracterul, încearcă ei să-și mascheze superficial spiritul naționalist. Interesant totuși cum, dintre amicele mele poloneze care mi-au rămas alături, adică acelea care nu au avut contact cu fostul soț, doar una mi-a luat partea în mod categoric în chestiunea divorțului, trecând și ea printr-o relație abuzivă.

Căsnicia clasică modernă

Ea a cumpără un câine de casă în ciuda protestelor lui. El îi spune prima mea soție.

Ea merge în cluburi cu fetele, unde se îmbată cu cocktailuri ieftine, apoi vine acasă să-și vomite mațele în budă, când el o ține de păr. El merge în cluburi cu verigheta în buzunar, unde agață tinere, naive și ieftine, cărora după abureala specifică le mărturisește câți ani are, apoi le prezintă chelia și dacă încă mai sunt doritoare, le arată verigheta, scuzându-se că nu poate.

Ea a primit cererea de căsătorie de la el, la insistențele tatălui lui, care i-a zis că ar trebui să o oficieze ca nevastă, că poate se va simți ea mai integrată în familie. El nu a fost sigur că ea va accepta să se mărite până în ziua când au ajuns pe bune la starea civilă și a dat cu semnătură.

Ea a rămas însărcinată cu el. El a rugat-o să facă avort. Ea a refuzat. El a turbat de nervi câteva luni, iar în cele din urmă s-a dat pe brazdă motivat de puternicele valori familiale ce i-au fost induse de părinți.

Ea e o blondină solidă, concretă și arțăgoasă. El este un tip vesel, glumeț și harnic.. Împreună au doi copii, dintre care unul cu handicap cauzat de o boală genetică. Trăiesc la comun, dar separat cu banii, opuși în idei, diferiți în dorințe și divizați în fapte. Conviețuiesc într-o armonie de nemulțumire reciprocă, condimentată cu frustrări adânci și dureroase, urându-se reciproc cu spume, încremeniți într-o stare de conflict înăbușit, presărat cu glume nesărate. Îi ține laolaltă speranța nerostită că celălalt va fi suficient de curajos să-și ia tălpășița și fuga comună de responsabilitatea reală a fiecăruia de a-și lua viața în mâini și a-și asuma contribuția la propria fericire. Aleg să acumuleze următoarele credite la tot mai multe proprietăți imobiliare care aparțin băncilor, în loc să-și tragă o linie clară sub și să-și facă un plan de ieșire din viața mizeră pe care o trâmbițează cu deschidere și mândrie prietenilor la un pahar de apă.

Sertarul meu

La ceas de seară, cu lampa aprinsă, mi-a mărturisit că are compartimente, ca niște sertare fictive pentru toate gagicile pe care le întâlnește:

În primul sertar intră cele fără nici o șansă – genul de dat la stânga, dacă le nimerești pe Tinder;

În al doilea sertar intră temporarele – gagicile cu termen de expirare scurt, după un futai sau două;

În al treilea sertar intră cele cu potențial de prietenă, dar se mai gândește, așteptând Paștele cailor să se convingă;

În al patrulea sertar intră cele cu perspective de locuit împreună.

”Și pe mine în care sertar m-ai plasat?”

Viața în doi – un nou film în regia Căpșunărița

S-au așezat, cu două cești de ceai în față, și au început să dezlege ițele încâlcite ale lumii lor comune și ale gândurilor lor separate. Au realizat rapid că trăiau în universuri paralele, în mințile lor rulându-se filme opuse, pe scenarii diferite, dar cu multe cadre jucate în comun, de aceiași. Dacă în filmul regizat de el, tipul îi pregătește tipei un dulăpior la el acasă pentru lucrurile ei, pe care se așteaptă ca ea să-l umple în orice clipă, în cel regizat de ea, peria de dinți a tipului, strategic lăsată la ea în baie, aterizează cu brio la coșul de gunoi. Diferențele cresc cu cât ne adâncim mai mult în scenarii, care deși cadrele sunt filmate de comun acord, fiind însă plasate total diferit. În filmul cu dulăpiorul, tipul plănuiește vacanțe cu tipa, peste două luni în Grecia și peste șase în Tenerife, dar eșuează în a-și organiza săptămâna curentă în așa fel încât să se vadă cu ea mai mult decât 6 ore închegate, cu toate că locuiește la exact 350 de metrii de casa lui. În schimb, reușește fără efort să-și întâlnească amicii și amicele, cu copii de vârste similare cu copilul lui. În filmul cu periuța de dinți, tipa are nevoie de ajutor într-un moment mai dificil prin care trece, dar din comportamentul tipului observă că nu se poate baza pe el, mai ales când el uită să se intereseze dacă ea a ajuns cu bine acasă la o oră târzie, după o seară pasionantă petrecută la el. De aceea, nici nu-i cere ajutorul și în consecință nu-l primește, ceea ce o frustrează, o întristează, dar îi și șlefuiește ținta, nimerind din prima cu periuța în coș. În filmul lui, perspectiva unui trai în comun este umbrită de planurile ei pe termen lung, de-ai lua tălpășița de pe meleagurile curente, iar în filmul ei, perspectiva traiului în comun este compromisă de viața nomadă pe care ea a dus-o dintotdeauna, domicilierea și domesticirea fiind sinonime cu o conotație negativă pentru această eroină boemă și sofisticată.

Un observator abil ar spune că sunt evident îndrăgostiți unul de celălalt cei doi regizori-actori, trădându-i pasiunea cu care-și regizează și joacă rolurile, supărarea ei evidentă și rapiditatea lui de reacție, revizuindu-și automat planurile când i s-a comunicat că-i o problemă gravă de producție.

El a întins mâna peste masa din tei, iar ea și-a așezat palma în palma lui. El i-a luat delicat mâna, a dus-o la buze și-a pupat-o gentil. S-a spart gheața. Au continuat mărturisindu-și sentimentele, intense la amândoi, dar și temerile, izvorâte din experiențele dureroase ale unui trecut de peste 20 de ani, adunat în timpi similari, prin locuri paralele, cu oameni diferiți. Apoi au creionat cu atenție și răbdare nevoile comunicării dintre ei, el optând pentru informații directe și clare, ba chiar brutal trasate, pe care ea s-a angajat să i-le furnizeze, promițându-i, deși el nu a solicitat asta, să o facă, calm, pe baza faptelor, fără impulsivitate și alegându-și cu mai multă atenție cuvintele decât în relațiile precedente, ca să nu încarce relația aceasta, importantă pentru amândoi, cu rezidurile clasice ale relațiilor pasionale.

Va urma…

Reparații

Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.

”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.

M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.

Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.

M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.

Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.

Violența domestică și România, te iubesc!

Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.

Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și  toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.

”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.

Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.

”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.

Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.

Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.

Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.

Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.

Sper că mă vei visa

“Sper că mă vei visa.”

Și l-am visat, dar nu așa cum speram amândoi, în brațele celuilalt, împărțind momente romantice și clipe de intimitate. L-am visat, ca parte a unei experiențe, a unui moment ce reflecta exact cele mai mari frici ale mele, cele mai aprige temeri și dureroase nesiguranțe, toate carențele pe care le duc cu mine. M-am văzut în vis urlându-mi frica, vulnerabilă, goală și cerând confirmarea, pe care refuzam cu încăpățânare să o recunosc. Era în fața mea, dar preferam să mă prăbușesc în orgoliu. Cerșeam ajutorul lui ca să-mi înfrâng nesiguranța și teama de intimitate. În vis, l-am văzut cum nu mi-ar place să-l văd în realitate niciodată, culegând cu sufletul trist bucăți din mine, împrăștiate pe podeaua existenței.

Trezindu-mă, am realizat că mai am de lucrat la mine. Am văzut locul din care am plecat și în care nu vreau să mai revin vreodată. În mod interesant, sunt pusă mai repede decât mă așteptăm în poziția de a reconsidera o familie. Nu știu dacă sunt pregătită.