Lupta cu comuna se duce și în Polonia

school-3518726_1920

Image by DarkWorkX from Pixabay

Observ încă active și în Polonia multe obiceiuri comuniste, cum ar fi cadourile pentru învățătoare (aici există o învățătoare principală pentru clasele 1-3 și încă una de ajutor) la final de an școlar. Partea bună este că o parte dintre părinți se opun pe față acestor practici, obiectând postfactum ca din fondul clasei, nu prea legal nici acela, să se cumpere la final de an bijuterii pentru învățătoare. Și, totuși se cumpără! La fiecare sfârșit de an școlar din ultimii trei s-a luat de fiecare dată câte ceva, ba cercei, ba brățări ori lănțișoare. Dacă înainte întrebau pro-forma, dacă părinții acceptă să fie cumpărate din banii lor cadourile respective, anul acesta decizia a revenit exclusiv comitetului de trei părinți ce administrează banii clasei. Le-au cumpărat și le-a înmânat, după care au trimis un email audienței cu informația achiziției și cererea ca, cei care nu și-au plătit integral contribuția la fondul clasei, să o facă urgent. Și așa, a început țigănia poloneză online. O parte dintre părinți s-au revoltat că, nu și-au dat acordul pentru bijuterii și nici măcar nu au idee cât au costat, în timp ce cealaltă s-a apărat că nu a primit mulțumiri pentru efortul achiziției și înmânării, iar la mijloc au căzut lingătorii de cur. Eu m-am ținut departe de dileme respective până acum, alegând să închid ochii la faza cadourilor, pe care nu le-am găsit potrivite, dar nici suficient de provocatoare, ca să mă cert cu țațele clasei. Cadourile au fost de fiecare dată cumpărate la inițiativa țațelor clasei, acele mămici cu copii mediocrii, ce simt nevoia de-a da cu banul în compensarea lipsurile pruncilor și pentru de a unge mai cu spor calea spre condeiul învățătoarelor, că poate va fi de folos. Învățătoarele au fost însă, de fiecare dată foarte verticale, în ciuda nevoii țațelor de ale îndoi coloana.

După ce s-au mai calmat spiritele, le-am scris un email pe care plănuiesc să-l și execut începând cu următorul an școlar.

”Ca o persoană ce a lucrat în sectorul educației ca profesor academic apreciez că, a oferi cadouri profesorilor, altele decât flori sau cărți, nu este etic sau moral. Această veche tradiție comunistă pune în prezent profesorul într-o poziție penibilă. Sper că vom decide să renunțăm la acest obicei începând din clasa a 4-a și personal, nu doresc să mai particip la el pe viitor.”

Am observat în timp că este suficient să fiu calmă când îmi comunic deciziile și agitații din jur vor înțelege că sunt și autoritară, mai ales când le pun în aplicare în conformitate cu cele declarate.

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Când fosta-i mama copilului și poloneză pe deasupra

chuttersnap-Odc4dcsjUBw-unsplashPhoto by chuttersnap on Unsplash

Și, am dat și peste fosta. Abia acum am dat eu de ea, că ea a dat de mult de mine, pe vremea când eu încă mai activam pe Tinder și doar contemplam la perspectiva unei potențiale relații cu gagiul actual. În clasicul stil polonez, și-a trimis kolejancele să mă inspecteze pe toate părțile, fără ca eu să am habar că ele cunosc în detaliu. Când spun fosta am în minte mama copilul, că restul sunt apă de ploaie, în schimb asta este vie, activă și moartea pasiunii. Am observat-o, pentru că în mod normal o ignoram cu indiferență, deoarece că s-a produs ciocnirea de interese. Inevitabilă as spune, dacă iau în considerare faptul că-i o acritură poloneză și ca multe altele din nația ei, practicantă a aceluiași același model de insolență pe care îl cunosc deja bine și despre care am mai scris, dar care putea fi evitată din punctul meu modest și elegant de vedere. Ca în orice poveste romantică apusă și răs povestită la noi potențiale interese de amor, pe firul narării despre ea, gagiu a pierdut multe detalii importante, pe care eu am ales naiv să nu le cercetez, și fără de care, s-a creat artificial și cu țel, unele impresii greșite despre ce a fost, cum stau treburile actual și ce prezice viitorul.

Normal că nimeni nu-și dă tot gunoiul afară de sub preș deodată, ba chiar mai cosmetizează preșul ca să calci cu încredere peste mocirla de sub el, însă eu nu sunt o persoană care să se avânte în baltă doar de dragul de-a mă pleoșcăi, și nici nu mă bag să accept complicații de care nu am nevoie. Așa cum eu pot să-mi țin trecutul sub control, având clar trasate barierele și prioritățile în acest aspect, tot așa aștept de la persoana de lângă mine, indiferent de obligațiile și combinațiile pe care le cară în spate, să facă același lucru. În ignoranța mea, nu mă așteptam ca fosta să reprezinte o problemă atât de spinoasă, mai ales că ea a părăsit domiciliul concubinal, la fel cum nu mă așteptam la obrăznicie din partea ei față de mine și copilul meu. Îmi asum că m-a luat din nou prin surprindere viclenia și fățărnicia polonezelor, mai ales față de străine și în principal în chestiunea bărbaților. O lecție atât de neplăcută și pe care totuși o primesc de mai bine de 15 ani, refuzând cu încăpățânare să o învăț.

Vorbeam între noi săptămâna trecută că, în șase luni de relație nu ne-am certat niciodată și cu excepția a doua situații mai întortochiate, dar aplanate rapid și ulterior clarificate cu rațiune. În rest am avut nici un fel de conflicte. O săptămâna mai târziu, observ cu tristețe că lucrurile sunt pe cale să se schimbe, prietenul meu actual posedând anumite maniere de management a situațiilor complicate legate de fosta, incompatibile cu așteptările mele de la un partener într-o relație serioasă, așa cum îmi spune el că suntem.

În altă ordine de idei, ieri l-am bătut categoric la tenis în două seturi 6-1, 6-1.

De 8 Martie

De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.

Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.

În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.

După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu  la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.

Bătaia, această splendidă educație

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.

Percepții

Blogul acesta este un exercițiu de scriere, dar și un loc terapeutic, in care îmi povestesc experiențele, gândurile, pățaniile sau părerile. Încerc sa fiu sinceră si să mă cenzurez cât mai puțin, admițând, nu de fiecare dată cu plăcere, adevăruri dureroase, greșeli prostești și repetitive, ori fapte rușinoase. Nu aș spune ca iau de cele mai multe ori, cele mai bune decizii, ori ca viața mea e cea mai fantastică, minunată sau cutezătoare, că nu am momente de plictiseală, îndoială sau pur și simplu lene, dar sunt cu siguranța una dintre cele mai originale persoane pe care le cunosc. Nu mi-se pare că ceea ce trăiesc e deosebit de interesant, deși admit că am evoluat mult. In viata de zi cu zi, fac tot posibilul să-mi diversific experiențele, să-mi îmbunătățesc cunoașterea, gândirea, să-mi fac viata atractivă pentru mine, oferindu-mi activitățile și lucrurile la care am visat, pe care mi le doresc și care eu le consider importante.

Eu, dintotdeauna am fost mai diferită având curajul să ies din mulțime și să gândesc altfel, să spun ceea ce-mi trece prin cap, să-mi pun întrebări și să admit neplăceri. Pentru mine raționalitatea gândirii tronând orânduirii sociale, regulilor sau cutumelor. Eu am ales mereu să-mi trăiesc emoțiile, hrănindu-mă cu ele în mod abuziv, câteodată prea intens, ca mai apoi să le disec logic, trăgându-le prin roata analizei fără de milă și cu rușinea la vedere, ca mai apoi să le pot dispersa mai ușor.

De când am început sa scriu aici, m-a preocupat mereu faptul ca poate mă expun prea mult, că sunt prea directa sau că, povestesc prea deschis din ceea ce fac și gândesc. Expunerea privată încă se asociază în mintea mea cu un sentiment de jenă, pe care l-am dobândit în copilărie, față de afișarea intimității, dar și un sentiment de frică, pe care l-am dobândit în adolescență, față de semeni. Când alții îți cunosc intimitatea, devii vulnerabil, indiferent de cât ești de detașat și independent, pentru ca ura și jignirile deranjează, pe oricine și pe fiecare. Pentru că după colț, va fi întotdeauna cineva care să-ți fută una, când te aștepți mai puțin. Sau poate am doar eu paranoia asta, pe care am dobândit-o cândva, pe vremuri, undeva, prin ceva experiențe, pe care nu am reușit să le înțeleg încă, ca să pot scăpa de ele.

În mod ciudat, preocupările mele de scriitor că îmi expun prea public viața reală, au un feedback total opus in mintea unor cititori de-ai mei, care cred că fabulez. Am fost acuzată de câteva ori că îmi construiesc o imagine despre mine, ce pare foarte atrăgătoare și că, poate nu mă ridic în realitate la nivelul așteptărilor. Blogul acesta e anonim tocmai pentru ca e o reflexie cât mai exactă a gândurilor mele oneste, căci în mod normal nu merg lejera pe stradă și le spun oamenilor ce cred eu despre ei și viață, deși mai am câteodată darul sincerității, în special în momentele când nu mi-se cere asta. Am opinii puternice, cu personalitate cum s-ar zice, și sunt elogiată, invidiată, fascinantă sau enervantă, de multe ori concentrată doar pe mine și în viața de zi cu zi. Nu trec neobservată, asta cu siguranță, deși am momente în care sunt foarte naivă ori inocentă. Încă mă descopăr și nu am ajuns nici măcar într-un punct de echilibru, deși știu că nu-i prea departe. Mă preocupă cum mă văd alții și m-a preocupat mereu, dar cu trecerea timpului tot mai puțin, realizând că nu mai vreau să știu, ori să cunosc opinii negative despre mine. De aceea, prefer ca cei care cred că fabulez cu talent și din imaginație, să creadă asta. Nu e nici rolul meu și nici țelul meu să-i conving de contrariu. Fiecare e liber să creadă și să aleagă după propria lui putere.

Frica de a refuza bărbații

Frica de a refuza bărbații am căpătat-o devreme, pe la 15 ani, în urma unei palme, pe care am primit-o peste obrazul stâng.

Eram în primul an de liceu, la ceva discotecă școlară, ținută în sala de sport cu colege de cămin. Dansam și noi pe acolo în grup, până a băgat DJ-ul una din aia mai lentă. Era o balada rock mișto și m-a luat un tip la dans. Am început să dansăm, făcând și noi o vreme, ceea ce vedeam în jur. Ne învârteam sictiriți pe loc ca restul cuplurilor, până când mi-a venit mie o idea genială. M-am dat un pic mai în spate, dezlegându-mă din îmbrățișarea lui grea și banală, apoi mi-am fixat un picior între picioarele lui și m-am pus la dat din cap, în ritmul melodiei. Tipul, l-a început m-a privit surprins, apoi i-a plăcut și a început să mă imite. Dintr-o dată, dintr-un cuplu banal, am devenit atracția ringului de dans: un el și o ea, fluturându-și pletele în ritmul muzicii. Am dansat o vreme, până s-a schimbat muzica, cu el declarându-mi admirația totală – ești bestială, așa se zicea pe vreme aia – iar eu realizând că, el nu era. Dezamăgită de moacă lui neinteresantă și stilul prea nespălat, m-am făcut nevăzută. Știam ca sunt mișto, așa ca am trecut mai departe, la agățat ceva mai bun, evitându-l cu brio și fără să mă preocup prea tare că, i-am rup inima sau încrederea in sine. Aveam să aflu câteva ore mai târziu cât de ruptă e, când mi-a tras un croșeu de stânga, în timp ce urla că, sunt o curvă si ca nimeni nu-l părăsește pe el.

În mintea lui de copil traumatizat – am aflat ulterior ca, era fratele mai mare al unui coleg de generală, dintr-o familie dezorganizată, cu un tată alcoolic și bătăuș – l-am părăsit.

Pe moment însă, eram prea speriată de reacția lui și prea rușinată, ca să mai insist cu explicațiile că, nu e nimic între noi, iar pentru mine un dans nu înseamnă, ca ii sunt prietenă.

Am îndurat mult timp umilința asta, primită la o vârstă fragedă, transformând-o într-o învățătură de minte, un pic greșit înțeleasă. De atunci, am devenit mai atentă la semnalele pe care le trimiteam bărbaților, având grijă să nu întind coarda prea tare cu indezirabilii, fiindu-mi mereu frica de reacțiile lor pline de ura. Adițional am dezvoltat o carență, cea a refuzului inexact. Am devenit incapabilă să refuz direct bărbații, eschivându-mă și făcându-mă dispărută, de fiecare dată când nu eram interesantă. La fiecare refuz al cuiva, mă trecea un fior de frică, că se va răzbuna în vreun fel pe mine, rănit în amorul propriu. Și atunci, începeam evitarea, eschivarea și discuții inutile cu bărbați ce încercau mereu sa ma cucerească. Ma amăgeam că, îi țin așa, potențial, când de fapt știam că nu voi niciodată cu ei. O corvoadă inutilă, pe care am pus-o pe baza faptului că sunt atractivă, și acestea sunt consecințele, în loc să îmi reconstruiesc asertivitatea pierdută de ,la palma aceea.

In loc de concluzie: domnul insistent a persistat cu sms-uri, până când i-am scris. I-am mulțumit pentru întâlnire si i-am spus ca, e cu siguranța o persoană minunată, dar nu cred ca ne potrivim.

Trăiască asertivitatea în relații!

A fi părinte

Ce urăsc cel mai mult din toată munca asta de a fi părintele unui copil care merge la școala, sunt prostiile in care sunt angrenați copii moderni, serbările, prezentările, baletu, orele de dans, pian, zilele de naștere, intr-o fraza: toată umplutura inutila cu care părinții standard își înconjoară copii, ca sa-și împlinească neajunsurile personale.

Un loc ideal pentru a observa aceasta dureroasa realitatea, sunt lecțiile de balet. Sunt doua tipuri de fetite care merg la balet: cele care vor sa fie acolo pentru ca le place sa danseze și o fac lejer, in joaca, si cele care merg acolo împinse de la spate.

Le vezi de mici cum nu se potrivesc grupei, nu au gratie sau stil, își pun fustița in cap și ar prefera sa se tavaleasca pe jos, în loc să facă frumos cu mâinile, și să de-a din picioarele rotunjoare suav. Astea sunt cele cu mame frumoase, aranjate și de obicei casnice, care isi educa copila prost manierată in grațiile baletului, ca sa mai spele din stilul de lopata, ce l-a căpătat sub supravegherea ei. Apoi sunt cele cu mame urâte, sau grase, de obicei fără stil, serioase, încruntate și ambiționate peste măsură, pentru care orice mișcare reprezintă o competiție și orice dans este un prilejui de etalare al potențialelor calități de balerina. Doar ca, nici unele și nici altele nu au talent, și participa la tot acest teatru relativ scump, pentru a-și mulțumi mamele, pansându-le o parte din frustrări. Cu cât ele se chinuiesc mai mult pe acolo, cu atât pe chipul mamelor crește mândria. Și e chiar tentat să îți alinți frustrările prin efortul copiilor, e ca o miere dulceagă pe care o poți balota, fără să te îngrași. Obsesia pentru realizările copiilor e cu atât mai mare, cu cât neîmplinirile personale ale părinților sunt mai adânci. Cu cât ești tu mai nefericit, depresiv, frustrat și nemulțumit, cu atât îți încărca copilul cu așteptări. Și uite așa, îi umpli sacii din fragedă pruncie, ca să nu-și care doar propriile bagaje, dar să mai ia și din ale tale.

Și chiar nu ar fi treaba mea, ce face fiecare cu copilul lui, dacă nu mi-ar influența viața. Aici, apare pentru mine problema, caci eu am viața mea, plină cu ale mele si viața fiică-mi, plină cu ale ei, de manageriat, de programat și de finanțat. Iar peste toate asta, mai vin și umpluturile inutile. Și nu e, ca și când mi-ar pasa, dar inca îi pasă fiică-mi, ca e prea mică să îi explic toată încrengătura asta socială, cu efecte și defecte psihologice.

Din fericire, o bună parte din obligațiile astea sunt susținute temeinic de taică-su, mare curvă socială de altfel, căreia îi place să se mândrească cu realizările copilului, in ce mai pur spirit tradițional, mai ales când îi umplu lui frustrările.

Rani deschise

Mi-am dat seama de ceea ce fac, cand i-am trimis fostului sot un email plin de ura. Poate ca il merita, sau poate ca nu. Poate ca, nu-i chiar demonul descris de mine si multe din cuvintele pline de ura, pe care i le-am transmis, sunt frustrarile mele, pentru o relatie de mult incheiata, a carei umbra inca ma bantuie. Poate ca-i un psihopat, ca multi altii, dar toti ducem cu noi un bagaj emotional, pe care il aratam celorlalti intr-o mai mare sau mica masura. Ma intreaba cei din jur, cum poate fi atat de rau acum, cand a fost atat de bine atunci. In primul rand ca nu a fost atat de bine atunci, atunci candva a fost relativ bine si un pic prea vopsit in roz de imaginatia mea. Si in al doilea rand, acum nu e atat de rau, ci doar neplacut si un pic mai negru, pictat de mine.

Duc cu mine multe resentimente pentru nemplinirile sufletesti, si asta e unul dintre ele, care ma apasa si ma doare, ca o rana deschisa. Pe care eu nu vreau sa o inchid, cu care eu nu vreau sa fac pace, asteptand inutil o compensare, pentru durere ce mi-a fost pricinuita. Doar ca compensarea nu va veni niciodata si e doar alegerea mea, daca vreau sa mentin rana deschisa sau prefer sa o inchid.

– Prefer sa o inchid, striga copilul din mine, doritor sa merga mai departe, sa exploreze alte lumi, sa fuga de durere, sa scape de confruntare si de acceptarea faptului ca lumea e nedreapta.

– O vreau deschisa, porunceste autoritara femeia din mine, ranita in orgoliu si amorul propriu. Vrea razbunare, simtindu-se trasa pe sfoara, pacalita si inselata.

In vartejul asta de sentimente, incapabila sa decid rational sau emotional, las lucrurile sa se intample, raspunzand instinctiv la situatii, cateodata animalic, alte ori cu emaptie, in functie de sentimentele, care ma domina pe moment. Singurul lucru pe care il fac e sa ma indepartez de problema, cu o strategie excelenta de evitare, sperand ca intr-o zi sa se rezolve de la sine.

Dar nu se va rezolva si din toata indecizia asta, doar fiica-mea va avea de suferit, fiind prinsa la mijloc. Si mai e o problema, caci dupa multe incercari in diverse directii, nu am nici cea mai vaga ideea cum o pot rezolva. Mi-e imposibil sa vad rezolvarea, care cel mai probabil se afla chiar in fata mea.

Când te fute realitatea in freză

Zi frumoasa, good mood, ma întâlnesc cu o prietena. Ea vrea meargă la una din întâlnirile acelea despre calatorii – foarte populare in Polonia – unde se discuta despre obiceiurile și cultura unei tari anume. Am ieșit după 2 minute, in timp ce pe ecran rulau imagini din China, cu natura și o pârtie de schi. Nu ma fascinează cultura (de când am lucrat cu chinezi) si ma plictisește sa ii aud pe alții vorbind despre experiențele lor călătoare. Prefer sa experimentez eu direct. Mi-am urmat mood-ul și traversat orașul vechi, ca sa găsesc o cafenea cu terasa la soare. Dupa ce am găsit-o, m-am așezat bucuroasa pe scaunul liber și am comandat un ceai verde și o prăjitura. Ma pregăteam inspirată sa scriu un text lacrimogen, cu adânci conotații emoționale și romantism, când sună telefonul… Maica-mea, cu retorica standard: fiica-mea, divorțul, fostul soț și ce am eu de făcut în și cu viața mea. O plăcere, dacă au ceva la bord, in nici un caz nu ceai, sau niște fumuri in nas. Am ascultat-o relativ calma, amintindu-mi de strategia lui frate-miu, care o dă cu ignoranța, dar când a început cu reproșurile, mi s-a dus pe pula zenul și i-am replicat tăios, sa nu-mi impute mie greșeli, pe care le-a făcut și ea. Sunt sictirită de critici și păreri necerute despre viața mea. Am obosit sa tot ascult ce ar face alții in locul meu și cu viața mea. Poate, dacă ar fi trăit-o ei pe a lor așa cum si-ar fi dorit, nu ar mai fi simțit nevoia să interfereze in viața altora, mai ales când nu li-se cere nici părerea și nici susținerea. Oi fi eu futută la cap, dar tot eu sunt la cârma bărcii mele și ea tot acolo unde vreau eu se îndreaptă. Ghinion! Din păcate, realitatea nu-i chiar atât de simpla, și după nici 5 minute la telefon, mi s-a tăiat inspirația și cheful, si zâmbetul de pe buze. Așteptările noastre pur și simplu nu se întâlnesc, și nici telurile și nici nivelul de auto-critica sau sinceritate. Si deși, știu ca nu se vor întâlni vreodată, totusi îmi doresc sa nu fie așa. O parte din mine inca spera la miracolul acceptării și respectului părinților mei, după care eu si mulți din generația mea, inca tânjim cu ardoare.