Lună: mai 2019

I-am scris

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

I-am scris. Normal. Mă gândeam la el de vreo două săptămâni zilnic și nu am mai rezistat. I-am trimis o melodie. Știam că e melodia corectă de cum am auzit-o și știam că îi place. E pe stilul lui. Si al meu.

A deschis-o si nu a răspuns nimic. Am regretat de câteva ori ca i-am trimis-o în timpul zilei si spre după-masă primind următorul compliment despre cum arat și ce bine îmi stă în paltonul primit cadou de el am adăugat:

”Mi-am amintit de tine azi, pentru ca am purtat paltonul acesta”

Poză cu mine :D.

”Poate melodia nu este potrivită, dar mă încântă”.

”Îți mulțumesc pentru acest cadou, îmi place foarte mult. Și de tine”

Mi-a răspuns târziu după miezul nopții, iar eu i-am văzut textul a doua zi.

”Îți mulțumesc, și mie îmi place cântecul și se potrivește situației, și de tine de asemenea:)”

Știu că mi-am promis să-l dau afară din viața mea și chiar l-am dat, de câteva ori, doar că inima mea se încăpățânează să-l iubească, așa defect, nebun, imperfect, bătrân și însurat cum e. Oare există finaluri fericite?

Atunci cand revin

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Dezvolt cu bărbații din jurul meu conexiuni pe termen lung, chiar dacă relațiile noastre sunt scurte sau pasagere, ei au obiceiul de a reveni la mine, ca un magnet ce îi atrage în momentele lor de neliniște, singurătate, în care vor ceva, când li s-au schimbat planurile sau li s-au înecat vapoarele. Asta bănuiesc eu, căci nu i-am întrebat cei aduce înapoi. Oricum nu cred că mi-ar mărturisi. Cert este ca revin, spre surprinderea mea, după săptămâni, luni sau chiar ani. Înțeleg să revină cei cu care am împărțit ceva mai mult, o chimie puternică sau o relație, dar în primul rand, cei cu care nu am încheiat foarte clar treaba, care nici nu a prea fost cine știe ce treabă. Când revin, câteodată caută o nouă oportunitate, alteori o șansă, ba chiar o re-căsătorie, alte ori doar o privire, un gest că nu i-am uitat, ori pur și simplu nimic.

La început mi-a plăcut ca reveneau, pentru că mă simțeam eu mai puternică, încă vie în mintea lor, in timp ce ei erau de mult uitați de mine. Acum  mă întreb doar pentru ce revin?

În tinerețe, după ce plângeam cu muci pentru unul pierdut, era minunat să-l vad revenind, căci după ce am plâns odată cu muci, cu siguranța nu mai plângeam și a doua oara, că se terminaseră mucii. Era în schimb plăcut să te caute câte unul de care ai uitat. Acum e doar pierdere de vreme. Așa că, atunci când mi-a scris belgianul, deși m-am prins că-i el după poza de la whatsaap, i-am răspuns: ”Good morning. How care I help you? I would apppreciate if you would write me who is this, because I do not have your number in my phone”.

Kuwait 🇰🇼 am ajuns

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Am zburat Lufthansa și pe când mă bucuram că mai adun ceva mile și mănânc diversificat, nu de alta, dar meniul de la Emirates îl știu pe de rost, am simțit frigul pe la picioare. Uitasem că, Lufthansa bagă frig motivațional sănătos in pasageri, la începutul curselor lungi. Am cerut o pătură extra, am primit și o sticlă cu apă, de la o domnișoara frumoasă și foarte drăguță. Ne-a servit impecabil, cu zâmbetul pe buze și ospitalitate toată cursa. După Un film – Blue Jasmine – și filosofii cu colega, m-am pus pe somn. La aterizare, primul lucru pe care l-am făcut, a fost mersul la baie, pentru schimbul de lichide. A trebui să mutăm lichidul din sticla cu procente în sticla de cola. Cum sarcina a căzut pe mine, am aruncat sticla goală in coșul din cabina de toaletă, împachetată intr-o pungă din plastic. Am fost inpirată, pentru că, coșul principal de la baie era așezat direct sub privirile unei acrituri înfofolite, ce păzea wc-urile. Cam aiurea păzeala budelor din aeroportul din Kuwait, dar cam aiurea în general tot aeroportul. Marmură și opulență pe coridoare și wc-uri cam murdare și uzate, ca și cum abundența se termină la ușa clozetului. Am așteptat iar o oră pentru viză, că am uitat sa o facem online la timp, iar după ce ne-am luat bagajele și am trecut de următoarele emoții cu sticla, ca se controla bagajul si la ieșire, ne-am pus în mașina trimisă de hotel. Cazarea la The Palm, deja obicei, și după ce am stat un pic in trafic, ne-am lăsat bagajele în cameră și am început munca, ca în Ramadan, la 11:00 p.m.

Am vizitat standul, ne-am întâlnit cu organizatoarea târgului de beauty și după ce ne-am salutat cu cunoscuții și pierdut vremea pe acolo, am mers la masă. Am încheiat la 3 seara, și mâine am chef să înot in piscină, ca dacă tot e Ramadan, măcar să îmi petrec dimineața postind la soare.

PS: mi-am anunțat amicii ca am sosit, și pe vechea mea cunoștință 🙂

Doar nu spune nimănui

~ Căpşunăriţa ~ 33 comentarii

Întrerupem seria obișnuită de texte lacrimogene despre iubire, tăiat cu lama și feminism prost înțeles pentru ceva mai interesant, mai de actualitate și mai futizant de viață: popii catolici pedofili. Un efect distrugător de vieți, pervers, devastator și permanent al celibatului. Un ”obicei” a cărui existență în Polonia a fost negată și ascunsă vehement. Cultul popilor și obligația spovedanie au fost mult mai puternic implementate în cutuma religioasă a polonezilor, decât au fost vreodată ortodoxia aplicată în România. Conform canoanelor catolice, la slujba de duminică, primesc hostia doar cei fără de păcat, de la ultima spovedanie, ceea ce însemnă că în fiecare duminică se numără păcătoșii ce rămân pe loc, în timp ce ”curații” se aliniază să-și ia răsplata în ochii bisericii și sub privirile celor din jur. Prima spovedanie este un eveniment pompos, similar cu o nuntă, se îmbracă rochii costisitoare, vin neamurile cu daruri și se încing mese copioase. Copii sunt împinși în treaba asta cu elan, o obligație, nu o alegere, a cărei semnificație este discutată doar din perspectiva bisericească.

În mod paradoxal, polonezii nu se îndepărtează de religie prin ne practicare și ignoranță, ci se duc direct in ateism.

Doar nu spune nimănui este un proiect independent despre ceea ce ascunde biserica catolică poloneză sub preș. Este distribuit gratuit, fiind făcut din sponsorizări.

De prin Dubai

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Ne întoarcem într-un tren gol, obosite, pline de adrenalină și foarte încântate de realizările noastre. Suntem pe high, dar de adrenalină, atunci când faci ceva mișto, care îți place și care nu a fost ușor. Eu scriu acest text în timp ce colegă-mea editează filmele din seara precedentă pentru social media. Sunt filmele în care eu mă produceam de zor pe scenă în Dubai. Pe față încă mai purtăm amândouă urmele machiajului de ieri, făcut la peste 4 mii de km distanță. Am avut doua zile intense, în care ne-am distrat și am muncit la cote maxime, trecând de la safari și sisha, la petreceri cu influețatori, memorat discursuri, umflat baloane cu heliu și pacificat indieni certăreți.

Am ajuns în Dubai cu o misiune dublă, să verificăm câteva puncte de vânzare și să organizăm evenimentul de promovare. Ne-am trezit în Dubai cu o listă de locații fără adresă, puțin timp la dispoziție, fără suficienți bani schimbați și într-o zi de vineri, când aproape totul era închis. Colega voia să facă și jumătate de oră de turism local prin suk, eventual să meargă și cu barca pe râul de lângă. E voiam să dorm, să stau la soare și să înot în piscină măcar câteva ore, dar surpriză, tocmai mi-a venit ciclul. Așa că am dat-o pe planul ei, și am luat-o spre Deira, de data asta cu taxiul, ca toți oamenii civilizați ce o ard prind prin Dubai, nu ca niște turiste hipsterițe rătăciți. Am vizitat câteva locații, am schimbat bani, am trecut râul și ne-am întors cu misiunea îndeplinită gata de safari. Nu știu de ce aveam noi în cap idea că o să vomităm la safari, așa că nu am mâncat nimic toată după amiaza, de teamă că ne vom goli mațele inoportun, într-o pungă pe bancheta din spate a unei mașini. Pe la 3 după-masă, rupte de foame, ne-am urcat într-o Toyota albă condusă de un paki emancipat și am început distracția. Tipul, a condus mișto prin deșert, ne-a povestit curiozități interesante, ne-a organizat sisha în tabără și ne-a ajutat să prindem un loc de frunte la mâncare.  Plimbatul cu mașina peste dune este frumos, amuzant, cu adrenalină și intens. A durat vreo 5 minute, cât m-am bucurat de distracție la maxim, pentru că m-a lovit gândul că, ce stupid ar fi să fac un accident la distracția respectivă. Știți poveștile alea cu cei care fac vreo prostie și se mai și filmează, așa m-am gândit că putem păți și noi, și mi s-a cam tăiat din chef. După vreo 40 de minute printre dune ne-am dus la o tabără, unde ne-am tras un tatuaj cu henă, promițător la prima vedere, dar care a doua zi a arătat ca o mâzgălitură cu căcat. Cum ne era foame și mâncare nu se servea, ne-am pus la fumat șisha, fiind singurele femei între bărbați de acolo. Normal că am fost servite ultimele și nici nu a vrut nenea cu cărbunii să ni-i schimbe, numai după ce a intervenit șoferul, care ne-a ținut companie bucuros. Era vineri, deci tabăra era plină cu indieni, care plătesc între 40-65 dirhami să meargă cu un autobuz și să mănânce într-o astfel de tabăra amenajată turiștilor, mâncare de supraviețuire servită la îmbulzeală în farfurii de hârtie. Pentru ei statul în tabără era atracția principală, în timp ce noi am fi înlocuit treaba asta cu plimbatul prin deșert. Mâncare nu a fost rea, dar ne era foame, deci nu am putut-o evalua corect, că am fi cam mâncat orice la ora aia. Pe drumul de întoarcere colega a schimbat numărul de telefon cu șoferul, ea în scopuri turistice (ca să cumpărăm safari direct de la sursă și fără tabăra), el în speranța unui futai, cum aveam să ne dăm seama ulterior, după numărul de mesaje cu care a scăldat-o.

Și cum în viața după plăcere urmează durere, a doua zi de dimineață, ne-am trezit cu o mulțime de chestii lipsă, organizate în cel mai pur stil de incompetență de către secretara noastră. La faza asta am început eu improvizarea, specialitatea mea de altfel. Prin contacte am rezolvat ca un român ce locuiește în Dubai și pe care nu-l cunoșteam, prieten de-al unui prieten, să mă ducă în ceva zonă dubioasă după niște butelii de heliu pe care le-am luat de la niște indieni. Bine că nu am mers cu taxiul, că adresa inițială era greșită, și dacă aș fi avut noroc prost, m-ar fi dus ăla, la ceva viol în grup. La colegă i-am organizat ajutoare de la distribuitor, care a trimis doua malaieziene harnice și o supervizoare indiancă, puturoasă, care stătea cu brațele încrucișate și se uita la alea. În timp ce umflam baloanele cu heliu, mă gândeam ce o crede supervizoarea aia despre noi, mari managerițe, care o ard în munca fizică, cu malaiezienele la un loc, fără grețuri. Ne-am transformat noi in dive ulterior, dar din păcate nu am inspirat-o decât să-și pună curul mare pe un scaun și să certe cu o altă indiancă la împărțitul pe gift box-urilor primite de la noi. Am mai primit ceva ajutoare de la hotel, care făceau un lucru și dispăreau, deci trebuia să-i caut de fiecare dată când doream ceva nou, pana am lăsat-o balta. Mi-a scris colega discursul și la ora 4 p.m. eram deja machiate, ca două păpuși, după standardele din Dubai, cu gene false, tocuri cui și selfie-urile încărcate pe Instagram. Colega s-a pus pe coordonat malaieziene, explicându-le ce să facă în timpul evenimentului, iar eu m-am pus pe repetat discursul, cu paharul Jim Beam în mână – stresată să nu-l uit și încercând să mă relaxez.

Am ținut-o în glamour toată seara, pe stilul Dubai, cu mii de poze făcute aiurea și cu oricine, într-o țară în care fiecare pierde-vară e faimos și un star de Instagram. M-am relaxat văzând nivelul, de fel competitiv al evenimentului, și gândindu-mă că, chiar dacă voi spune public o prostie, oricum nimeni nu mă cunoaște.

Jim Beam a ajutat la modul serios, discursul a ieșit bine și l-am urcat și pe Linked-in.

Relatii cu deja-vu

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

Relația cu fostul amant, mi-a amintit tot mai mult de o relație similara, trăita la un alt nivel, undeva prin liceu. Am cunoscut atunci un băiat, care m-a fascinat. Era polițist, deci am fost imediat prinsa la corazon, de brunetul brunet, nu neapărat frumos, ci mai degrabă atrăgător, având acel ceva, un magnet, ascuns sub o forța masculina interioara, mai mult indusa, decât reala. Am căzut din prima, după câteva cuvinte, fără sa ma gândesc prea bine la faptul ca tipul era in ceva relație, si ca, de fapt își cauta o nevasta, care sa-l îngrijească, sa-i gătească, calce, spele, sa-i facă ceva copii si alte treburi din astea, muierești, prin definiție.

Era si el fascinat de mine. Simțeam amândoi chimia irezistibila, ce plutea in aer de fiecare data când ne întâlneam. Era ca un drog, hrănit de o privire, de un gest sau o atingere, iar daca apucam si sa schimbam câteva cuvinte, momentul era suprem. In momentele rare si foarte apăsătoare petrecute împreuna, timpul se dilata, nu mai avea nici început si nici sfârșit, subiectele erau inepuizabile si inimile băteau cu o putere supranaturala. Orice logica sau orânduire era fără sens, pentru ca forța dopaminei ne hrănea mințile. Ne întâlneam rar, pentru ca drumurile noastre din realitate nu se încrucișau de fel. Eu îl duceam pe buze printre băncile din liceu, in timp ce-i scriam poezii neterminate, in care îmi declaram dragostea nemărginită si pentru fantasma iluzorie care era Doru. Apoi l-am dus o vreme prin băncile de facultate, in timp ce construiam si dezmembram relații normale, in care credeam si nu prea, cu alți bărbați fără de nume, când doar un nume îmi atingea inima.

In timp, umbra lui s-a estompat, odată cu evoluția mea. Ne-am mai întâlnit întâmplator, doar ca soarta sa ne confirme ca atracția încă exista si de multe ori când relațiile reale o luau pe panta descendenta, mi-au zburat gândurile înspre la el.

Nu, nu mi-a propus niciodată o relație adevărata, reala, palpabila, in care sa joc eu rolul nevestei, din simplul motiv ca nu mi s-ar fi potrivit si nici nu mi-am dorit eu vreodată asta. Nu as fi acceptat niciodată sa fiu o nevasta clasica, preocupata de treburi gospodărești, mândră de statutul meu si închizând ochii la relațiile lui extraconjugale, in timp ce ii cumpăram o cravata, care sa se asorteze cu rochia mea sau ii călcam cămășile mototolite de altele. Mai repede as fi înfipt un cuțit in bratele lui protectoare, daca as fi știut ca le încolăcește in jurul alteia, decât sa le accept in jurul meu, jucând un rol de fațadă si înlocuind-o de fapt pe mă-sa in viata lui.

Nu i-am propus niciodată nimic mai mult, decât seri înfierbântate si cuvinte sofisticate, pentru ca am știut ca viata lângă el e mult prea limitata pentru orizontul meu. Perspectiva de a fi nevasta polițistului din sat, de obicei învățătoare de profesie, mamă a cel puțin doi copii, cu mâncare pe foc zilnic si călcătorul in priza, e mult pra departe de viziunea mea despre viata si așteptările pe care le am de la mine.

Epilog

Într-una din vizitele mele prin România, am m-am întâlnit întâmplator cu părintii unei foste prietene apropiate din liceu, care știau desigur despre amorul meu cu polițistul din comuna alăturată.  Si, ca nici o legătură cu subiectul abordat, in vreme ce ma lăudau cat sunt de neschimbata, remarca mama amicei, din senin, mirata cat de tanata si frumoasa arat in comparație cu Doru, știi tu, polițistul, de care erai tu îndrăgostita lulea in liceu. Mi-a mai spus că,  acest fost el, s-a îngrășat, a îmbătrânit, dar încă mai umblă cu amante.

The Inner Circle experience

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Tocmai mi-am dezinstalat The Inner Circle, o aplicație de cuplărai cu pretenții, pe care am încercat-o pentru câteva luni. Mi-a recomandat-o cineva care locuiește în Londra și părea la prima vedere interesată. În aplicație se face un fel de selecție, ca să îi dea un aer de exclusivă, și se merge pe recomandări – de fapt se trăiește din recomandări, dacă nu vrei să plătești, ca și mine.

Idea aplicației este să cupleze oamenii ”de succes”, călători prin lume, din cele mai mari și faimoase orașe ale lumii (din Polonia s-au calificat doar trei), între ei. Deci din start, fiecare trebuie să-și etaleze în aplicație moaca din dotare, și la îndemnul aplicației să-și facă un PR beton, punctele forte fiind studiile, jobul, orașele care iți plac din lume și alte miorlăieli din astea, cu motto și tot, ce îți dau imaginea unei persoane culte, bogate, deștepte și umblată prin lume. Nobilă idea, dar slabă în practică, pentru că degeaba vine Muhammad cu Universitatea lui Germană din Cairo sau Evrard cu poziția lui de inginer în Paris, pentru că eu nu am de gând să mă complic cu frați de-ai profetului, mai tuciurii sau cioroi de-a binelea.

Am folosit aplicația sporadic, adică o dată la câteva săptămâni intrând acolo să văd noutățile, gen cine mi-a mai dat like sau ce mesaje am primit și cam atât. Am legat vreo doua conversații, însă nimic interesant, așa că am decis să o elimin. E posibil să nu fi mers la mine și din cauza locației, aplicația ne fiind foarte populară în Polonia. Din punctul meu de vedere la pretențiile cu care se prezenta aplicația, nu avea materialul necesar, pentru ca de turci e plin si pe Tinder.