Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Abuzul ca o realitate zilnică

Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.

M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!

Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.

Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.

Despre relații dintr-o experință mai complexă

Image by Andrew Martin from Pixabay

O caracteristică interesantă a Facebook-ul este că-i un excelent album de amintiri pentru posesor. Apeși pe săgeata ce arată în jos și retrăiești pe modul rapid momentele care s-au scurs, survolând cu repeziciune anii și redescoperind bucăți uitate din viața ta, ca imaginile unui film pe care l-ai văzut și parțial priceput. Ieri am redescoperit o melodie a lui Dido pe care i-o dedicam fostului meu soț cu mai bine de șase ani în urmă, pe vremea când locuiam încă împreună sub același acoperiș cu certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. Atât de grăitoare pentru starea mea de atunci, versurile melodiei le-am pus cu adevărat în practică mulți ani mai târziu, după ce am scos din casa mea certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. De când le-am dat afară cu un picior în dos, alături de perfidele sentimentele de vinovăție, este liniște în casa mea și trăiesc mult bine. Am decis pe cont propriu, așa de nebunatică, să nu mai adopt niciun compromis ca și copil al meu, ba chiar nici măcar să nu mai primesc vreunul pe post de musafir în casa mea.

Am fost crescuți ca să credem că neplăcerile din multe arii ale vieții noastre sunt parte obligatorie a pachetului pe care ni-l târguim la piață existenței și așa cum ne dăm toată silința pentru fructoasele bucurii ale vieții, tot cu aceeași monedă trebuie să-i cumpărăm obligatoriu și rahaturile. Nimic mai departe de adevăr. Nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu ne convine, iar dacă lucrurile nu se potrivesc exact, nu are sens să le forțăm. Este inutil, pentru că ne potriveala ne va șicana oricum pe viitor. Un adevăr pe care majoritatea celor din jurul nu-l cunosc sau aleg să-l ignore, este că se poate trăi bine, frumos și în liniște fără să îmbrățișăm compromisuri inutile cu jumătăți de rânjet pe buze. Nu trebuie, nu suntem obligați și nu are nici un sens să ne îngropăm în relații plătite cu trudă și efort, căci dacă cele câteva minute de plăcere vin la pachet cu ore și zile de disperare și durere, gustul lor își pierde aroma și te îngrețoșează. ”Nu trebuie să lași de la tine” ar fi fost sfatul care mi-ar fi plăcut să-l fi primit de la mama mea, și nu opusul, când fosta mea relație a început s-o ia la vale. Nu-ți pierde vremea și anii într-o relație de care nu ești pe deplin satisfăcută, mergi mai departe, cunoaște alți oameni și cauta-ți un partener care să te mulțumească și alături de care să te simți bine fără efort, sunt sfaturile pe care le voi dau eu fiicei mele.

”Eu vreau să iubesc frumos, așa ca tine și prietenul tău”, mi-a spus fiică-mea într-o zi. ”Dar cine nu iubește frumos”, am întrebat-o? ”Bunicii din România că se certă mereu”, mi-a răspuns ea.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit de la iubitul meu este nu trebuie să facă compromisuri când este cu mine, se simte natural și totul este așa cum trebuie să fie.

Despre divorț și căsătorie

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Naționalism și prietenie

În Polonia se apropie weekendul lung, cu patru zile de vară disponibile pentru vacanță. Fiică-mea a mers la taica-su și când a luat-o de la mine, l-am întrebat ce planuri au, mai ales că ținuse neapărat să o ia la el în perioada respectivă.
– Mergem să navigăm, m-a informat el triumfător.
– În Mazury? am întrebat eu.
– Da, îmi răspunde el.
– Cu ai tăi? În ultimi ani obișnuisem să-i luăm pe părinții lui cu noi când navigam.
– Nu, cu Natalia S. și părinții ei, îmi răspunde fiică-mea. Natalia S. fiind cea mai bună prietena a fiice-mi pe vremea când mergea la grădiniță.
– Interesant, nu știam că încă mai păstrezi contactul cu ei, am comentat eu, înțelegând de ce nu mă mai sună mama Nataliei S de ceva timp. Cândva fusese foarte doritoare să ne întâlnim, dar de un  timp îți pierduse entuziasmul.
Cam același lucru s-a întâmplat mai cu toate cunoștințele poloneze comune ale mele și fostului soț, el lucrând intensiv în a se înfige cât mai puternic oriunde eram eu prezentă, doar ca ulterior să fiu dată la o parte. În tăcere și cu brutalitate am fost curățată sistematic de toate polonezele ”prietene de familie” de pe lista invitațiilor pentru orice și oriunde, după ce am comis păcatul divorțului. Admit totuși, că m-au eliminat cu avertisment, dându-mi o șansă la redresare în perioada separării, când nu băgasem încă divorțul cu acte. Atunci a plouat cu invitații comune pentru amândoi la toate evenimentele organizate de ele, unde sperau matki polki că ne vom reuni destinele în mod spectaculos și revelator sun ochii lor. Dar cum eu nu am performant, ținând-o tot pe a mea cu separarea, m-au dat pur și simplu la o parte. Cu siguranță nu le învinovățesc doar pe ele, căci și fostul soț are partea lui de contribuție, și știu că oriunde își bagă el coada, să nu mă aștept la nimic bun, dar încă mă miră lipsa lor loialitatea feminină. Să fie oare o femeie liberă o amenințare atât de mare pentru ele, sau alegerea mea de libertate reprezintă tocmai ceea la ce ele tânjesc, dar nu pot obține? Este frustrare sau frică, ori pur și simplu faptul că nu sunt o poloneză de-a lor? Mă confrunt cu dilema asta de câțiva ani și tot nu-i găsesc un răspuns decent. Cu timpul, am început să dau tot mai mult crezare variantei numărul trei, observând cum fosta prietenului meu a rămas bună prietenă cu nevestele prietenilor lui după separare, încă mai aprig decât în timpul relației.

Nu are de-a face că ești româncă, mă asigură  polonezii de fiecare dată când aduc subiectul în discuție. Este doar caracterul, încearcă ei să-și mascheze superficial spiritul naționalist. Interesant totuși cum, dintre amicele mele poloneze care mi-au rămas alături, adică acelea care nu au avut contact cu fostul soț, doar una mi-a luat partea în mod categoric în chestiunea divorțului, trecând și ea printr-o relație abuzivă.

Schimbări

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.

Cum e să te măriți când de fapt nu ai vrut?

Am fost întrebată despre cum e să te măriți, când de fapt nu ai vrut niciodată, iar prima mea tendință am fost să răspund nașpa. Apoi am realizat că nu ar fi răspunsul corect și cu siguranță insuficient de cuprinzător. Aș începe prin a analiza cuvântul niciodată, pe care îl găsesc extrem de categoric și neadecvat întrebării. Eu m-am măritat într-un moment în care nu aveam astfel de nevoi sau dorințe. Nu-i dorisem să mă căsătoresc până atunci și nici nu mi-am dorit asta în momentul în care m-am căsătorit, așa că am luat totul un pic mai diferit decât o iau de obicei miresele doritoare. Am acceptat nunta ca pe o sarcină, un fel de proiect pe care trebuie să-l fac mai mult pentru alții decât pentru mine. Mi-am scris pe o foaie sarcinile și am început să le îndeplinesc, dar fără ardoare sau emoții, ci mai degrabă într-un stil de romantism calculat dictat de stil și fără pretenții simbolice reale. Din tot actul căsătoriei am reținut bine în memorie momentele în care m-am simțit străină, absentă, actriță sau semnele că nu-i cum ar fi trebui să fie, mirându-mă mai apoi cu câtă măiestrie fotograful a unit elementele fragmentate ale puzzle lui într-o armonie care nu a existat. Nu am fost forțată să mă căsătoresc, deci nu am avut un element de repulsie față de ceea ce s-a întâmplat acolo, dar nici nu am făcut-o cu tragere de inimă. Am fost un actor într-o comedie forțată, agățându-mă cu disperare de fațada aparențelor și atât.

De ce am făcut-o? Presiunea celeilalte persoane, care era gata pentru acest pas și incapacitatea mea de a suporta consecințele unui nu, ce ar fi însemnat terminarea relației și plecarea pe drumuri separate mai departe. Nu am fost gata să-mi asum atunci un nou început, așa că am acceptat să mă afund în ceea ce aveam și mai mult, chiar dacă asta a însemnat o sufocare temporară. Dacă aș sfătui vreodată pe cineva să facă ceea ce am făcut eu? NU! Căsătoria presupune două elemente de DA, în primul rând să-ți dorești tu să faci pasul respectiv și în al doilea rând să-ți dorești să-l faci cu persoana respectivă, care-i lângă tine în momentul respectiv. În cazul meu nici un da nu a fost de fapt îndeplinit și subtil am comunicat asta printr-o glumă pe care obișnuiam să o repet. Când am fost întrebată de ce nu am ales o rochie complet albă de mireasă, am răspuns că la următoarea căsătorie.

Cumva bănuiesc că sunt mulți bărbați care trec prin situația respectivă în care am fost eu, dar sunt și multe și femei. Sunt multe căsătorii unilaterale.

Violența domestică și România, te iubesc!

Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.

Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și  toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.

”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.

Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.

”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.

Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.

Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.

Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.

Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.

Fostul soț

De Crăciun, am primit de la fostul soț un joc de masă cu numele orașului în care ne-am cunoscut, marcat cu dedicația ”Acolo unde a început totul 2004 – 2019”. S-a semnat și l-a oferit cu pompă în prezența fiicei noastre.

M-am mirat un pic, dar sunt deja obișnuită cu gesturile lui de romantism târziu. La început m-am simțit flatată, apoi înspăimântată, iar acum sunt doar indiferentă. A durat mult, dar pentru mine el este doar o amintire ce în curând v-a deveni nostalgică.