Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.
Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.
Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.
Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.
Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.
“Fuck, asta-i Turcia”, i-am zis frustrată, uitându-mă la față lui de mucos îngâmfat pe care tocmai l-am deranjat din somnul cu ochii deschiși.
“Am fost peste tot în lume și în Turcia e mereu o loterie, dacă nimerești persoana greșită, nu te ajută orice ai face”.
“Watch your language”, mi-a turnat el ofensat și trezit brusc la realitate, deși în urmă cu zece secunde când l-am rugat să mă ajute, că mi-am uitat ceasul la security, între zboruri, și următorul avion pe care trebuie să îl iau tocmai face îmbarcarea, mi-a răspuns indiferent:
“Poți să mergi la lost & found și să pierzi avionul sau te poți întoarce la gate”.
Ospitalitate turcească, ce să mai zic. Am lucrat cu ei și sunt niște drăguți când vor ceva de la tine, mai ales când simt că pot profita, dar se transformă instantaneu în ticăloși indiferenți și leneși când le ceri ajutorul, ori să-și facă munca pentru care sunt plătiți (nu-i așa că sună un pic familiar 🤔). Depinde mult și peste ce fel de om dai, iar din trăsăturile acestuia se vedea că nu-i genul care să întindă o mână de ajutor. Mi-a mai venit pe limbă încă câteva superlative, dar m-am oprit. M-am concentrat asupra mâhniri mele.
Îmi cumpărasem ceasul în urmă cu mulți ani de pe aeroport din Munich. Nu a fost foarte scump, dar a fost ideal pentru mâna mea mică, argintiu, cu un fundal negru și patru puncte, dintre care unul din diamant. Fin, delicat și practic, exact cum mi-se potrivește. A fost și nu mai este. Măcar știu exact unde l-am pierdut. L-am cumpărat de pe aeroport, l-am pierdut pe aeroport.
Totul este temporar, iar obiectele vin și pleacă, doar că mie îmi cam place să mă atașez de ele. Ceasul se potrivea foarte bine cu inelul de logodnă, de care ar trebui probabil să mă scap voluntar.
M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.
Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.
La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).
Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.
Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.
Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.
Am luat greu decizia de a-mi schimba locul de muncă, fiind pentru mine o tranziție majoră după opt ani în aceeași companie, pe aceeași poziție. Opt ani, nu doar că sună mult, dar când îi număr în minte îi găsesc enormi și mă întreb, unde și cum au trecut atât de repede?
Opt ani bogați în schimbări personale și profesionale. Am început să lucrez la fosta companie când eram încă la doctorat, având nevoie de un venit stabil pe hârtie, ca să pot divorța. Planul inițial, când m-am angajat a fost să am loc de muncă pentru perioada de tranziție, până îmi termin doctoratul și apoi să caut altceva. Perioada de tranziție a durat mai mult decât am anticipat, acoperind atât timpurile de muncă intensivă la doctorat, vremurile tulburi și foarte solicitante emoțional din perioada divorțului, cât și etapele de evadare, vindecare și maturizare care au urmat.
Am rămas pentru că m-au plătit, mărindu-mi salariul aproape anual și pentru că mi-a plăcut, am prins repede industria și am avut și succese. Un bonus semnificativ a fost colectivul, legând prietenii sincere cu colegii de la muncă, prezența lor contând mult în decizia mea de a rămâne pe loc atât de mult timp. Micile tabieturi de la muncă, primul dejun, al doilea, pauza de prânz și de cafea, mâncatul împreună, discuțiile filosofice de viață și dileme existențiale amoroase, financiare sau familiale, făcând din cele 8 ore la muncă o perioadă frumoasă și fructuoasă.
La fostul loc de muncă am avut parte de întreaga paletă de experiențe, cu muncă multă, dar și frecare de tastatură pentru blog, întâlniri dificile, prezentări și rapoarte făcute noaptea, clienții problematici, dar și vânzări bune, călătorii de afaceri în locuri interesante și în condiții bune. Deși am început într-o atmosferă nu foarte prielnică munca acolo inițial, stresată că trebuie să livrez rezultate și să mă mențin în câmpul muncii cu orice preț, nervoasă și dezechilibrată emoțional de la abuzul pe care îl suportam acasă, în timp m-am schimbat foarte mult în timp, maturizându-mă, dezvoltându-mă emoțional și mai ales profesional.
În perioada în care am lucrat acolo, am fost interviuri și am primit câteva oferte de muncă mai bănoase, însă nu am schimbat locul de muncă în mare parte pentru că nu m-am simțit pregătită pentru o schimbare și nu mi-am dorit să dau ceea ce am pe promisiunea unei schimbări minore. Mi-a fost și comod să fac ceea ce știam, mai ales că eram bună la asta, preferând să livrez rezultatele pe care firma le aștepta cu minimul de efort, iar timpul liber să-l petrec distrându-mă, practicându-mi hobby-urile și călătorind. În urmă cu câțiva ani m-a întrebat o colegă mai tânără, mai sus în ierarhie și cu un salariu mai mare, de ce nu-mi caut altceva de muncă, pentru mai mulți bani și o poziție mai sus ierarhică, în loc să mă excit cu călătoriile lungi și dese prin țări exotice? Pentru că nu-mi doream, nu banii, ci responsabilitatea și pentru că nu doream să renunț la stilul meu de viață lejer, fără obligații și libertin.
În timp, nevoia mea pentru zbucium s-a mai domolit, iar importanța țelurilor financiare a crescut. Pe lângă țelurile financiare, a crescut și nevoia mea de liniște mentală și dar și de dezvoltarea a abilităților. În pofida faptului că am apreciat enorm prieteniile închegate la muncă cu colegii, a început să mă deranjeze tot mai tare mobbing-ul practicat de șeful nostru, ce se agăța de noi pe rând în zilele lui proaste, prinzându-ne în menghine emoționale degradante, ca să compenseze stresul, frustrările și nemulțumirile lui de acasă, unde îl așteptau un copilul cu handicap și nevasta casnică bolnavă. După opt ani, în ciuda entuziasmului meu, pe lângă oboseala comportamentului meschin al fostului șef, m-au prind din urmă și mecanismele de delăsare (burnout), pe care orice firmă le cultivă, mai ales în rândul unor angajați permanent nemulțumiți, împletite în viața de zi cu zi a tuturor participanților din câmpul muncii.
Decizia finală că schimba locul de muncă a căzut accidental, după ce confirmasem noua propunere, dar eram încă indecisă. Într-o zi de miercuri am mers la muncă cu o energie pozitivă, plănuindu-mi de dimineață ce îmi doream să fac în ziua respectivă, atât profesional cât și personal. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce căuta acolo, dacă nu-i doresc să devin o acritură ramolită, după ce la finalul zilei am realizat că nu am făcut nimic din ce mi-am plănuit. Atunci am realizat că am nevoie de o schimbare majoră.
Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.
Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?
M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?
Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?
Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.
Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.
Îndreptându-mă azi spre muncă, în mașina mea recent șifonată de un porc mistreț, pe străzile pustiite de Coronaviris ale orașului, mi-a apărut în față BMW SUV. Admirând frumusețea din fața mea, am realizat că: I’m in the wrong place, driving the wrong car and going to the wrong job.
Mai am 20 de ani de carieră, și nu știu ceea ce vrea să fac, dar știu ceea ce nu mai vreau să fac. Și acesta este un punct de start foarte bun.
Dar, când am deschis pașaportul, am observat că-i expirat. Expirase în aprilie. Am sa-l schimb când merg data viitoare in România, caci cu ambasada nu vreau sa ma complic – timp și cost la supra preț. Dar e important sa se voteze, s-ar putea schimba cât de cât ceva, deși lucrurile în ansamblu și în esența nu se vor schimba. Schimbare majora ține de fiecare in parte, de educație și de generații.
Mi-a luat cam 10 minute, să-mi reîmprospătez lista de Tinder. Cam tot al 4-lea like era match, iar doi au și început cu discuțiile, la prima oră din zi. După două texte originale, următorul a fost clasic: poze! Mai multe poze, alte poze, poze cu moaca și banalități din astea. Ce te intrigă, nu-ți dă pace și vrei să afli acum, aici totul. Cel mai bine ar fi să descoperi imediat cum arată, cum vorbește, cum se fute și cum gătește. După ce ai aflat, poți trece liniștit la următoarea, să o descoperi pe aia, poate e mai ciumeagă.
Mă gândesc câteodată, să-mi pun direct o poză cu moaca pe Tinder, că poate s-ar termina discuțiile astea banale, dar cumva, îmi vine să pun pariu că tot o să-mi ceară majoritatea și mai multe poze. M-am înscris mai de mult pe Sympatia (un portal polonez) și acolo am poza mea. Am permanent 50 de mesaje necitite și peste o suta deschise, la care nu m-am obosit să răspund. E un portal plin cu țărani polonezi, toți candidații ideali pentru reality show-ul Fermierul își caută nevastă. Și, pentru că portalul se respectă, își mai cere și bani, dacă vrei să te bagi în seamă cu mai mult de un sms pe zi. Cum futaiul e pe gratis pe Tinder, am zis pas, rămânând la opțiunea de testare. Cu o singură persoană am reușit să leg totuși ceva discuții și să stabilim o întâlnire. Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă aș fi acceptat să merg a el acasă, unde mă învita insistent la vin. Dar, cum nu fac chestii din astea, și am trecut locația în aer liber, a început să mă ia cu pozele, să-i mai trimit poze, probabil să se asigure că, dacă tot își schimbă pijamalele în blugi merită, deși mai sunt și unii care vin în trening la întâlniri. L-am înțeles pe băiat ca, nu-si dorea să dea peste muma pădurii în realitate, deghizată virtual în gagică mișto. Așa că, i-am trimis poze, dar i-am cerut și eu. Efectul a fost mirific, în timp ce lui i se scula, mie mi se lăsa. I-am dat cu flit, că aveam o urgență în seara cu pricina, motivată de chipul lui rotunjel, bine deghizat în pozele de pe aplicație și burtica în formare. Bănuiesc că, cine înșală, se așteaptă să fie înșelați, iar treaba asta se aplică și la pozele de pe diverse portaluri.
Am dat peste un coleg de muncă pe Tinder, de care aș putea să fac caterincă în stilul meu clasic, dar … pur și simplu nu mă mai amuză. Nu mă mai amuză nici Tinder-ul, de fel, și aș schimba numele blogului, doar ca, după aia nu-l mai găsește lumea.
M-am trezit ieri de dimineață cu alarma telefonului sunându-mi furioasă în urechi. Uitasem să o opresc, așa că ea mi-a dat deșteptarea standard la 6 dimineața. Mofturoasă, am încercat să mai adorm câteva minute, cu dilemele uzuale rulându-mi în minte, într-o stare bolnăvicioasă și indispusă. De câteva zile mă lupt cu pietrele din rinichi, care numai nu se pot decide, dacă să vină pe lume sau nu, iar până atunci se tot strofoacă prin rinichi, ca să îmi dea mie crampe de durere, când mă aștept mai puțin.
După prima tură de medicamente, m-am așezat pe canapea și m-a cuprins o stare de furie ușoară, amestecată cu nerăbdare și un sentiment ciudat de lipsă. Am realizat rapid că am nevoie de o schimbare, de un nou start, așa că am început să mut mobila prin casă și să rearanjez lucrurile. Când ridicam cu putere de canapea, mi-am dar seama ca, poate nu a fost cea mai strălucită idee să le fac pe toate când sunt singură acasă, căci dacă îmi cade o bucată de mobilă pe picioare sau în cap, nici măcar nu-i copilul acasă să bată la vecini după ajutor. Dar dorința și nevoia de schimbare era în mine atât de puternică, că am ridicat și mai cu spor ură canapeaua, doar să o mut în altă parte și să realizez pe urmă, că nu stă bine acolo. Pe lângă schimbări, mi-am făcut și ordine între lucruri, aruncând cu poftă tot ce nu avea sens pentru păstrat, inclusiv cărți. Mă rog, am dus cărțile în pod, că nu mă lasă inima să le arunc la tomberon. Printre hârtii, cosmetice și medicamente expirate, am mai eliminat din posesie și un număr de telefon, ca să pot trece liniștită mai departe și în viața sentimentală. După o vizită la Ikea, alta la spălătoria de covoare, unde am pupat clanța, că am ajuns cu cinci minute după ora închiderii, și o relaxare de două ore la cosmeticiană, m-am culcat aseară la miezul nopții. Am reluat ostilitățile azi de dimineață, și pot să confirm încă odată că, bormașina e nu numai o jucărie foarte mișto, dar și o unealtă foarte utilă la casa omului. Am terminat acum seara și pot să spun doar că, casa mea arată mult mai bine, de-a dreptul încântător. Dacă, înainte simțeam că, îmi invadează spațiul personal fiecare musafir ce îmi intra pe ușă, acum îmi găsesc casa foarte primitoare, socială, chiar dornică să primească musafiri. Și primul musafir, nu s-a lăsat mult așteptat, o prietenă venind azi la cină. A găsit schimbarea foarte plăcută și în casă și în atitudinea mea.
PS: îmi zice cosmeticiana că, rinichii semnifică iubire, afecțiune, sentimente. Nu i-am lăsat extra pentru previziuni, dar mi-a făcut mișto unghiile, roșu clasic, ca de obicei.
PS2: Și dacă tot vorbim de schimbare, mi-am instalat un corector în română la browser, deci o să scriu mult mai corect și plăcu ochiului!
I-am șters toate mesajele, doar ca sa le recuperez accidental câteva zile mai târziu, când mi-am schimbat telefonul. Și acum, nu mai vreau sa le șterg. Am dat înapoi și in regresul meu nu vreau sa renunț la prezența lui inutila din viața mea. Încerc totuși sa merg mai departe, ca după fiecare despărțire pe ca mi-o fixez in minte. Asta e deja a treia la care lucrez din anevoios și care merge greu, într-un deja-vu obsedant de repetitiv. Formula e aceeași. Ma anesteziez cu munca in cursul zilei, in trafic mi-se face întotdeauna dor, așa ca dau voie melancoliei sa ma lovească, in timp ce seara gătesc, ca sa am o ocupație sau o dau pe scris, ca sa-mi descarc simțirea.
Tradițional am sa plec iar in Dubai, unde pot sa-mi jelesc in hoteluri de 5 stele și restaurante selecte, inima frântă. Ironic, el nu-i suporta pe arabi, după ce a locuit o perioada in Kuwait, socotindu-i primitivi, needucați și fără de respect pentru femei.
Later edit: am șters din telefon mesajele. Am sa șterg și filmele, și pozele. Simbolic am îmbrăcat o rochie neagră, de înmormântare. Și iubirile pierdute se plâng…
Căpşunăriţa 