Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

Ficțiune

Nu mai am flow la scris de ceva vreme. Mi-am ieșit din mână când am decis să fac o pauză pentru că aveam prea multă agitație în jur, iar acum găsesc orice text ce-mi iese din condei în limba română plat. Cam tot ce scriu de ceva vreme mi-se pare o debitare de banalități inutile, iar limba care le leagă nu-i mai vine natural. Paradoxal am multe de spus și pe deasupra mi-se întâmplă chestii interesante, neprevăzute, încurcate în ițele vieții și ale oamenilor, despre care simt nevoia să vorbesc, pe care mi-ar plăcea să le povestesc. Cuvintele însă nu-mi mai curg natural, nu în română și în nici un caz aici.

S-au întâmplat lucruri ce nu mai pot fi scrise pur și simplu pe blog, fiind prea profunde și mult prea personale, iar blogul acesta anonim este mult prea public pentru a împărtăși bucăți secrete din mine pe el. Am vreo 100 de pagini scrise sub formă de carte, pe care însă va trebui să o refac de la început, pentru că în sfârșit i-am găsit o formă corectă și total diferită. Ar trebui să o încep, dar am o anxietate puternică. O recunosc, căci am avut-o și înainte de a-mi scrie doctoratul și l-am scris în mai puțin de 9 luni.

Nu știu cât va dura, nu știu câte de lungă va fi ori cât de valoroasă pentru mine sau altora, însă știu că este singura modalitatea prin care pot să scriu fără să mă autocenzurez, fără a purta cu mine în fundul minții vocea biciuitoare a îngrădirilor societății, așteptărilor cititorilor și pedeapsa apropiaților.

O pot numi oricând ficțiune.

Te-ai schimbat?

Mi-am schimbat lacul de pe unghii, dar inima mi-a rămas vopsită în aceeași culoare.

Nu știu ce-i sentimentul acesta de neliniște permanentă, de dor, durere și bucurie ce mă stăpânește deopotrivă în prezența ta.

Trăiri, dureri, sentimente, toate se amestecă în sacoșa uzată a sufletului meu.

Cu privirea ta ai retezat ațele cusăturii fragile de pe cicatricea mea, deschizând rana vie pe care ai făurit-o de mult în mine.

Curge dragoste din ea, în lacrimi fierbinți și sărate. Asta nu-i iubire, ci pură tortură.

O cos la loc ispășită, apăsând dibace pe fiecare împunsătură, ca să-mi amintesc mai bine pe viitor cât de mult doare în urma ta.

Înțelepciunea populară și înțelepciunea modernă, când îți merge rău în viață

Dacă îți merge rău în viață, gândește-te că acum vreuna își dă întâlnire cu ex-ul tău, crezând că a dat peste cineva special 🤣🤣🤣

Am citit mesajul de mai sus cu emoji-urile de rigoare în poloneză pe un grup de Facebook. Scris cu litere albe pe un fond roșu aprins, în primă fază mi-a trezit un colț de zâmbet cu gândul la ex-ul, doar ca să mi-se șteargă rânjetul o secundă mai târziu, realizând că actualul este ex-ui cuiva, ce ar putea crede același lucru despre el.

Într-adevăr, nu prea cultivăm obiceiul de-a avea o părere bună despre ex-ii noștri, mai ales despre cei pe care îi lăsăm benevol în urmă. Nemulțumite și nesatisfăcute, în carul cu ocări, pretenții și jigniri le mai aruncăm ca bonus cu patimă și fără urmă de regret ori obiectivism, disprețul. Nu i-am lăsat de buni ce erau, ne spunem în gând ulterior, în timp ce-i privim nedumerite, fericiți și împliniți în brațele alteia, care-i iubește, și-i adoră cu o pasiune mai flămândă și mai înflăcărată decât am fost noi vreodată tentate să o facem. Nu știe săraca, cu cine se încurcă, tindem să o compătimim pe ”norocoasa” ce ia gunoiul nostru drept comoară.

Ceea ce refuzăm însă să vedem si să acceptăm este că, dezamăgirile și opiniile noastre față de o persoană, nu sunt obligatoriu împărtășite și de alții. Iar treaba asta, merge pentru ambele sexe. În iubire nu există ierarhie prestabilită ori preferințe universale. În iubire nu există compatibilitate generală, iar conceptele de bun, rău, frumos, urât, atrăgător sau indiferent sunt subiective, fiind individual trasate de fiecare om în parte, după definiții inconștiente și instinctive.

Nu l-a părăsit de bun ce era, vom spune noi triumfătoare și vom avea dreptate. Dacă l-am părăsit însemnă că nu ne simțeam alături de el dintr-o relație împlinită și fericită. Și bine am făcut să-l părăsim, acordându-ne atât nouă cât și lui șansa, de-a găsi oameni mai potriviți. Căci în iubire și mai ales apoi în viața de cuplu, foarte mult ține de potrivire.

Deci, dacă ne merge rău în viață, mai bine ne facem un Aperol Spritz – luăm un pahar mare și frumos în care punem 2 părți de Aperol, 3 părți de Prosecco (nu vin alb!), 1 parte apă minerală (dar se poate înlocui cu Prosecco, dacă ne merge foarte rău), două felii de portocală și câteva cuburi de gheată. Se bea la rece cu paiul (dar nu din hârtie) și ne va merge bine deja după primul pahar, iar după al doilea, de-a dreptul fenomenal! Cât despre ex-i, hai noroc și să-i lăsăm în pace!

Bubele societăților

Fiecare națiune își are bulele ei de absurditate, prostie și multă imaginație scăpată de sub controlul realității. Dacă românii excelează recent pe arătură cu plugul Covidului, la polonezi avortu-i la putere.

În folclorul românesc Covidul nu există, nici pentru cei care s-au deja îmbolnăvit de el, iar dacă îți faci vaccinul ți-se implantează un cip direct în cap, prin care te controlează Bill Gates. Se varsă ură și injurii filosofice, curg jignirile și se scuipă cu amenințări pe Facebook, oglinda digitală a românului, bălăcindu-se taberele între ele cu patimă, atât cele pro, cât și cele contra. În realitate, România are niște spitale de toată groaza, insalubre, murdare, pline de bacterii și prost dotate, cadre medicale incompetente și inumane. Este ultimul loc în care vrei să ajungi bolnav, mai ales cu Covid. Sunt numeroase cazuri de malpraxis în România, oameni mutilați sau uciși din prostia, incompetența sau indiferența medicilor. Cu tristețe privesc cum toată societatea asta bătăioasă împotriva și pro Covid, nu se trezește să vorbească despre problemele reale și grave cu care se confruntă sistemul de sănătate românesc, dar se bălăcăresc în opinii și păreri despre o alegere care este oricum individuală. Nu forțezi pe unul anti vaccin să nu se vaccineze și nici pe unul pro-vaccin să nu-l facă!

În folclorul polonez avortu-i o industrie, controlată Hitler prin doctori malefici, ce se ocupă de prelucrarea feților avortați în materie primă pentru produsele cosmetice, extrăgându-se din ei colagenul, din care se prepară creme pentru bogații păcătoși ai lumii. De câțiva ani se fac campanii stradale împotriva avortului, conduse în exclusivitate de bărbații ce strigă în megafoane vorbe jignitoare la adresa femeilor ce-ar îndrăzni să avorteze un făt malformat. În realitate, s-au făcut în Polonia în jur de 2000 de astfel de avorturi, pe motive medicale, căci din fătul respectiv nu ar fi ieșit un om normal și funcțional. Majoritatea copii ce se nasc cu malformații rămân în grija mamelor singure, în 90% dintre cazuri ele fiind părăsite de soți sau parteneri, pentru care îngrijirea unui copil cu probleme este insuportabilă. Un caz recent a fost în Londra, când o mamă și-a omorât copilul cu handicap sever, copleșită de greutatea îngrijirii lui permanente pe perioada Covid. Tatăl și-a exprimat durerea printr-un mesaj din Mallorca, despre cât de mult l-a iubit, deși s-a săturat la un moment dat să-l mai șteargă la cur și s-a cărat, dar și-a tatuat numele lui pe braț.

Mă gândesc câteodată cum ar arăta prostia inversată, dintre Polonia și România, dar nu-i iese decât o viziune a normalității. Românii ar sări ca și arși dacă li s-ar interzice avortul la cerere, amintindu-și de toate mamele moarte în timpul comunismului, iar polonezii nici nu ar înclina urechea spre propaganda anti-vaccin, când toți abia așteptă să iasă din pandemie, ca să-și poată relua programul anual de vacanțe în străinătate. Polonezii sunt plimbăreți.

Până atunci vă invit să admirați postere de Valentine’s pe care sentimentaliștii cu anti avort le-au inventat, ca să sensibilizeze cuplurile. Un pic este cam Photoshopat fătul din ele, în loc de malformații fiind integral dezvoltat și cu un look din ăla sănătos, dar ce să-i faci, așa-i in reclame – totul e bine până dai cu banu!

Cu tristețe despre religie, părinți și copii în România

Photo by Picsea on Unsplash

În România s-a reactivat recent controversa botezului, ca reacție la moarte a încă unui copil în timpul desfășurării acestui ritual creștin, practicat conform normelor trasate de Biserica Ortodoxă Română. Am văzut chiar o petiție online pe tema respectivă, prin care se cere bisericii să modifice ritualul botezului prin scufundarea în cristelniță, astfel încât să fie prevenite accidente care se întâmplă. Dacă presiunea publică va fi suficient de mare, iar ”scandalul public” nu va trece atât de repede, probabil Biserica Ortodoxă Română va schimba ceva în cadrul acestui ritual, deși mă îndoiesc, căci religiile sunt în general condiționate de întreținerea ritualurilor și a tradițiilor statornice. BOR se va apăra în primă fază prin toate mijloace ca să reziste schimbării și chiar dacă schimbarea va fi introdusă, vor exista cu siguranță preoți fanatici ce vor ține cu dinții să repete același ritual pe care l-au practicat până atunci, în ciuda faptului că botezul este un act simbolic, iar la catolici este suficient ca să fie stropit copilul cu apă sfințită pe frunte de trei ori, ca să fie considerat botezat în religia creștină.

Schimbare sau nu, ea nu-l va ajuta cu nimic pe băiețelul ucis la Suceava. În cazul lui a rămas doar o singură întrebare: cine-i răspunzător? Preotul a fost programat la audieri, la fel și părinții, iar prin ziare au apărut deja propaganda cu povești vânătorești împletite de neonatologii. Vor da vina unii pe alții, iar la final cazul va fi cel mai probabil clasat, după stilul clasic al poveștilor controversate din România. O bună parte a opiniei publice, probabil majoritatea, va da vina pe biserică, însă de va înșela amarnic.

Nu, vina nu este a bisericii. Vina este în totalitate a părinților și am să explic de ce.

BOR este o instituție religioasă, ce dispune de anumite reguli și de o anumită propagandă. În cadrul regulilor sale este introdus ritualul botezului, pe care BOR stipulează că trebuie să se realizeze la aproximativ 40 de zile de la nașterea copilului. În alte religii creștine, la catolici de exemplu nu există această dată anume, dar se insistă ca botezul noului născut să fie realizat cât de curând posibil. Astfel, biserica își crește șansele ca, copilului ca să fie crescut și educat în cadrul tradiției ei și conform ritualurilor pe care ea le propagă. Nu are intenția de a-și rănii sau omorî viitorii enoriași (căci nu-i putem numi enoriași pe copii ce încă nu posedă o cunoaștere a sinelui), ci doar vrea să se asigure că ei sunt deja ”luați” cât mai devreme sub aripa ei protectoare, ne fiind atât de disponibili ca să adere la altă religie.

Părinții sunt, în majoritatea cazurilor și în cazul de față, oameni maturi, majori, dispun de o conștiință de sine, deosebesc binele de rău și au capacitatea de judecată. Au liber arbitru, sunt liberi să adere la orice religie doresc, să urmeze orice ritualuri aleg, însă odată ce au devenit părinți, pe lângă toate libertățile pe care le posedă, mai vine și o responsabilitate. Este responsabilitatea lor să-și protejeze copilul. Copilul mic este fragil, delicat, nu se poate apăra și comunică doar prin plâns. Se spune chiar că el nu este conștient, decât după primul an de viață că el este despărțit de corpul mamei, având nevoie vitală de protecție și îngrijire din partea părinților. De aceea natura ne-a creat ca să ne iubim copii, ca să-i protejăm de potențialele pericole ce le-ar pune viața în primejdie. Asta însemnă că, părinții sunt principalii responsabili de viața copilului lor, ei trebuie să gândească și să decidă pentru copilul lor, ce-i face bine și ce-i poate face rău. În categoria asta, a alegerii, intră și botezul. Părinții decid când și dacă, copilul lor este suficient mare și de apt pentru a fi băgat cu capul în apă, de către un străin (care nu-i pediatru și nici moașă), în cadrul unui ritual. Iresponsabilitatea, ignoranța și prostia este de partea lor în acest caz, pentru că au permis ca, copilul lor născut prematur și neadaptat pericolelor să fie supus și ucis în cadrul botezului. Nu i-a obligat nimeni să-și supună copilul atât de mic acestui ritual, să de-a copilul din mână unui străin ca să-l scufunde în apă. Aveau dreptul să oprească în orice moment ritualul sau să-i spună preotului că nu sunt de acord să le bage copilul cu capul sub apă. Ierarhia dintre preot și părinți (ce se promovează de către biserică și se acceptă de către enoriași), datina botezului, rușinea față de semeni, banii dați bisericii sau orice altceva, sunt secundare în fața siguranței și binelui copilului, pe care trebuie să le asigure părinții.

Biserica are regulile și ritualurile ei. Este dreptul ei să aibă ce ritualuri vrea, așa cum este și dreptul fiecărui om matur să adere sau nu la ele, în funcție de ceea ce simte el sau ea că-i bine sau rău. La fel este și în cazul copiilor, doar că cei care iau decizia sunt părinții. Ei principalii responsabili pentru soarta copilului.

Dragi părinți, vă rog, nu mai fiți atât de îndobitociți cu tot felul de prostii, ritualuri, credințe și sfaturi în creșterea și educarea copiilor voștri. Judecați singuri ceea ce este bine și ce nu pentru ei, fiți prevăzători și mai ales prudenți. Este copilul vostru, este obligația voastră și dreptul doar al vostru să hotărâți!

Știri din Polonia: despre avort, rolurile genurilor în catolicism și despre cât pot maxim câștiga naționaliștii adevărați de drepta

Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.

Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.

Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Fără istericale!

Photo by jens holm on Unsplash

Și totuși, ce faci când te supără jumătatea, partener de viață și război, prieten, logodnic, soț sau chiar amant?

Nimic. Experiența anilor mi-a demonstrat că cea mai bună soluție, atunci când te supără jumătatea este să nu faci absolut nimic. Spui un bine românesc ce nimeni nu știe exact ce însemnă, dar merge cam la toate, un dobrze polonez spălăcit și indiferent sau un ok american neconvingător, preferabil cu jumătate de gură și un accent aparent  de ”foarte preocupată cu altceva”. Nu reacționezi în nici un fel, dar nici cu împricinatul nu te întâlnești, evitându-l cu o încăpățânare aparent accidentală, căci ești foarte ocupată cu treburile tale. Bune sau rele, interesante ori plictisitoare, importante și de ce nu, evazive, toate chestiunile tale private îți cer acum imperativ și neapărat atenția. Așa că nu ai timp de altceva sau altcineva. În cel mai rău caz și plânsul de una singură între cearceafuri este mai important și mai urgent, decât să-i răspunzi lui la sms.

Dacă îi pasă, tăcerea și absența ta îi va spune tot ce are nevoie să știe. Îi va comunica brutal că a făcut ceva greșit, că te-a rănit sau că nu ți-a fost pe plac o anumită acțiune a lui, fără a fi nevoie ca tu să-i faci crize existențiale, urlând din toți plămânii sonate de țipete și înjurături pentru vecini, ori vărsându-ți lacrimile amare și inutile peste machiaj, schimonosindu-te în fața lui. De ce să-i dai satisfacția ca să te vadă biată, umilită, sărmană sau disperată? Pentru ce să faci istericale? Doar ca să te înjosești în fața lui, sperând că-ți aruncă ceva fărâmituri de afecțiune?

Am observat de-a lungul timpului că expozițiile de slăbiciuni, foarte comune în rândul femeilor de altfel, pe care le mai organizam și eu uneori, pentru anumiți bărbații din viața mea, nu-mi aduceau nimic util sau bun pe termen lung. Poate pe moment aveam impresia că le câștigam afecțiunea ori aprecierea, după ce-mi pictam suferința în tablouri ieftine ori îmi ciopleam durerea în sculpturi confuze. Pe termen lung însă, nu le câștigam decât disprețul, fiind pregătiți să mă taxeze ca neautentică, la prima re-expoziție ale acelorași opere déjà vu, analizate și uitate. Căci expunerea durerii unei inimi delicate și fragile are un termen foarte scurt de valabilitate, în practică expirând după prima vizitare. Repetare ei nu face decât să-i aducă autoarei recenzii nedorite, scrise în cuvinte usturătoare: isterică, nebună, cu țigle lipsă de pe acoperiș, geloasă, sărită de pe fix, instabilă emoțional, disperată… și aici puteți să completați și voi cu aceste sinonime măgulitoare, pe care sunt sigură că le-ați auzit deja, din plin și fără de zgârcenie, de fiecare dată când v-ați isterizat pentru o nedreptate sau afrontul oferit aparent accidental de către partenerul de conviețuire. Nu acesta este calea spre îndreptarea situației.

Distanța și tăcerea funcționează în schimb excelent. Este mesajul neclar pe care jumătatea ce și-a încercat încă odată norocul, îl pricepe cu acuratețe. Am descoperit prin metoda de eroare și încercare, că bărbații au nevoie de spațiu, de libertate și mai ales de absența jumătății, ca să-și dea seama ce reprezintă ea pentru ei. Sufocarea sau dramatizarea nu duce la nimic bun, este obositoare și doar le confirmă că, indiferent de câte porții de rahat îți servesc pe tavă, tu le vei înghiți pe toate. Docilă sau îndărătnică pentru ei nu are importanță, tot ce contează este că o să le înghiți toate afronturile, confirmându-le nu că-i iubești, ci că ești disperată. Fiind disperată, ai să accepți orice și ei vor continua să te trateze în același mod.

Ne întrebăm adesea de ce același bărbat se comportă total diferit cu două femei diferite, pe una tratând-o cu respect și atenție, în timp ce pe alta cu dispreț și indiferență. Ne imaginăm cu extaz și invidie povești vânătorești despre ce scorpie sau mare doamnă trebuie să fie acea femeie cu care ei se comportă respectabil, când de fapt nu face nimic special. Este doar o femeie normală ce nu permite să fie tratată inadecvat. Nu acceptă să fie umilită și nu mănâncă rahat în speranța că pe viitor va primi caviar. În nici un caz nu-și face filme greșite în cap că va fi răsplătită pentru martirizarea ei inutilă, dacă închide ochii la abuz, înșelat, mințit, lipsă de respect, indiferență sau plasarea ei la coada priorităților.

Concluzia este simplă doamnelor și domnișoarelor, când vă treziți tratată cu cea mai mică lipsă de respect, luați-vă catrafusele și vedeți-vă de ale voastre, servindu ignorare și indiferență. Dacă vă iubește, și le pasă de voi funcționează excelent, deși unii reacționează mai devreme, iar alții mai târziu, fiecare având nevoie de timpul lui pentru a-și da seama ce-i important pentru el. Vor fi și cei care nu vor reacționa, nu pentru că sunt autiști emoțional, cu pentru că nu le pasă. Atunci, este momentul să vă întrebați onest dacă chiar vreți să vă îmbătați cu apă rece alături de ei?