Lună: iunie 2018

Când mi se scufunda corăbiile

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.

Despre afaceri si alte porcarii din astea pompoase

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

De câțiva ani ma joc de-a business lady, un fel de middle manager din asta, plina de șefi si fără subordonați direcți, destul de sus ca sa-mi impun punctul de vedere, și suficient de jos cât încă să mai aud replica mea favorita „ai mult potențial”. Când îmi spune cineva chestia asta, îmi vine sa-i înfig o furculiță in ochi. Lucrez pe o poziție din asta in care ti-se cere sa faci, sa dregi, sa te dai cu curul de pamant, pentru ca directorului asa i-se scoala, si in acelasi timp nu ti-se da nici un fel de putere, doar responsibilitate si asteptari, ca restul le vrajesti tu, din pula desigur, pe post de bagheta magica. Si magia se naste din teama celorlalti ca ii dai in gat, din urlete tale la ei, sa-si faca treaba sau din linguseli care, daca vin de sus, sunt intotdeuna bine primite. E o pozitie pompoasa, care asociata cu un nume ce dupa virgula are Ph.D. in coada, pare ca rupata din raiul afacerilor lacrimogene, pe care bat apa in piua toti HR-istii lumii si business trainerii rupti in cur de profesionalism. Te tai cu lama de atata competenta si technici de vanzare, si NLP-uri pe paine, gen prietenul meu John, sau ce pula mea or mai inventa toti fraierii, care nu-s buni sa vanda nimic, numai vise erotice si ude de profesionalism overrated.

Hai sa va spun eu pe sleau ce am invatat in 13 ani de cand ma invart in lumea de buna a afacerilor, dupa sute de intalnirii cu tot felul de oameni, mai mult sau mai putin otati intelectual, in diferite circumstate, la care le-am vandut cam orice mi-a picat in mana: nu faci in veci cu gura, cate faci odata cu curul. Sa explicam.

Totul in afaceri e pe relatii, totul tine de contacte, prietenii, amantlacuri, favoruri si datorii. Atat. Toata abureala cu profesional si alta amarata de gargara din asta, e doar gargara, nimic mai mult. Cat timp joci dupa reguli, iei muie stilata, ca dupa reguli, si vinzi ca dupa reguli, adica subexistential, pentru ca, daca cineva vrea sa te refuze, o face stilat si iti gaseste mii de pretentii, oricat de beneficiala ar fi afacerea pe care i-o propui. Cu toate graficile si trainingurile, cu toata pompoasa moaca de afacerist veritabil pe care ti-o pui, futi buha in cur degeaba, pentru ca nu o futi unde trebuie. Cand o futi unde trebuie, atunci se schimba total tabla de joc, pentru ca atunci esti de fapt in joc, atunci contezi cu adevarat. Si oricat ar fi propunerea ta de dezavantajoasa, daca te place pe tine si te vrea pe tine, o ia, si face din cacat bici ca sa iasa smenul. Asta e tot secretul, valabil si la micile ciubucuri si la marile firme, la aia care apar prin Forbes sau mai stiu eu ce reviste din astea cacacioase, cu poze Photoshop-ate si pretentii cat skyscraper-ul. Pana am inteles eu treaba asta, mi-a luat multa sudoare a mintii, multe nopti nedormite, multe prezentatii in PPT inutile si tabele in Excel degeaba, pentru ca e una ce se prezinta la marele public si alta ce se vinde. Si cine, mai crede in povesti cu zane si afaceri profesionale, sa bea un pahar de apa, poate isi revine la realitate.

Grătare de vară

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata lângă un lac, femeile cu mâncarea pe la mese si bărbații relaxați cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu grătare, pana nu de mult ținute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu tăiam salata in bucătărie, discutând banalități cu cate o ea, iar el întorcea friptura cu o bere in mana, lângă un alt soț si tata.

Pe vremea aceea uram si iubeam grătarele in gradina, tradiționale in fiecare weekend, când se aprindeau cărbunii si se încingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scăparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singurătatea in doi, momentul de teatru familial, când se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascundă goliciunea ce ne însoțea in cursul săptămânii.

Îmi amintesc ieșirile in natura din copilărie, când in inocenta noastră alergam pe lângă adulți, fără ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasiunile, dorințele si păcatele. In naivitatea noastră totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, atmosfera avea o orânduială precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat grătarele tinereții, de pe vremea studenției, când imitam viata adulților in propriile nuanțe, eliberați de preconcepții cu țigara într-o mana si cu berea in cealaltă, învârtind in cartofii pai, stropiți cu prea multa sare. Pe neștiute, ni s-au alăturat părintii, la grătarele tinereții, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operațiune repetitivă, la legătura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vârtej de evenimente, când mai ieri iți promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit părintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toată viata si in care ai nimerit din plin, trăgând cu ardoare la jugul familiei.

Când am renunțat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile căsătoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit grătarele, cu toată goliciunea simțită câteodată in mijlocul acestor jocuri sociale, pe când înfulecam carnea cu muștar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adorației iți apare de multe ori in minte când ți-e bine, când crezi ca ai totul, si totuși ceva lipsa. Atunci iți dai seama ca ai împarți binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tău. Pentru ca grătarele nu se fac pentru amanți sau amante.

Ma reformez

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Am petrecut ieri câteva ore cu fostul meu prieten, pe post de amici. Ne-am întâlnit într-un cadru cu o prietena comuna, si am dat-o pe filosofii universitare (unde ne-am cunoscut de fapt cu toții) si de viata (la care ne pricepem de minune). Suntem amândoi doctori, ceea ce ne doream pe vremea când o ardeam împreună, îndrăgostiți lumea, si fluturând ca doctoranzi prin campusul universitar. Eu divorțată, singura si cu abdomenul lucrat, iar el ocupat cu noua prietenă, care-i gătește bine din ceea ce se vede.

Am dezbătut aceleași eterne subiecte, educationale, politice, poloneze si de viata. Gândurile si limitările au rămas pe loc, iar nopțile se petrec tot pe World of Tanks. Eu am dezinstalat de mult jocul si treptat, si pe el din mintea mea. Dar nu înainte sa-mi vărs bine mucii de frustrare si durere, când părintii i-au tăiat macaroana, de la femeia cu bagaje.

Deși nu am mai avut răbdare ca sa-l ascult atent, ca si pe vremuri, m-am bucurat de timpul petrecut cu el, si de faptul că in sfârșit am rămas in relații bune, chiar de amiciție, cu unul dintre foștii, cu care mi-am împărțit inima.

Fostul sot, divort si soacra

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Fostul meu sot e un fel de tiran din asta obosit, care urla dupa atentie, sa fie bagat in seama, manat de permanenta nevoie de a fi important pentru cineva si disperat ca nimanui nu ii pasa de el. Pentru ca nu-i pasa nimanui, decat la ma-sa, dar si aia e depresiva, ca a consumat-o tac-su toata viata, si acuma la batranete, nu mai stie cum sa-si ingita depresia in pastile, printre cumparaturi scumpe si linguseli false cu vecinii.

Si nu, nevasta nu-i mai acolo sa-i pese, pentru ca nevasta a plecat de mult, direct in pula la altul, si ii pasa doar de ea, ca o tarfa egoista. Si nici copilului nu-i pasa, pentru ca, copii au sistem de autoaparare, impotriva adultilor egoisti, si sunt supravietuitori din nastere, asa ca se preocupa putin, trec repede peste orice si isi vad de interese, mai bine pregatiti si concentrati pe tel, decat adultii.

Si nici lui frate-su nu-i pasa, ca ala si-a gasit nevasta inlocuitoare, dupa ce la parasit initiala, fara acte, mai uratita, mai batranica, fara atatea scoli, dar care o suge mai bine si face tot ce vrea muschiul lui ciumeag, asa ca daca lui ii tuna, nu mai sare fulgerul deasupra casei, ca tocmai a fost amortizat de prietena docila si la dispozitie. E si asta un stil de viata.

Si cand la fostu sot, care acuma se imbraca de doua ori mai scump vs timpurile in care ma avea pe mine pe post de nevasta si era zgarcenia intruchipata, nu-i ies pasentele pe Tinder, imi baga mie telefoane, doar ca sa ma mai frece la bibilica, ca poate cine stie, ma mai misca la corazon. Si atunci baga porcarii din astea abjecte pe fir, repetand mesajul esential, si anume ca nu il ascult. Si chiar nu il ascult, pentru ca, cu el cel mai bine se vorbeste, cand pun telefonul jos, si in timp ce el isi varsa frustrarule in aparat, la capatul celalalt eu ascult ceva muzica in casti, iar din cand in cand mai pun telefonul la ureche sa vad daca a terminat. Daca nu a terminat ii zic un „no”, ce pe poloneza insemna un fel de „si ce mai”, iar in cazul in care nu mai turuieste nimic ii zic bine si ii urez o zi placuta. Si pe bune, niciodata nu am ratat mesajul, chiar daca nu l-am ascultat, e acelasi: „baga-ma in seama”. I-a de aici. Dar, cu tot zenul meu, is si eu mai balega cateodata, si cad in vrajeala lui puerila, enervandu-ma, si cu pulsul in crestere si ii dau pe kurwa in stanga si in drepta, de zici ca vand servicii de bordel la telefon. Cateodata il mai fac si cacat, gunoi adica, zgarcit, si toate spurcaciunile ce imi vin la gura, ca daca tot is in limba straina, nu ma misca prea tare – huju, pizdiec, gnoju, dupek. Mai rar ma dezechilibreaza si i-o bag cu „mortii ma-tii” in cinstita limba romana, dar pentru asta trebuie sa fiu bine scoasa din sarite.

Cumva, treptat, cu multa terapie si fortata detasare, am ajuns sa nu ma mai enervez cand suna, incercand sa-l tolerez, ba chiar imi starneste un colt de mila in gene, cateodata. Asta pana imi amintesc ca a vrut sa-mi ia copilul la divort, si mi-a cerut cu tupeu mie pensie alimentara, care castig de trei ori mai putin decat salariul lui fix, fara afacerile pe care le mai patroneaza pe langa. Da, imi e tare mila de el, ca sta singur singurel, in casa cu gradina de la periferie, iar eu nu am nici balcon in mijlocul orasului, unde daca deschizi geamul vara ai discoteca de motociclete toata noaptea. Da, ma loveste mila de baiatu lu’ ma-sa, domna poarca soacra, care mi-a zis ca is mama rea, sau a lu tac’su, care nu m-a lasat sa urc in camera copilului mei din fosta mea casa, ca vezi doamne, nu-i stapanul acasa. Da, ce sa zic, ii doresc sa suga pula el, lui si la tot neamul lui de polonezi jegosi, dar nu asa simplu, ci cu bulbuci.

Frica de refuz

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Trăiesc cu o acută frica de refuz care de cele mai multe ori se dezvolta în mintea mea extrem de ușor și cu o întindere destul de largă. Frica de refuz își are rădăcinile adânc înfipte în refuzurile copilăriei când a spune „nu” fără explicații, era standardul după care erau crescuți copii. Am auzit atâtea „nu-uri” nemotivate sau absurd motivate, încât după o vreme am încetat să mai întreb, preferând să fac eu da-ul și să suport ulterior consecințele. Câteodată scăpăm nepedepsita și asta în mintea mea rezona cu un succes total de rebeliune, deși poate că dacă aș fi întrebat, răspunsul ar fi fost totuși da. Doar că la un moment dat încetasem să mai întreb pentru că îmi prea era frică de nu.

Când am început să întreb străini, m-au surprins „da-urile”, în general pentru lucruri banale și pe care nu mi-le doream foarte tare, însă m-au durut „nu-urile” lor pentru ceea ce  doream cu adevărat. Privind în urmă, realizez că de cele mai multe ori nu am știut cum sa cer, cum să-mi comunic corect dorința și să lupt cu adevărat pentru ceea ce era important pentru mine. Strategia mea era total greșită, deși în mintea mea părea excelentă. Ma prefăceam dezinteresată și dacă se nimerea ca să primesc ceea ce îmi doream, era super. Era un mic miracol, pentru că nu știam să cer și nici nu-mi analizam corect șansele, pornind cu refuzul în minte de fiecare dată. Câteodată, erau momentele în care îmi doream ceva cu ardoare și forțată de împrejurări trebuia să întreb și să cer. Atunci strategia se altera, în primă fază, făcând tot posibilul ca să nu trebuiască să mă exprim direct cererea, cerând indirect prin toate canalele de comunicare non verbale. Câteodată, ceream în scris, dar și acolo reușeam să fut meciul, transmițându-mi dorințele prin subînțeles. Când se cere aiurea, se primește de-am pixu. Așa că, deși eu eram convinsă că ceream ceea ce doream, primeam altceva. Receptorii mesajelor mele trunchiate îmi dădeau ceea ce credeau ei că îmi va fi pe plac, doar că asta nu era ceea ce îmi doream cu adevărat, iar eu mă miram că nu primesc ceea ce nu îmi doresc. Și din tot tămbălăul asta, majoritate rămâneau cu impresia ca nu știu ce vreau. O eticheta grozavă, care m-a însoțit de-a lungul timpului, pentru că în mintea mea, frica de refuz era atât de mare, încât preferam sa par că nu știu ce vreau, decât să aud un „nu” categoric la dorințele mele.

Am avut și momente când mi-am exprimat direct dorința, scoțând din străfundul meu cu frica și timiditate întrebarea, spusă ușor pe ocolit și exprimată neconvingător. Refuzurile au fost necruțătoarea și le-am luat personal, chiar și atunci când nu era cazul. Dacă mă uit în urmă, refuzurile mi-au fost chiar benefice, dăunându-mi în schimb mesajele mixte pe care le trimiteam, când îmi doream ceva, dar nu voiam să o arat.

Eram în liceu, prin clasa a zecea, când mi-a plăcut de un băiat timid. Nu cine știe ce mare dragoste, dar era simpatic, având un aer misterios și delicat aerian, tipic vărsătorilor. Sub influența unor oameni de bine, care se plictiseau cu viața lor, m-am dus la el și i-am vărsat informația direct, cu tupeu maxim (ceva, de ce nu am dus lipsă niciodată). Tipul s-a speriat, nu cred că avuse nici măcar o prietenă înainte, s-a blocat și m-a refuzat. M-a lovit chestia asta extrem de tare și nu pentru că mă interesa chiar atât de mult băiatul, ci pentru ca toată lumea știa că am fost refuzată. Am fost lovită în nu doar în orgoliu de refuz, dar și în încrederea de sine. Vreo doi ani mai târziu, când îmi luasem deja gândul de la el, mi-a vorbit într-o seară, curajos stimulat de alcool, întrebându-mă trist și ușor curios, cum de o fată ca și mine (adică deșteptă, frumoasă și foarte curtată) era interesată de unul ca el (alcoolic, nesigur pe el și foarte timid), ce anume văd la el, de aș vrea să fiu cu el. Nu mai vedeam nimic, dar mânată de o adâncă compasiune nu i-am mărturisit asta.

Belgianul si asteptarile mele

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

S-a intors belgianul cu coada intre picioare, ca cica nu i-a iesit povestea de amor in care era angajat. Ghinion!  La stilul lui de a consuma rapid si fara atasament relatiile, sansele sa traga un bilet temporar erau destul de mari, desi speranta ca o sa fie biletul ala pe termen lung inca il insoteste. Mi-a scris tocmai in weekendul in care, conform planului initial, trebuia sa fiu pe la el, sa-mi arate Belgia.

El: am avut ceva indoieli de la inceput, dar m-am bucurat de afectiune si de sex, dupa 6 luni.

Eu: ai rezistat 6 luni fara sex? Ca mine, pe vremea cand eram maritata. Lol!

El: da.

EU: ar trebui sa nu rad, ca si eu sunt fara sex de doua luni. O iau pe urmele tale.

El: haha, serios? Ar fi trebuit sa facem sex impreuna.

Eu: haha.

Cateva cocluzii sunt necesare aici. In primul rand, daca el a stat 6 luni fara sex, insemna ca ma cam planga in punga pentru perioadele mele de abstenenta si poate ca nu e rau, ca am luat-o mai incet cu concursul de futai, desi nu imi imiginez un succes de genul sase luni pe sec. In al doilea rand, ca in relatii, majoritatea au sindromul deja-vu instalat in oase, de ani buni si multe experiente, asa ca speranta ca povestea sa nu se repete cu precizie chirurgicala e foarte, foarte mica. Oricat ne-am dori schimbarea, ea nu se gaseste in persoana cealalta. Schimbarea e in noi. Doar daca ne schimbam noi, se vor schimba si relatiile noastre. Da, stiu ca nu am inventat eu chibritul, si am auzit abureala asta de atatea ori, insa pana sa ma convig de ea, am frecat-o in gol.

Cu belgianul sunt acum amica, si cam in sfera asta se vor dezvolta relatiile noastre. E un tip fain, placut, interesant si uns cu toate alifiile, dar nu e pentru mine. Nu e tipul pentru mine si nu tine de aspectul fizic sau lipsa lui de stabilitate emotionala, ce ar putea fi rezolvata, ci tine de alte aspecte, cum ar fi viziunea asupra nevoilor si stilului de viata, plus doza corespunzatoare de chimie (care a lipsit). Inainte sa-mi pun masca aburitoare, hai sa o spun pe sleau, eu imi doresc un gagiu care sa-mi ofere experiente pline de adrenalina, vacante unice, aventuri extreme cu motocicleta, sex in hoteluri luxoase, cine in restaurante selecte si un stimul intelectual pe masura, fara limite si prejudecati. Si nu, nu ma astept ca toate astea sa vina pe gratis, caci nimic nu-i pe gratis in lumea asta, doar sunt constienta de ceea ce ofer la schimb. Am umblat destul prin lume si lucrez cu mine la greu, ca sa-mi constientizez si sa-mi imbunatatesc permanent valoarea. S-au cam dus vremurile in care o sugeam pe gratis, nu de alta, dar nu pentru asta bag orz la micul dejun si abdomene seara de seara.

Tinder, sfaturi pe gratis

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

M-am găsit dând sfaturi despre Tinder, la boboci cu conturi recente și pe când le îndrugam filosofii, am realizat că cel mai bine ar fi să-mi pun experienta pe hârtie blog. Personal nu mai sunt o utilizatoare înfocata a Tinderului, scăzându-mi drastic activitatea de ceva timp, deși am un procent destul de bun de succes acolo, considerându-l un portal bun de agățat rapid, când mi-se pune pata.

Si ca să nu o mai lungesc, începe cu poza.
Indiferent dacă ești fată sau băiat îți trebuie o poză decenta pe Tinder, indiferent de ceea ce cauți. Pozele fără chiloți sau cu țâțele la înaintare nu atrag, indicând mai degrabă disperarea de cuplărai sau induc ideea unui profil fals. Pentru gagii n recomand pozele cu mă-ta, în lift sau cu iPhone pe post de moacă. La fel de neinspirate sunt pozele de la sală, cum transpiri cu burta ușor bombata sau peisajele luate de pe internet. Gagicile prea dezbrăcate se asociază cu profesioniste în meserii îndoielnice, scoase la produs pe rețelele de cuplaj (care chiar există, din ceea ce mi-au spus băieții), iar ce gagii cu peisaje sau actori în locul pozei lor sunt 99% însurați, ce nu mai primesc de la nevastă, sau urâți u spume.

Ca sa ai succes la like-ri, că acesta este primul pas îti trebuie o poza care sa te avantajeze, ori cu trăsăturile interesante ale feței tale, ori cu corpul tău bine lucrat și discret prezentat, ori cu tine dintr-un loc exotic, ca să vadă potențialii că nu o arzi doar în fața TV-ului acasă. Pe Tinder, selecția este automata si de multe ori nu neapărat procesata de creierul căutătorului, bazându-se mai mult pe instinct, care se oprește asupra unei poze mai interesante, ce iese în evidență din ploaia de banalități. De evitat pozele făcute în scara blocului, cu capul pe perna sau cum te linge câinele ori pisica. Pisica, în cazul femeilor, nu-i asociată prea pozitiv de bărbați. Nici pozele în mașină nu sunt prea îmbietoare, chiar dacă-i un BMW, iar selfie în oglindă sunt excluse. Roagă pe cineva sa-ți facă o poza, daca nu te pricepi. Merită investiția. Daca fizicul nu te prea ajută, Tinderul nu-i tocmai locul potrivit unde să-ți cauți pereche, deoarece se alege strict pe bază de înfățișare în prima rundă.

In cazul gagicilor un aspect mai misterios atrage, asa ca e ok sa nu dezvalui prea mult, iar in cazul gagiilor fotografiile din vacanta, chiar te fac sa pari mai interesant, si nu pentru ca se gandeste tipa automat unde ii finantezi urmatoarea vacanta, ci pentru ca  pari mai umblat, mai aventuros si astea sunt puncte in plus. Dupa ce am stabilit ca poza trebuie sa fie avantajoasa, vine provocarea, pentru ca e imperativ, ca poza, sa nu distorsioneze realitatea cu mai mult de 20% – norma maxima, relativ acceptabila. De ce? Nu cred ca mai are rost sa explic, dar e ca si cum ai cumpara un Big Mac si ai primi  un amarat de toast, cleios. Reclama falsa se plateste mai devreme sau mai tarziu, si am avut multe discutii pe tema asta. E recomandabil sa arati mai bine in realitate decat in poza, ca atunci sigur l-ai dat gata la intalnire, dar asta nu merge la toata lumea.

Dupa poza, al doilea element crucial e varsta, iar aici poti sa minti, la greu si cu tupeu, dupa cum te tin balamalele, daca, desigur, e cazul. Pe langa faptul ca toti mint, ceea ce nu e un argument, exista doi factori pe care trebuie sa-i iei in considerare cand iti stabilesti varsta. In primul rand e recomandabil sa-ti dai varsta de care arati, ca iti cresc sansele, daca arati mai tanar/a. Eu fac treaba asta si nu am probleme, desi in prima faza, am exagerat cu diferenta de 10 ani, si mi-am cam scos cu greu camasa (vezi mai sus despre reclama falsa), desi pe mine nu m-au prins la infatisare, ci in discutii despre viata, realizari si experiente. Al doilea factor, in functie de care iti alegi varsta, e varsta pe care vrei sa o pescuiesti tu, si care depinde inevitabil de varsta ta.

Dupa varsta, vine descrierea, care e optionala. Eu nu am, dar poti sa alegi sa scrii ceva despre tine, despre ce iti doresti ori ce nu poftesti, gen, fara blonde sau mame singure. Daca te descrii, e preferabil sa o faci scurt, ca oricum nu-ti va citit toata lumea romanul personal de pe Tinder. Si nici nu te astepta la asta, asa ca evita sa intrebi la intalnire, cand te roaga persoana din fata ta, sa zici ceva despre tine, sa-i raspunzi cu textul: „pai nu mi-ai citit descrierea, ca e scris totul acolo”. Tot la descriere, sunt unii care conecteaza Tinderul cu Instagramul, recomandabil daca au ce arata, sau altii care isi baga imnuri, dar cam degeabam pentru ca o moaca naspa, nici macar muzica buna nu o compenseaza.

Si dupa match-urile, urmeaza discutiile, care incep in stilul clasic, fiecare pe limba lui. Ce se discuta si cum, e o chestie individuala, insa vreau sa lamuresc eterna intrebare: daca sa-i scrie prima ea,  lui. Am auzit prostia asta de dilema de cateva ori, pe bune. Ca sa o lamurim odata, daca esti fata si te intereseaza un tip, scrie-i! Scrie-i, chiar daca esti tu prima, iar daca nu te intereseaza, atunci poti astepta pana se face iarba verde. Nu vad sensul in a face pe mironosita pe Tinder, si a astepta cu limba scoasa ca el sa te abordeze, pentru ca daca, e chiar misto gagiul, fii sigura ca mai are alte 30 de match-uri ca tine in lista si inca 20 de gagici in conversatii active. Una in plus sau una in minus, chiar nu face diferenta. Personal, incerc sa nu ma conversez cu prea multi deodata, maxim 4-5, pentru ca ii prea ii incurc, si ma repet in intrebari si raspunsuri, iar conversatiile devin banale rau.

Legat de termenul de raspuns, de obicei, daca cineva raspunde dupa mai multa vreme, in mod repetat, insemna ca nu e prea interesat sau ca are ceva deja pe felie, folosind Tinderul ca mine, la pierdut vremea, in lipsa de ceva mai bun. In cealalta extrema, de obicei, daca cineva iti da intalnire prea repede, exista o mare sansa sa fie disperat, sau doar foarte misto, asa ca mine 🙂 – desi eu as zice ca dau intalniri spontane, nu prea repede.

Tinderul e o mare balta plina de tot felul de pesti, pe care, pana nu-i scoti la o cafea, nu stii de fapt ce reprezinta si cum se prezinta,  pentru ca poti discuta cu tipa din poza la care te holbezi sau la fel de bine cu amica ei maritata, in trecere pe la ea, care doar se joaca un pic cu mintea ta, atatandu-te, ca sa-si satisfaca nevoia de adrenalina si flirt.

EU

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Nu mă ascult, nu mă iert, nu mă accept și de multe ori sunt încă un copil rătăcit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lăsat în urmă un batic parfumat dulce, în culori portocalii și galbene. Când am intrat în cameră, asta cautam, un batic colorat și parfumat, cu miros de mamă, pentru ca voiam sa fiu și eu mamă, pentru păpușa mea din plastic cu părul roșcat și ochii albaștrii.

Îmi amintesc doar că plângeam într-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum îmi dădeau jos pantalonii, cu bucăți de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de încredere, acceptare și normalitate, ce se desfăcea din sufletul meu. Bunica a spart două ouă, un amestec de leacuri băbești și iluzii deșarte, ca și cum făcătura, s-ar mai desface vreodată, ca mai apoi mătușa să alerge cu mine în brate la „omu cu mașină”, să mă ducă repede la spital. La spital, oamenii mari m-au întins pe o masă rece, și în timp ce-mi puneau acolo o soluție verde, privindu-mă cu milă, se scuzau ca nu au ce să-mi facă și îmi scriau trimiterea spre spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zăbrele albe.

În spitalul cel mare și alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o până atunci în viata. Durerea se administra acolo dimineața și seara, de două ori pe zi, la intervale regulate, într-o camera închisă, pe un pat alb si mare, de care ți-se lega cu pansamente uzate mâinile, in timp ce doctorii importanți si serioși, iți pun una după alta, soluțiile pe rana, care mai de care mai pișcătoare. Si undeva, pe la mijlocul operațiunii de pansare si des pansare, puneau ei o soluție transparenta, care-ți scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presărate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei săptămâni pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, părinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la soluția transparenta. Într-una dintre dați, era o doctorița noua cea care m-a tratat, legându-mă temeinic de mâini, neștiind săraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la pansat, care de mult a renunțat sa-si atingă rana, concentrându-si ocupația in urlete, singurele manifestări de durere acceptabile. Din viata de spital îmi amintesc fragmente, cum ar fi păpușa mica si blonda, fără par, primita când a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mâinile micuțe, dar puternice capătul de sus al ușii, când domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma ducă la tratament fără mama. Si, mama, cuvântul cel mai repetat in urletele unui băiat, pansat înaintea mea, într-o seara întunecoasă cu multe fulgere luminoase. Îmi așteptam rândul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascuțite, mintea mea memorând fiecare cuvânt al lui, fiecare construcție ingenioasa prin care își exprima suferința, ca mai apoi să o reproducă cu exactitate, când a fost rândul meu sa fiu înauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si încă o duc, mutilata de frumusețe si speranță, că un handicapat al speciei. Când m-am conștientizat, m-am găsit draguță, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supraviețuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitați, mi-am cizelat alte atuuri, devenind expresiva, extrovertita si foarte îndrăzneață, interiorizând prin fiecare zâmbet, orice răzvrătire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.