Când mi se scufunda corăbiile

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.

Despre afaceri si alte porcarii din astea pompoase

De cativa ani ma joc de-a business lady, un fel de middle manager din asta, plina de sefi si fara subordonati directi, destul de sus ca sa ma impun, si suficient de jos cat, inca sa mai aud replica mea favorita „ai mult potential”. Cand imi spune cineva chestia asta, imi vine sa-i infing o furculita in ochi, dar sa revenim. Lucreaz pe o pozitie din asta in care ti-se cere sa faci, sa dregi, sa te dai cu curul de pamant, pentru ca directorului asa i-se scoala, si in acelasi timp nu ti-se da nici un fel de putere, doar responsibilitate si asteptari, ca restul le vrajesti tu, din pula desigur, pe post de bagheta magica. Si magia se naste din teama celorlalti ca ii dai in gat, din urlete tale la ei, sa-si faca treaba sau din linguseli care, daca vin de sus, sunt intotdeuna bine primite. E o pozitie pompoasa, care asociata cu un nume ce dupa virgula are Ph.D. in coada, pare ca rupata din raiul afacerilor lacrimogene, pe care bat apa in piua toti HR-istii lumii si business trainerii rupti in cur de profesionalism. Te tai cu lama de atata competenta si technici de vanzare, si NLP-uri pe paine, gen prietenul meu John, sau ce pula mea or mai inventa toti fraierii, care nu-s buni sa vanda nimic, numai vise erotice si ude de profesionalism overrated.

Hai sa va spun eu pe sleau ce am invatat in 13 ani de cand ma invart in lumea de buna a afacerilor, dupa sute de intalnirii cu tot felul de oameni, mai mult sau mai putin otati intelectual, in diferite circumstate, la care le-am vandut cam orice mi-a picat in mana: nu faci in veci cu gura, cate faci odata cu curul. Sa explicam.

Totul in afaceri e pe relatii, totul tine de contacte, prietenii, amantlacuri, favoruri si datorii. Atat. Toata abureala cu profesional si alta amarata de gargara din asta, e doar gargara, nimic mai mult. Cat timp joci dupa reguli, iei muie stilata, ca dupa reguli, si vinzi ca dupa reguli, adica subexistential, pentru ca, daca cineva vrea sa te refuze, o face stilat si iti gaseste mii de pretentii, oricat de beneficiala ar fi afacerea pe care i-o propui. Cu toate graficile si trainingurile, cu toata pompoasa moaca de afacerist veritabil pe care ti-o pui, futi buha in cur degeaba, pentru ca nu o futi unde trebuie. Cand o futi unde trebuie, atunci se schimba total tabla de joc, pentru ca atunci esti de fapt in joc, atunci contezi cu adevarat. Si oricat ar fi propunerea ta de dezavantajoasa, daca te place pe tine si te vrea pe tine, o ia, si face din cacat bici ca sa iasa smenul. Asta e tot secretul, valabil si la micile ciubucuri si la marile firme, la aia care apar prin Forbes sau mai stiu eu ce reviste din astea cacacioase, cu poze Photoshop-ate si pretentii cat skyscraper-ul. Pana am inteles eu treaba asta, mi-a luat multa sudoare a mintii, multe nopti nedormite, multe prezentatii in PPT inutile si tabele in Excel degeaba, pentru ca e una ce se prezinta la marele public si alta ce se vinde. Si cine, mai crede in povesti cu zane si afaceri profesionale, sa bea un pahar de apa, poate isi revine la realitate.

Gratare de vara

Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata langa un lac, femeile cu mancarea pe la mese si barbatii relaxati cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu gratare, pana nu de mult tinute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu taiam salata in bucatarie, discutand banalitati cu cate o ea, iar el intorcea friptura cu o bere in mana, langa un alt sot si tata.

Pe vremea aceea uram si iubeam gratarele in gradina, traditionale in fiecare weekend, cand se aprindeau carbunii si se incingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scaparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singuratatea in doi, momentul de teatru familial, cand se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascunda goliciunea ce ne insotea in cursul saptamanii.

Imi amintesc iesirile in natura din copilarie, cand in inocenta noastra alergam pe langa adulti, fara ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasinile, dorintele si pacatele. In naivitatea noastra totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, admosfera avea o oranduiala precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat gratarele tineretii, de pe vremea studentiei, cand imitam viata adultilor in propriile nuante, eliberati de preconceptii cu tigara intr-o mana si cu berea in cealalata, invartind in cartofii pai, stropiti cu prea multa sare. Pe nestiune, ni s-au alaturat parintii, la gratarele tineretii, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operatiune repetativa, la legatura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vartez de evenimente, cand mai ieri iti promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit parintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toata viata si in care ai nimerit din plin, tragand cu ardoare la jugul familiei.

Cand am renuntat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile casatoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit gratarele, cu toata goliciunea simtita catedata in mijlocul acestor jocuri sociale, pe cand infulecam carnea cu mustar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adoratiei iti apare de multe ori in minte cand ti-e bine, cand crezi ca ai totul, si totusi ceva lipsa. Atunci iti dai seama ca ai imparti binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tau. Pentru ca gratarele nu se fac pentru amanti sau amante.

Ma reformez

Am petrecut ieri cateva ore cu fostul meu prieten, pe post de amici. Ne-am intalnit intr-un cadru cu o prietena comuna, si am dat-o pe filosofii universitare (unde ne-am cunoscut de fapt toti) si de viata (la care ne pricepem de minune). Suntem amandoi doctori, ceea ce ne doream pe vremea cand o ardeam impreuna, indragostiti lumea, si fluturand ca doctoranti prin campusul universitar. Eu divortanta, singura si cu abdomenul lucrat, iar el ocupat cu o noua prietena, care-i gateste bine, si se vede.

Am dezbatut aceleasi eterne subiecte, educationale, politice, poloneze si de viata. Gandurile si limitarile au ramas pe loc, iar noptile se petrec tot pe World of Tanks. Eu am dezinstalat de mult jocul si treptat, si pe el din mintea mea. Dar nu inainte sa-mi vars bine mucii de frustrare si durere, cand parintii i-au taiat macaroana, de la femeia maritata.

Desi nu am mai avut rabdare ca sa-l ascult atent, ca si pe vremuri, m-am bucurat de timpul petrecut cu el, si de faptul ca, in sfarsit am ramas in relatii bune, chiar de amicitie, cu unul dintre fostii, cu care mi-am impartit inima.

Fostul sot, divort si soacra

Fostul meu sot e un fel de tiran din asta obosit, care urla dupa atentie, sa fie bagat in seama, manat de permanenta nevoie de a fi important pentru cineva si disperat ca nimanui nu ii pasa de el. Pentru ca nu-i pasa nimanui, decat la ma-sa, dar si aia e depresiva, ca a consumat-o tac-su toata viata, si acuma la batranete, nu mai stie cum sa-si ingita depresia in pastile, printre cumparaturi scumpe si linguseli false cu vecinii.

Si nu, nevasta nu-i mai acolo sa-i pese, pentru ca nevasta a plecat de mult, direct in pula la altul, si ii pasa doar de ea, ca o tarfa egoista. Si nici copilului nu-i pasa, pentru ca, copii au sistem de autoaparare, impotriva adultilor egoisti, si sunt supravietuitori din nastere, asa ca se preocupa putin, trec repede peste orice si isi vad de interese, mai bine pregatiti si concentrati pe tel, decat adultii.

Si nici lui frate-su nu-i pasa, ca ala si-a gasit nevasta inlocuitoare, dupa ce la parasit initiala, fara acte, mai uratita, mai batranica, fara atatea scoli, dar care o suge mai bine si face tot ce vrea muschiul lui ciumeag, asa ca daca lui ii tuna, nu mai sare fulgerul deasupra casei, ca tocmai a fost amortizat de prietena docila si la dispozitie. E si asta un stil de viata.

Si cand la fostu sot, care acuma se imbraca de doua ori mai scump vs timpurile in care ma avea pe mine pe post de nevasta si era zgarcenia intruchipata, nu-i ies pasentele pe Tinder, imi baga mie telefoane, doar ca sa ma mai frece la bibilica, ca poate cine stie, ma mai misca la corazon. Si atunci baga porcarii din astea abjecte pe fir, repetand mesajul esential, si anume ca nu il ascult. Si chiar nu il ascult, pentru ca, cu el cel mai bine se vorbeste, cand pun telefonul jos, si in timp ce el isi varsa frustrarule in aparat, la capatul celalalt eu ascult ceva muzica in casti, iar din cand in cand mai pun telefonul la ureche sa vad daca a terminat. Daca nu a terminat ii zic un „no”, ce pe poloneza insemna un fel de „si ce mai”, iar in cazul in care nu mai turuieste nimic ii zic bine si ii urez o zi placuta. Si pe bune, niciodata nu am ratat mesajul, chiar daca nu l-am ascultat, e acelasi: „baga-ma in seama”. I-a de aici. Dar, cu tot zenul meu, is si eu mai balega cateodata, si cad in vrajeala lui puerila, enervandu-ma, si cu pulsul in crestere si ii dau pe kurwa in stanga si in drepta, de zici ca vand servicii de bordel la telefon. Cateodata il mai fac si cacat, gunoi adica, zgarcit, si toate spurcaciunile ce imi vin la gura, ca daca tot is in limba straina, nu ma misca prea tare – huju, pizdiec, gnoju, dupek. Mai rar ma dezechilibreaza si i-o bag cu „mortii ma-tii” in cinstita limba romana, dar pentru asta trebuie sa fiu bine scoasa din sarite.

Cumva, treptat, cu multa terapie si fortata detasare, am ajuns sa nu ma mai enervez cand suna, incercand sa-l tolerez, ba chiar imi starneste un colt de mila in gene, cateodata. Asta pana imi amintesc ca a vrut sa-mi ia copilul la divort, si mi-a cerut cu tupeu mie pensie alimentara, care castig de trei ori mai putin decat salariul lui fix, fara afacerile pe care le mai patroneaza pe langa. Da, imi e tare mila de el, ca sta singur singurel, in casa cu gradina de la periferie, iar eu nu am nici balcon in mijlocul orasului, unde daca deschizi geamul vara ai discoteca de motociclete toata noaptea. Da, ma loveste mila de baiatu lu’ ma-sa, domna poarca soacra, care mi-a zis ca is mama rea, sau a lu tac’su, care nu m-a lasat sa urc in camera copilului mei din fosta mea casa, ca vezi doamne, nu-i stapanul acasa. Da, ce sa zic, ii doresc sa suga pula el, lui si la tot neamul lui de polonezi jegosi, dar nu asa simplu, ci cu bulbuci.

Frica de refuz

Trăiesc cu o acută frica de refuz, care de cele mai multe ori se dezvolta in mintea mea, extrem de ușor și cu o întindere destul de larga. Frica de refuz își are rădăcinile adânc înfipte in refuzurile copilăriei, când a spune „nu” fără explicații, era standardul de crescut copii. Am auzit atâtea „nu-uri” nemotivate sau absurd motivate, ca după o vreme, am încetat sa mai întreb, preferând sa fac si sa suport ulterior consecințele. Cateodata scăpăm nepedepsita și asta in mintea mea rezona cu un succes total de rebeliune, desi, poate ca dacă as fi intrebat, răspunsul ar fi fost da. Doar ca, încetase sa mai întreb.

Când am început sa întreb străini, m-au surprins „da-urile”, in general pentru lucruri banale și pe care nu mi-le doream foarte tare, și m-au durut „nu-urile” pentru ceea ce  doream cu adevărat. Privind in urma, realizez ca nu știam cum sa cer, cum sa îmi comunic corect dorința și sa lupt cu adevarat pentru ceea ce ma interesa. Strategia mea era total greșita, deși in mintea mea era excelenta. Ma prefaceam dezinteresată, și dacă se nimerea sa primesc ceea ce ceream, era super, caci de la refuzul așteptat de mintea mea, pana la împlinirea dorinței era cale lunga, sau cel putin așa evaluam eu. Și de fiecare data succesul era formidabil, pentru ca nu-mi analizam corect șansele, pornind cu refuzul in minte. Apoi, foarte rar, erau si momentele in care îmi doream ceva cu ardoare, si fortata de inprejurari trebuia sa intreb, sa cer. Atunci strategia se atera usor, in prima faza, făcand tot posibilul ca sa nu trebuiască sa ma exprim direct, cerând indirect prin toate canalele de comunicare nonverbale. Câteodată, ceream in scris, dar și acolo reușeam sa fut meciu, transmițându-mi dorințele prin subînțeles. Când se cere de-am pulea, se primeste cam la fel. Asa ca eu ceream, dar ei intelegeau altceva, si chiar imi faceau pe plac, doar ca asta nu era ce imi doream cu adevarat. Si din tot tambalaul asta, majoritate rămâneau cu impresia ca nu știu ce vreau. O eticheta grozava, care m-a insotit de-a lungul timpului, pentru ca in mintea mea, frica de refuz era atât de mare, încât preferam sa par ca nu știu ce vreau, decât sa aud un „nu” la dorințele mele.

Am avut și momente când mi-am exprimat direct dorința, scoțând din străfundul meu, cu frica și timiditate întrebarea, spusa ușor pe ocolit și exprimata neconvingător. Refuzurile au fost necruțătoarea, și le-am luat personal, chiar și atunci când nu era cazul. daca ma uit in urma, refuzurile mi-au fost chiar benefice, daunandu-mi in schimb mesajele mixte pe care le trimiteam, cand imi doream ceva, dar nu voiam sa o arat.

Cand eram in liceu, prin clasa a zecea parca, mi-a placut de un baiat. Nu cine stie ce mare dragoste, dar era simpatic, avand un aer misterios si delicat aerian, tipic la varsatori. Sub influenta unor oameni de bine, care se plictiseau cu viata lor, m-am dus la el si i-am varsat informatia direct, cu tupeu maxim (ceva de ce nu am dus lipsa niciodata). Tipul probabil s-a speriat, nu cred ca avuse nici macar o prietena inainte (dar eu, in loc sa-mi calculez sansele, mi le-am subevaluat) si ce sa-mi spuna, ca na, nu-l intereseaza. M-a lovit chestia, si m-a lovit tare, nu pentru ca ma interesa chiar asa de tip, ci pentru ca toata lumea stia, ca am fost refuzata. De la refuz mi s-a tras durerea. Daca dam fast forward vreo doi ani, refuzul lui mi-a picat pozitiv, el dandu-se pe alcool (ii murise singurul frate cu jumate de an inainte, sa-l iau eu cu  amoru, si desi stiam, nu m-a dus capul sa-mi fac altfel miscarea), iar eu ajunsesem un fel de diva locala, curtata de toti, mai putin de el, care traia cu impresia, ca inca l-as simpatiza inca. Din compatimire, nu i-am zis ca am trecut de mult peste, lasandu-l sa creada ce vrea, probabil inca impresionat de miscarea mea directa.

Belgianul si asteptarile mele

S-a intors belgianul cu coada intre picioare, ca cica nu i-a iesit povestea de amor in care era angajat. Ghinion!  La stilul lui de a consuma rapid si fara atasament relatiile, sansele sa traga un bilet temporar erau destul de mari, desi speranta ca o sa fie biletul ala pe termen lung inca il insoteste. Mi-a scris tocmai in weekendul in care, conform planului initial, trebuia sa fiu pe la el, sa-mi arate Belgia.

El: am avut ceva indoieli de la inceput, dar m-am bucurat de afectiune si de sex, dupa 6 luni.

Eu: ai rezistat 6 luni fara sex? Ca mine, pe vremea cand eram maritata. Lol!

El: da.

EU: ar trebui sa nu rad, ca si eu sunt fara sex de doua luni. O iau pe urmele tale.

El: haha, serios? Ar fi trebuit sa facem sex impreuna.

Eu: haha.

Cateva cocluzii sunt necesare aici. In primul rand, daca el a stat 6 luni fara sex, insemna ca ma cam planga in punga pentru perioadele mele de abstenenta si poate ca nu e rau, ca am luat-o mai incet cu concursul de futai, desi nu imi imiginez un succes de genul sase luni pe sec. In al doilea rand, ca in relatii, majoritatea au sindromul deja-vu instalat in oase, de ani buni si multe experiente, asa ca speranta ca povestea sa nu se repete cu precizie chirurgicala e foarte, foarte mica. Oricat ne-am dori schimbarea, ea nu se gaseste in persoana cealalta. Schimbarea e in noi. Doar daca ne schimbam noi, se vor schimba si relatiile noastre. Da, stiu ca nu am inventat eu chibritul, si am auzit abureala asta de atatea ori, insa pana sa ma convig de ea, am frecat-o in gol.

Cu belgianul sunt acum amica, si cam in sfera asta se vor dezvolta relatiile noastre. E un tip fain, placut, interesant si uns cu toate alifiile, dar nu e pentru mine. Nu e tipul pentru mine si nu tine de aspectul fizic sau lipsa lui de stabilitate emotionala, ce ar putea fi rezolvata, ci tine de alte aspecte, cum ar fi viziunea asupra nevoilor si stilului de viata, plus doza corespunzatoare de chimie (care a lipsit). Inainte sa-mi pun masca aburitoare, hai sa o spun pe sleau, eu imi doresc un gagiu care sa-mi ofere experiente pline de adrenalina, vacante unice, aventuri extreme cu motocicleta, sex in hoteluri luxoase, cine in restaurante selecte si un stimul intelectual pe masura, fara limite si prejudecati. Si nu, nu ma astept ca toate astea sa vina pe gratis, caci nimic nu-i pe gratis in lumea asta, doar sunt constienta de ceea ce ofer la schimb. Am umblat destul prin lume si lucrez cu mine la greu, ca sa-mi constientizez si sa-mi imbunatatesc permanent valoarea. S-au cam dus vremurile in care o sugeam pe gratis, nu de alta, dar nu pentru asta bag orz la micul dejun si abdomene seara de seara.

Tinder, sfaturi pe gratis

M-am gasit dand sfaturi despre Tinder, la boboci cu conturi recente, si pe cand le indrugam eu filosofii, am zis sa-mi pun experienta mea pe hartie blog. Personal, nu mai sunt o fana infocata a Tinderului, scazandu-mi drastic activitatea, desi am un procent destul de bun de succes, cand mi-se pune pata sa agat ceva nou de pe acolo.

Si ca sa nu o mai lungim degeaba, incepem cu poza.
Indiferent daca esti fata sau baiat, puneti o poza decenta pe Tinder, chiar daca cauti doar sex. Pozele fara chiloti sau tatele la inaintare, nu atrag, indicand mai degraba disperarea de cuplarai sau induc ideea uni profil fals. Nu recomand pozele cu ma-ta, in lift, cu iphonu pe post de moaca, la sala cum transpiri cu burta usor bombata sau peisajele luate de pe google. Gagicile prea dezbracate se asociaza cu profesioniste in meserie, scoase la produs, iar ce tipii cu peisaje in loc de moaca sunt 99% insurati, disperati dupa o pizda de amanta la lins.

Ca sa ai succes la like-ri, ca asta e primul pas, iti trebuie o poza care sa te avantajeze, ori cu fata, ori cu corpul, in functie de ce posezi. Pe Tinder, selectia e automata si de multe ori nu e procesata de creier, bazandu-se pe instinct, care alege la intamplare o poza mai diferita, dupa o ploaie de banalitati. Daca ai o moaca cat de cat ok, poti sa o expui frumos aranjata, de preferinta machiata la femei, iar daca nu merge cu moaca, atunci baga corpul la inaintare, cu o poza din departare, intr-un cadru mai special. De evitat scara blocului, cu capul pe perna sau cum te linge cainele. Si nu, in masina nu e speciala, nici daca e un BMW. Daca nu posezi nici una dintre calitati, atunci poate Tinderul nu e tocmai locul potrivit sa-ti cauti imperechere. Pe Tinder se alege imaginea, si e mai buna o poza de calitate, deci cateva naspa – de obicei la a treia se vede realitatea. Ca sa fim clari, exclus autportrete cu telefonul vizibil in mana sau in oglinda. Roaga pe cineva sa-ti faca o poza, daca nu te pricepi. Se merita investitia.

In cazul gagicilor un aspect mai misterios atrage, asa ca e ok sa nu dezvalui prea mult, iar in cazul gagiilor fotografiile din vacanta, chiar te fac sa pari mai interesant, si nu pentru ca se gandeste tipa automat unde ii finantezi urmatoarea vacanta, ci pentru ca  pari mai umblat, mai aventuros si astea sunt puncte in plus. Dupa ce am stabilit ca poza trebuie sa fie avantajoasa, vine provocarea, pentru ca e imperativ, ca poza, sa nu distorsioneze realitatea cu mai mult de 20% – norma maxima, relativ acceptabila. De ce? Nu cred ca mai are rost sa explic, dar e ca si cum ai cumpara un Big Mac si ai primi  un amarat de toast, cleios. Reclama falsa se plateste mai devreme sau mai tarziu, si am avut multe discutii pe tema asta. E recomandabil sa arati mai bine in realitate decat in poza, ca atunci sigur l-ai dat gata la intalnire, dar asta nu merge la toata lumea.

Dupa poza, al doilea element crucial e varsta, iar aici poti sa minti, la greu si cu tupeu, dupa cum te tin balamalele, daca, desigur, e cazul. Pe langa faptul ca toti mint, ceea ce nu e un argument, exista doi factori pe care trebuie sa-i iei in considerare cand iti stabilesti varsta. In primul rand e recomandabil sa-ti dai varsta de care arati, ca iti cresc sansele, daca arati mai tanar/a. Eu fac treaba asta si nu am probleme, desi in prima faza, am exagerat cu diferenta de 10 ani, si mi-am cam scos cu greu camasa (vezi mai sus despre reclama falsa), desi pe mine nu m-au prins la infatisare, ci in discutii despre viata, realizari si experiente. Al doilea factor, in functie de care iti alegi varsta, e varsta pe care vrei sa o pescuiesti tu, si care depinde inevitabil de varsta ta.

Dupa varsta, vine descrierea, care e optionala. Eu nu am, dar poti sa alegi sa scrii ceva despre tine, despre ce iti doresti ori ce nu poftesti, gen, fara blonde sau mame singure. Daca te descrii, e preferabil sa o faci scurt, ca oricum nu-ti va citit toata lumea romanul personal de pe Tinder. Si nici nu te astepta la asta, asa ca evita sa intrebi la intalnire, cand te roaga persoana din fata ta, sa zici ceva despre tine, sa-i raspunzi cu textul: „pai nu mi-ai citit descrierea, ca e scris totul acolo”. Tot la descriere, sunt unii care conecteaza Tinderul cu Instagramul, recomandabil daca au ce arata, sau altii care isi baga imnuri, dar cam degeabam pentru ca o moaca naspa, nici macar muzica buna nu o compenseaza.

Si dupa match-urile, urmeaza discutiile, care incep in stilul clasic, fiecare pe limba lui. Ce se discuta si cum, e o chestie individuala, insa vreau sa lamuresc eterna intrebare: daca sa-i scrie prima ea,  lui. Am auzit prostia asta de dilema de cateva ori, pe bune. Ca sa o lamurim odata, daca esti fata si te intereseaza un tip, scrie-i! Scrie-i, chiar daca esti tu prima, iar daca nu te intereseaza, atunci poti astepta pana se face iarba verde. Nu vad sensul in a face pe mironosita pe Tinder, si a astepta cu limba scoasa ca el sa te abordeze, pentru ca daca, e chiar misto gagiul, fii sigura ca mai are alte 30 de match-uri ca tine in lista si inca 20 de gagici in conversatii active. Una in plus sau una in minus, chiar nu face diferenta. Personal, incerc sa nu ma conversez cu prea multi deodata, maxim 4-5, pentru ca ii prea ii incurc, si ma repet in intrebari si raspunsuri, iar conversatiile devin banale rau.

Legat de termenul de raspuns, de obicei, daca cineva raspunde dupa mai multa vreme, in mod repetat, insemna ca nu e prea interesat sau ca are ceva deja pe felie, folosind Tinderul ca mine, la pierdut vremea, in lipsa de ceva mai bun. In cealalta extrema, de obicei, daca cineva iti da intalnire prea repede, exista o mare sansa sa fie disperat, sau doar foarte misto, asa ca mine 🙂 – desi eu as zice ca dau intalniri spontane, nu prea repede.

Tinderul e o mare balta plina de tot felul de pesti, pe care, pana nu-i scoti la o cafea, nu stii de fapt ce reprezinta si cum se prezinta,  pentru ca poti discuta cu tipa din poza la care te holbezi sau la fel de bine cu amica ei maritata, in trecere pe la ea, care doar se joaca un pic cu mintea ta, atatandu-te, ca sa-si satisfaca nevoia de adrenalina si flirt.

EU

Nu ma ascult, nu ma iert, nu ma accept si de multe ori sunt inca un copil ratacit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lasat in urma un batic parfumat dulce, in culori portocalii si galbene. Cand am intrat in camera, asta cautam, un batic colorat si parfumat, cu miros de mama, pentru ca voiam sa fiu si eu mama, pentru papusa mea din plastic cu par roscat si ochii albastrii.

Imi amintesc doar ca plageam intr-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum imi dadeau jos pantalonii, cu bucati de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de incredere, acceptare si normalitatea, ce se desfacea din sufletul meu. Bunica a spart doua oua, intr-un amestec de leacura babesti si iluzii desarte, ca facatura, s-ar mai desface vreodata, ca mai apoi matusa sa alerge cu mine in brate la „omu cu masina”, sa ma duca la spital. La spital, oamenii mari m-au intins pe o masa, si in timp ce-mi puneau acolo o solutie verde, privindu-ma cu mila, se scuzau ca nu au ce sa-mi faca si imi scris trimiterea sprea spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zabrele albe si erau fara perna.

In spitalul cel mare si alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o pana acum in viata. Durerea se administra acolo dimineata si seara, la ore regulate, intr-o camera inchisa, pe un pat alb si mare, de care ti-se lega cu pansamente uzate mainile, in timp ce doctorii importanti si seriosi, iti puneu una dupa alta solutiile pe rana, care mai de care mai piscatoare. Si undeva, pe la mijlocul operatiunii de pansare si despansare, puneau ei o solutie transparenta, care-ti scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presarate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei saptamani pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, parinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la solutia transparenta. Intr-una dintre dati, era o doctorita noua cea care m-a tratat, legandu-ma temeinic de maini, nestiind saraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la panasat, care de mult a renuntat sa-si atinga rana, concentrandu-si in urlete, singurele manifestari de durere. Din viata de spital imi amintesc fragmente, cum ar fi papusa mica si blonda, fara par, primita cand a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mainile micute si puternice capatul de sus al usii, cand domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma duca la tratament fara mama. Si, mama, cuvantul cel mai repetat in urletele unui baiat, pansat inaintea mea, intr-o seara intunecoasa cu multe fulgere luminoase. Imi asteptam randul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascutine, mintea mea memorand fiecare cuvant al lui, fiecare constructie ingenioasa prin care isi exprima suferinta, ca mai apoi sa o reproduca cu exactitate, cand a fost randul meu sa fiu inauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si inca o duc, mutilata de frumusete si speranta, ca un handicapat al specieie. Cand m-am constientizat, m-am gasit draguta, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supravietuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitati, mi-am cizelat alte atuturi, devenind expresiva, extrovertita si foarte indrasneta, interiorizand prin fiecare zambet, orice razvratire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.