Parfumuri de aroganta

21-swan-3C5ZfCLSGC4-unsplash

Photo by 21 swan on Unsplash

Mi-se spune des ca miros bine, de către colegi la serviciu, ori diverși domni sau domnișoare cu care împart patul, pe stradă, la întâlniri, ori în diverse situații – odată la recepția unui hotel, când îmi făcea recepționistul factura.

Da, știu că miros bine și îmi place, deși primul parfum adevărat l-am cumpărat la 22 de ani, după ce am plecat din România, căci până atunci nu mi-am permis. În România, deși aveam și bursă și salariu, nu m-a lăsat inima să dau 50 de euro pe un parfum, însă cum am trecut la spălatul de vase într-o cantină studențească din Portugalia, mi-am permis și parfumul.

Îmi place să miros bine și consider parfumul un element cheie la oameni. Pentru mine este o declarație de stil, un mod de viață și un răsfăț personal un parfum de calitate.

Mi s-a întâmplat de multe ori să întâlnesc cu bărbați frumoși, îmbrăcați destul de bine, atletici, îngrijiți și pe care îi ducea capul, dar care nu aveau un parfum de calitate. Mi-am dat seama pe loc că erau modești financiar, din clasa de mijloc spre jos, cu aspirații în formare, puțin ambițioși și delicat prea leneși ca să își dorească mai mult. Realizam atunci că, eu voi fi catalogată de ei ca prea arogantă și numai bună de futut cu multă străduință, zâmbetul pe buze și ura inferiorității în suflet. Nu de alta, dar cu parfumul vine și un stil de viață, iar un bărbat care nu se simte la nivel, te fute la greu cu o ură bolnavă de complexe.

Desigur, totul se educă, căci și eu am fost crescută modest, însă pentru un stil de viață diferit trebuie să ai o anumită predispoziție și mai ales capacitatea de-a învață repede și de a evolua permanent.

Unui fost iubit, ce se încadra în criteriile de mai sus, i-am dăruit de Crăciun un parfum scump, ales împreună, pentru că-i lipsea mirosul potrivit. Ne-am despărțit la ceva timp după ce a primit parfumul, iar doi ani mai târziu, când eram întâmplator la el acasă, am observat că încă mai avea jumătate din sticlă.

Când ambițiile sunt formate, vechile obiceiuri mor greu, mai ales stilul de a te parfuma cu economie.

Nu știu să dau papucii ca lumea

slippers-1432817_1920

Image by yoshidacmc from Pixabay

Recunosc că aceasta este una dintre problemele mele majore, faptul că nu știu să dau papucii în mod efectiv și eficient, direct, rapid și fără consecințe.

Am dat papucii direct și obiectiv nu-i prea greu, mai ales când te caracterizează asertivitatea, ca și pe mine, doar că papucii direcți sunt deseori însoțiți de consecințe ce trebuiesc asumate, de bună voie și fără silă. Ei bine, la o faza din asta, să fi avut pe atunci vreo 15 ani, în plină asertivitate, când i-am dat unuia papucii în direct, mi-am luat o palmă în bot, pe lângă amenințările și injuriile de rigoare. Nici nu am terminat bine să-i spun nemernicului că nu ne potrivim, recomandându-i o altă parteneră, că mi-am și luat-o frumos pe stânga. A fost prima și ultima dată când nu am dat înapoi, paralizată de rușine, jenă și umilință, că durerea în sine nu a fost mare lucru.

După experiența consecințelor în direct, mi s-a cam rup firul asertivitatii la dat papucii pe față, așa că am început s-o iau pe la spate, indirect, cu precauție și mai puține rezultate brutale. În primă fază am dat-o pe scrisori și cadouri de despărțire, apoi am continuat cu chestii mai puțin costisitoare, gen, evitatul, până se prindea gagiul că nu sunt interesată,  neprezentat la întâlniri (asta mai rar, căci îmi place să fiu de cuvânt), ascuns sub bancă (prin liceu mă ascundeam sub bancă, când mă căutau doritorii pe care eu nu-i doream în clasă), făcut mofturi până se satura, sugerat să se întâlnească cu altele, abandonat pe la petreceri sau discoteci (veneam cu unul și plecam cu altul), schimbat gagiu fără preaviz (mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întâlnesc cu fostul pe stradă, iar eu eram de mânuță cu actualul), înșelat, plecat din oraș sau din țară și preferata mea, despărțire cu speranță, adică o tot lungeam până se dilua relația ca picătura de ploaie într-o baltă. După această bogată experiență în despărtiți indirecte, am ajuns la 30 și de ani, fără să am o idee concret despre cum să mă despart ca lumea de un tip, iar în contextul diversificării vieții mele intime, chestia asta chiar este o problema. Am vrut să mă despart de doi recent și greu mi-a ieșit.

În primul caz, vechile obiceiuri și-au spus cuvântul. Primisem pozele tipului reale pe  WhatsAap și am decis că nu mă interesează. I-am scris frumos și direct că nu mă interesează el sau o relație serioasă, pentru că nu sunt pregătită. El îmi răspunde glumind că, cine a zis ceva de o relație serioasă? Eu îl șterg din memoria telefonului convinsă că a priceput omul, dar uit să-l  și blochez. A doua zi îmi scrie din nou și cum nu mi-am dat seama că-i aceeași persoană, sunt de acord să ne întâlnim. Am însă un sentiment ciudat și într-un moment de inspirație divin, cu două ore înainte de întâlnire îi cer poze, iar el îmi trimite moaca exclusă de ieri în același lift, cu același tricou de Batman pe el. Asocierea dintre moaca tipului și eroul meu favorit din desenele animate este pentru mine un coșmar activ, așa că dau la o parte strategia directă și îi scriu că mă interesează doar o relație serioasă, că-mi caut soț pe bune, pentru că toate prietenele mele sunt măritate. El mă întreabă dacă mă simt disperata, iar eu ii zic că „Nu, dar vreau să trec la etapa următoare din viață”. Inutil să mai spun că nu a fost nevoie să-l blochez, căci nu m-a mai cautat de atunci și nici nu a trebui să anulez întâlnirea, fiind anulată din inerție.

În al doilea caz treaba a rămas încă neelucidată. După ce am ieșit împreună de trei ori, iar la a treia întâlnirea a mâncat spaghetele cu lingura, fără furculiță (când le-a tăiat cu lingura aia am crezut că-mi plesnește o venă în minte, de grotesc ce mi s-a părut, nu mai zic ca le-a asociat cu un cocktail, în loc de vin), mi-am dat seama ca diferențele dintre noi sunt ireconciliabile. Pentru că tipul punea multă presiune pe mine să fiu cu el, mi-am luat inima în dinți și m-am întâlnit cu el și a patra oară. La întâlnire am decis să beau doar ceai și să-i explic frumos și calm, că tocmai ieșisem dintr-o relație (ceea ce era parțial adevărat, căci tocmai îmi părăsisem amantul) și că nu am disponibilitatea emoțională pentru o alta. A reacționat foarte plăcut, spunându-mi că nici el nu are disponibilitate pentru o relație (doar ce-și dădu-se prietena afară din casă, în speranța că mă combin eu cu el și poate că mă mut acolo). Ne-am despărțit rapid, după nici o oră, eu acuzând o durere de cap acută, ca să pot intra rapid în scara blocului. Mi-am verificat mesajele până el s-a îndepărtat,  după care am intrat în parcare, m-am urcat în mașina și m-am îndreptat spre o altă întâlnire pe care o avea în seara respectivă. Credeam că am scăpat de el direct și rapid, căci m-a scutit de sms-uri câteva zile, ca mai apoi să mă bombardeze și mai insistent cu invitațiile. Mi-aș dori să am curajul să-i scriu: „Băi, pulică, nu mă mai căuta inutil, că oricum nu mă fut cu tine și cu nimeni din neamul tău, după ce-ai mâncat spaghetele cu lingura în fața mea”. Dar nu am și din păcate, la individul ăsta nu merge nici strategia „disperată după un soț”, că-i disperat el, la 38 de ani, fără moștenitori.

 

Frica

melanie-wasser-j8a-TEakg78-unsplash

În copilărie am dezvoltat câteva carențe esențiale în materie de respect pentru sine, așteptările de la bărbații, bucuria succesului sau pura stare de bine. Nu sunt unică în carențele mele, le observ des și la alții, foarte similare sau ușor diferite, în funcție de contextul în care au fost dezvoltate și de experiențele individuale ale fiecăruia. Acum, la maturitate sunt conștientă de ele, mă deranjează și a venit vremea sa le remediez. Doar că nu știu cum. Frica de a trai împlinită mi-e tatuata în oase.

Mă bucur aparent de ceea ce am, cultivându-mi permanent nevoia de a avea mai mult, născuta din frica că, într-o bună zi nu voi avea nimic. Mi-e frică să fiu mulțumită, ori  satisfăcută cu viața mea. Mi-e teamă să mă bucur de ceea ce fac și evit să fiu recunoscătoare pentru lucrurile bune care mi-se întâmplă. Nu reușesc să trăiesc pur și simplu bine și să nu mai creez drame.

Privind obiectiv și plasând frica de-o parte, admit că viața mea este frumoasă, mult mai interesantă decât mi-am imaginat-o vreodată, presărată cu realizări și împliniri pe care nici măcar nu mi le-am imaginat. Sunt de asemenea conștientă că, dramele pe care mi-le creez sunt de multe ori abstracte, superficiale, inutile și absurde. Deși știu asta, nu mă pot debarasa de acest obicei, de-a crea și-a purta cu mine durere.  Nu știu cum să mă redresez, cum să mă întorc pe drumul normal, pentru ca nu am fost de fapt niciodată pe el. Nu cunosc un alt stil de viață.

Dramele mele s-au născut în copilărie, sub loviturile administrate de părinți, în mod regulat, de obicei după o stare de iubire și euforie. Așa că, m-am obișnuit cu permanenta nevoie de a fi pedepsita, de a suferi ritmic și sigur, chinul cel mai mare fiind administrarea imediată a durerii după clipele de bucurie și fericire. Când bătăile au încetat, dramele au continuat cu abuzul verbal sub formă de critică necontenită, umilire, înjosire, mustrare și chestionarea permanenta a gândirii și deciziilor mele. În timp, am pus distanță fizică între mine și părinți, viețile noastre urmând un alt curs. Am crezut că am scăpat de abuz, doar ca să aflu ulterior că-l retrăiesc din nou, dar sub altă formă. Din copilul abuzat de părinți, în copilărie, am devenit la maturitate, adult abuzat de partener.

Din fragedă copilărie am dezvoltat crize de plâns, de obicei după administrarea unei bătăi. Mă dorea atât de mult nedreptatea care mi-se făcea și frustrarea neputinței, că începeam să mă rănesc singură. În mintea mea mică meritam mai multă durere, deoarece eram prea slabă și permiteam ca răul să mi-se întâmple, deoarece greșisem. Crizele de plâns se opreau după ce mă legănam cu tot corpul sau doar cu capul, până mă lua amețeala. Crescând, am crezut că am îngropat acele momente de durere și umilință în trecutul meu, alegând să șterg o parte dintre acele amintiri. Au ieșit însă la suprafață, mai nemiloase ca niciodată, pe când mă așteptam mai puțin. Adultă fiind, am început să mă leagăn din nou. În timpul unei astfel de crize, mi-am dat seama că ceva este total greșit în căsnicia mea, daca soțul (alesul, ocrotitorul și marea mea dragoste), reușește să-mi provoace aceeași stări de nesiguranță și frică, pe care le-am trăit în copilăria mea abuzivă. Acesta a fost pentru mine factorul declanșator, ca să mă mobilizez și să ies din căsnicie. M-am gândit la modul serios că dacă voi mai continua așa, voi sfârși într-un spital de nebuni sau cu capul zdrobit de pietrele din grădină. Durerea m-a motivat să-mi fac un plan strategic de evacuare din relație, inspirându-mi dorința de luptă, mai ales în momentele în care am fost atacată. Ca să supraviețuiesc, m-am întors la instinctele primare.

Acum, la câțiva ani distanță, nu mai am crize de plâns potolite cu legănat, însă duc cu mine o nevoie regulată de urcuș și coborâș, o necesitate de pedeapsă permanentă, după fiecare moment de euforie. Și cum nu-i mai am pe călăii mei prin prejmă, ca să mă pedepsească, o fac singură. Mă mutilez solitar din nevoia de a-mi echilibra viata și pentru că mi-o frică teribilă să fiu pur și simplu fericită, în siguranță, eliberată de critici, judecății, alți oameni, așteptările altora și mai ales de frica mea!

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.

Vizita

mae-mu-aZfMW0hSnQI-unsplash

Photo by Mae Mu on Unsplash

Când un bărbat cu care ai împărțit ceva mai mult îți aduce cadou de ziua ta o sticlă de alcool, poți să fii sigură că tot ce ați împărțit, împărțit a rămas.

Cam am văzut sticla, am știut că-i ceva în neregulă, iar după cuvintele cordiale am trecut la subiectele cu greutate. Mi-a povestit despre prietena lui curentă, cu un nume similar cu al meu, cu aceeași culoare a părului și o statură similară. L-am întrebat dacă fute și la fel de bine ca mine, iar el a răspuns evitând răspunsul că nu-i o competiție. Doar eu pot să-i dau replica, că-i pentru mine, de fiecare dată. Pentru mine totul e o competiție. I-am mărturisit că sunt geloasă, nu pot să nu fiu, iar ca să-l fac și pe el gelos, i-am povestit fărâmituri din aventurile mele. A căzut sugestia de un trei cu prietenă-sa, la care el a răspuns că-i deschisă.

Închizând ușa în urma lui m-am întrebat de ce nu pot să-mi pierd foștii iubiți în pace, măcar pe ăia, cu care știu sigur că nu vreau să mai fiu?