Țâțele noastre

Țâțele noastre

Am înțeles valoare sânilor ca parte a corpului feminin târziu, când am văzut o femeie mutilată de un sân în urma unei operații împotriva cancerului. În partea dreptă avea un sân de vreo 3 kg, iar în partea dreptă o cicatrice negră a unei tăieturi urât cusute. Mi s-a făcut rău. M-am schimbat imediat la față, dar m-am ținut pe picioare, căci trebuia să o ajut să se îmbrace. În urma operației, îi rămăsese mâna paralizată și nu o mai putea mișca, iar de la purtatul de sutiene cu sân fals, coloana verticală i se curbase. Când am ieșit din cabinet, ea și-a cerut scuze jenată pentru situația în care m-a pus, iar eu m-am simțit și mai rău, căci pe lângă durerea de-a duce cu ea o asemenea povară, ea se preocupa de starea mea, fiindu-i jenă de corpul ei. Am asigurat-o că nu are de ce să-i fie jenă și din clipa aceea am învățat să privesc cu apreciere acest element al corpului, vulgar erotizat și standardizat de epoca modernă.

Citind despre controversa creată de frumoșii sâni ai actriței Florence Pugh, m-am gândit la superficialitatea și răutatea cu care acest element al corpului este privit la femei, și la cât de fals suntem informați că doar silicoanele și cupele mari sunt acceptate și dorite, descalificând orice femeie care îndrăznește să se prezinte altfel.

Hărțuirea și violența sexuală

România îmbrățișează ca pe un ghimpe în coastă discuțiile în privința hărțuirii sexuale. Nu mă miră, este țara în care am fost cel mai mult agresată, în privat sau în public. Țin și acum minte când un tip s-a frecat de mine în tramvai la 19 ani, pe când mă întorceam de la facultate alături de o prietenă. Am fost atât de rușinată, șocată și înghețată fizic, că nici nu am observat că tramvaiul s-a golit parțial și pot să mă mut de lângă el. Când mi-am dat seama că mă pot mișca, gunoiul ce-și freca penisul de mine mi-a spus să mai rămân un pic, pe semne că nu se terminase. Am mai înghețat odată și am stat pe loc încă o stație, la care individul a coborât, iar eu m-am uitat la prietena mea și am respirat disperată, rușinată, tristă și vinovată. Ea m-a privit plină de compasiune, spunându-mi din ochi că mă înțelege și că i s-a întâmplat. Am ascuns memoria în fundul minții, după ce m-am biciuit câțiva ani buni pentru că nu am reacționat, pentru că nu am făcut nimic, ba chiar m-am simțit părtașă pentru că tipul mi-a adresat câteva cuvinte. Am descoperit ulterior că nu sunt nici vinovată și că nu am fost nici părtașă, doar că nu am știut cum să reacționez, căci nimeni nu mi-a spus că există astfel de indivizi pe lume, că fetelor li-se pot întâmpla astfel de situații și cum pot să le gestioneze.

Și mai multe situații de hărțuire se întâmplă în privat, de la glume nepoliticoase, până la atingeri nedorite, și nu numai în România, Polonia ne fiind cu mult mai diferită. La primul meu job în Polonia am avut un coleg pe nume Robert, polonez crescut în Germania, educat, cu școală, copil și a doua nevastă. Am rămas în contact cu el și după ce am plecat amândoi de la firma respectivă, el înființându-și propria companie împreună cu nevastă-sa de-a doua, pe care o cunoșteam. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu, când la o vizită în teren, el m-a invitat să-i văd firma și fabrica. Am discutat normal în birou la o cafea, iar după ce i-au plecat angajații, m-a condus în camera de showroom. Acolo a început să-mi facă avansuri sexuale, să mă atingă pe sâni, pe fund și să-mi smotocească părul. Nu am știut cum să ies mai repede din camera respectivă și de la el din firmă. Mi-a fost jenă și m-am învinovățit, căci am mers acolo, deși nu aveam de unde să știu că-i atât de ne futut și penibil.

Credeam că este un element Est European hărțuirea, până când am ajuns în Vestul Europei, unde pe străzile din Portugalia m-am trezit cu tipi din Guineea strigând după mine pe stradă, că sigur mă prin ei și se combină ei cu mine. Într-o zi caldă de vară, mi-a pus un individ ciudat, cu pielea extrem de albă, părul și barba negre, mână pe cur, în plin centrul orașului. Am urlat din toți rărunchii, de s-au speriat șopârlele ce-și duceau veacul calme la soare.

Nu-i țelul meu să plictisesc audiența cu poveștile personale, trecute și iertate despre abuz, căci nu mai au nici o valoare acum pentru mine. Nu vreau să discut nici despre elementul lor masculin, că nu am intervievat pe acest subiect nici un bărbat care mi-ar fi recunoscut că a avut un astfel de comportament. Aș dori însă să vorbesc despre elementul feminin al agresiunii, care-i de fapt și cel mai dureros. Cum am mai scris despre asta, femeile sunt nemiloase cu suratele lor, mai ales cu cele care fac obiectul interesului bărbaților, chiar și pentru un abuz. Nu-i vorba că nu le cred, eu tind să cred că le cred și tocmai asta-i problema, că le urăsc, le invidiază și le atacă din gelozie, învinovățind-le. Femeile agresate sunt niște târfe, nu-i așa, că precis de aceea le vor bărbații?

Nici măcar nu aș fi îndrăznit să mă întreb ce ar fi zis maică-mea dacă îi povesteam că am fost agresată în tramvai. Precis ar fi fost vina mea și mai mult ca sigur m-ar fi ocărit că nu m-am comportat sau îmbrăcat indecent și probabil de aceea un nespălat m-a atacat, sau poate ar fi mimat indiferența? Nu am avut curajul să o întreb și singurul mesaj pe care mi l-a transmis vreodată a fost să nu fiu curvă. Deși poate aș fi scapăt mai repede, m-am bucurat că nu a intrat nevasta fostului coleg peste noi în showroom, căci dacă ne găsea pe când el mă împingea într-un colț și mă prindea de sâni împotriva voinței mele, precis ieșeam din toată încurcătura ca o nenorocită care a venit să-i strice căsnicia, iar bărbatu-său dereglat era oricum nevinovat. Este greu să scoți capul și să spui public că ai fost agresată sexual, pentru că primele care îți sar în cap sunt femeile. Cu ură și invidie te lovesc și te rușinează, te judecă și te ocărăsc, doar ca să stai cuminte în banca ta. Să nu îndrăznești, că ești deja vinovată, din momentul în care te-au observat bărbatul, iar restu-l ți-ai căutat-o cu lumânarea.

8 Martie

De ziua femeii le urez bărbaților mai multă înțelepciune și mai puțină frică. Profit de ocazie pentru a le dori domnilor o capacitate superioară de înțelegere a jumătăților lor de sex feminine, pe care dacă ar judeca-o mai puțin aspru și ar aborda-o cu mai multă compasiune, ar fi ei mai fericiți. În acest război al sexelor, printre bombe reale și imaginare, natura ne-a proiectat să avem nevoie unii de alții, atât bărbații de femei, cât și femeile de bărbați, să ne iubim și să ne sprijinim reciproc.

Am observat de-a lungul timpului că majoritatea abuzurilor asupra femeilor, atât sub formă religioasă, socială cât și familială, sunt născute din frica bărbaților față de aceste nimfe ale frumuseții, senzualității și maternității. Bărbații se tem te femei, mi-a explicat un bărbat echilibrat și foarte inteligent, căci ele nu au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ele. Viața unui bărbat fără o femeie este rece și pustie, mi-a detaliat el, căci nimeni nu te întreabă cum te simți, nu-ți zâmbește nimeni și nici nu are grijă de tine. Femeile au o putere fantastică asupra noastră, de aceea le oprimăm, căci ne temem de ele, știind că suntem în stare să facem totul pentru ele. Așa că, domnilor, mai puțină frică. Femeile nu mușcă (doar în circumstanțe deosebite) și nu cer mult, doar să fie iubite și respectate!

Aniversar, despre relația care îmi place

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Din dinamica relațiilor complicate, complexe și romantice

Am observat-o prima oară în saună, cu părul ei negru și des, sprâncene bine arcuite deasupra ochilor frumoși, de un verde deschis, și buzele ușor umflate de la acele doctorilor iscusiți. Delicată, subțirică și bine trecută de 30 de ani, s-a înfășurat în prosop și din două mișcări precise și-a scos slipul sublim, precum îi stă bine unei femei ce se respectă și se promovează prin prisma feminității, înainte de toate. Manierată, s-a întins pe lemnul cald cu cartea în mână și a zâmbit mulțumită la reflexia momentului în care se afla.

I s-a alăturat el, un bărbat de peste 50 de ani, cu delicate riduri în jurul ochilor și pielea albină, pătrunzând căutător în saună. Probabil un domn respectabil în cercurile lui de prieteni și după port, primul îmbogățit din neamul lui de polonezi, neșcolit în ale manierelor universale, dar foarte doritor în a părea mai mult decât i-a fost dat să fie. A început să o privească satisfăcut, cu o dâră invizibilă de salivă prelinsă peste riduri, inhalând căldură, în timp ce ea-i explica dinamica lămpilor din saună.

Am cautat intrigată verigheta printre degetele lui mici și îmbătrânite, dar avusese tactul să și-o scoată dinainte. Din dinamica lor se înțelegea că sunt amanți, iar cearta de a doua zi de la micul dejun doar mi-a confirmat bănuială. La ultimele ore ale dimineții, ea s-a prezentat suplă și proaspătă, îmbrăcată în negru, cu adidași de marcă și privirea visătoare, în timp ce el a acompaniat-o cu ochii în telefon, răspunzând absent atât mesajelor de acasă, cât și ei. „Trebuie să le răspunzi chiar acum”, s-a supărat ea fără impact. L-a școlit un pic în filosofia momentului, dorindu-și cu ardoare sa prețuiască activ clipele numărate, care le mai rămăsese împreună, din weekendul romantic petrecut la malul marii într-un hotel de cinci stele. El a ascultat-o calm, după care i-a răspuns abrupt, într-un dialog greu de înțeles, indescifrabil pentru curioși, acompaniat de colcăiala localului plin de familii vorbărețe și copii gălăgioși. A fost suficient ca doar ea să-i audă cuvintele, al căror efect a devenit instant vizibil pe fata ei, brusc părăsită de zen. Lovită în orgoliu, ea a mers după o cafea, iar la întoarcere întreaga lor dinamică emana o scindare. El s-a mai potolit cu telefonul, iar ea l-a luat pe al iei în brațe, ca să umple golurile conversație inutile.

Bubele societăților

Fiecare națiune își are bulele ei de absurditate, prostie și multă imaginație scăpată de sub controlul realității. Dacă românii excelează recent pe arătură cu plugul Covidului, la polonezi avortu-i la putere.

În folclorul românesc Covidul nu există, nici pentru cei care s-au deja îmbolnăvit de el, iar dacă îți faci vaccinul ți-se implantează un cip direct în cap, prin care te controlează Bill Gates. Se varsă ură și injurii filosofice, curg jignirile și se scuipă cu amenințări pe Facebook, oglinda digitală a românului, bălăcindu-se taberele între ele cu patimă, atât cele pro, cât și cele contra. În realitate, România are niște spitale de toată groaza, insalubre, murdare, pline de bacterii și prost dotate, cadre medicale incompetente și inumane. Este ultimul loc în care vrei să ajungi bolnav, mai ales cu Covid. Sunt numeroase cazuri de malpraxis în România, oameni mutilați sau uciși din prostia, incompetența sau indiferența medicilor. Cu tristețe privesc cum toată societatea asta bătăioasă împotriva și pro Covid, nu se trezește să vorbească despre problemele reale și grave cu care se confruntă sistemul de sănătate românesc, dar se bălăcăresc în opinii și păreri despre o alegere care este oricum individuală. Nu forțezi pe unul anti vaccin să nu se vaccineze și nici pe unul pro-vaccin să nu-l facă!

În folclorul polonez avortu-i o industrie, controlată Hitler prin doctori malefici, ce se ocupă de prelucrarea feților avortați în materie primă pentru produsele cosmetice, extrăgându-se din ei colagenul, din care se prepară creme pentru bogații păcătoși ai lumii. De câțiva ani se fac campanii stradale împotriva avortului, conduse în exclusivitate de bărbații ce strigă în megafoane vorbe jignitoare la adresa femeilor ce-ar îndrăzni să avorteze un făt malformat. În realitate, s-au făcut în Polonia în jur de 2000 de astfel de avorturi, pe motive medicale, căci din fătul respectiv nu ar fi ieșit un om normal și funcțional. Majoritatea copii ce se nasc cu malformații rămân în grija mamelor singure, în 90% dintre cazuri ele fiind părăsite de soți sau parteneri, pentru care îngrijirea unui copil cu probleme este insuportabilă. Un caz recent a fost în Londra, când o mamă și-a omorât copilul cu handicap sever, copleșită de greutatea îngrijirii lui permanente pe perioada Covid. Tatăl și-a exprimat durerea printr-un mesaj din Mallorca, despre cât de mult l-a iubit, deși s-a săturat la un moment dat să-l mai șteargă la cur și s-a cărat, dar și-a tatuat numele lui pe braț.

Mă gândesc câteodată cum ar arăta prostia inversată, dintre Polonia și România, dar nu-i iese decât o viziune a normalității. Românii ar sări ca și arși dacă li s-ar interzice avortul la cerere, amintindu-și de toate mamele moarte în timpul comunismului, iar polonezii nici nu ar înclina urechea spre propaganda anti-vaccin, când toți abia așteptă să iasă din pandemie, ca să-și poată relua programul anual de vacanțe în străinătate. Polonezii sunt plimbăreți.

Până atunci vă invit să admirați postere de Valentine’s pe care sentimentaliștii cu anti avort le-au inventat, ca să sensibilizeze cuplurile. Un pic este cam Photoshopat fătul din ele, în loc de malformații fiind integral dezvoltat și cu un look din ăla sănătos, dar ce să-i faci, așa-i in reclame – totul e bine până dai cu banu!

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Despre avort în Polonia

În Polonia avortul la cerere este ilegal din 1993. Spre deosebire de România, pe vremea comunismului polonez avortul era legal. După căderea comunismului, la care a pus din plin umărul și biserica catolică, aceasta și-a cerut simbria de la politicieni. Și una dintre simbrii a fost avortul. Societatea civilă, politicienii și biserica au ajuns la compromisul care era valabil până săptămâna trecută: avortul la cerere a devenit ilegal, avortul fiind posibil doar 1) în cazul în care pune în pericol viața femeii, 2) fătul s-a format în urma unui act criminal sau 3) fătul are malformații congenitale.

Efectul pe termen lung a deciziei a fost că tot mai mulți tineri necăsătoriți și-au asumat copii făcuți accidental, iar societatea pe ansamblu și-a modelat o opinie împotriva avortului unui făt sănătos. Opțiunea avortului la cerere a devenit tabu, fiind un act condamnat social, iar femeile care din diverse motive alegeau întreruperea sarcinii o făceau în tăcere deplină și în străinătate. Pe ansamblu în Polonia se făceau foarte puține întreruperi legale de sarcină, fiind înregistrate undeva la peste o mie de cazuri anuale în ultimii cinci ani, dintre care peste 90% din cauza fătului cu malformații congenitale. Procedura legală era greoaie, complicată și nu de fiecare dată funcționa, existând medici ce refuzau să-și dea acordul pentru întreruperea sarcinii fătului cu probleme, chiar dacă părinții îți doreau asta și îndeplineau criteriile. Treptat s-a dezvoltat un război tacit între medicii extremiști și femeile însărcinate ce își doreau oprirea sarcinii cu probleme. Au apărut cazuri de medici ce refuzau să facă investigațiile prenatale avansate pentru a stabili exact dacă fătul are malformații, ca mama să nu-l poată avorta, sau de medici ce le-au forțat pe femei să ducă la capăt sarcini în urma cărora fătul s-a născut cu malformații și a murit în scurt timp de la naștere.

În această atmosferă de conflict pe tema avortului s-a încercat din 2015 să se ilegalizeze avortul pe baza malformațiilor genetice, guvernanții conservatori ai PiS reușind în sfârșit acestă performanța săptămâna trecută. Tot de prin 2015 pe străzile marilor orașe apăreau regulat manifestări publice împotriva avortului susținute de grupuri radicale de bărbați extremiști, care asociau femeile ce avortau feți cu malformații congenitale cu Hitler.

Considerând vârsta tot mai înaintată la care femeile aduc copii pe lume în Polonia, riscurile pentru poloneze de-a rămâne însărcinate cu un făt deformat genetic sunt tot mai mari. În multe cazuri fătul este sortit morții imediat după naștere, malformațiile fiind de multe ori incompatibile cu viața, sau în cazul în care supraviețuiește, el va duce o viață de legumă vegetativă, mama lui fiind condamnată să-l îngrijească. Puse în fața unei asemena perspective, majoritatea polonezele s-au răsculat. Ce își doresc este să fie alegerea lor de-a păstra sau nu un făt cu malformații congenitale și nu interdicția de-a face avort.

Pentru mine avortul este o chestiune privată, o alegere și un drept. Am fost educată să privesc avortul cu mare distanță, impersonal, trăindu-mi tinerețea într-o țară în care avortul era folosit ca mijloc de contracepție. Cunosc persoane care au făcut avort la cerere pentru că nu-și doreau un copil atunci în viața lor ori cu persoana respectivă. Nu le-am judecat și nici nu le-am privit cu dispreț, știind că și eu, dacă aș fi fost pusă în situația lor probabil aș fi făcut aceeași alegere. Când nu ai un copil, idea de-al avea este foarte abstractă. După ce am născut, am început să privesc mai conservativ avortul din perspectivă personală și nu universală, căci nu consider că ar fi de treaba mea să judec deciziile altor femei în această privință. Mi-am dat seama că am fost norocoasă că nu fost pusă în situația de-a face avort, căci făcând asta probabil  aș fi rămas profund marcată. Am știut însă, însărcinată fiind, că dacă fătul ar fi avut malformații aș fi ales să fac avort. Consider că fiecare viitor părinte trebuie să decidă pentru el individual dacă poate și vrea să aibă un copil cu probleme, în măsura în care aceste lucruri se pot descoperi. Este nemilos, traumatizant și inuman să condamni o femeie să aducă pe lume un copil nesănătos, care o va condamna la a-i fi îngrijitoare până la moarte sau va muri imediat după naștere. Sunt femei care aleg să ducă până la capăt sarcini cu malformații, dar aceasta este alegerea lor și nu toată lumea își dorește să treacă printr-o asemenea experință. Consider chestiunile avortului și a copiilor foarte personale, individuale și care ar trebui tratate cu seriozitate de fiecare în parte. Emanciparea, cunoașterea și inteligența de acum ne dă posibilitatea să ne privim urmașii nu doar din perspectiva înmulțirii cu orice preț, ci a perpetuării speciei cu sens și mai ales responsabilitate.

Singurătatea

În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.

Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.

Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.

Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.

Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.

Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?

Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.

Carte: Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat

81pNSLoFXsL

Citind cartea lui Steve Harvey, un comediant foarte amuzant de altfel, am avut câteva momente de ”aha”, realizând cât de greșită era educația percepția mea în materie de bărbați și relațiile dintre bărbați și femei. Parcurgând-o pagină cu pagină, mi-am dat seama că, din fragedă  adolescență mi s-a indus anumite idei eronate despre așteptările pe care trebuie să le îndeplinesc într-o relație și mai ales despre cele pe care le pot emite. Această educație a contribuit enorm la permanenta mea nemulțumire față de status quo-ul majorității relațiilor mele, care în mod miraculos urmau modele similare.

În primul rând, cartea lui Steve, ușor de citit, amuzantă și utilă, face o distincție clară între stilul de viață aventuros și relația de cuplu, și odată ce știi ce-ți dorești, poți să cauți conform criteriilor corespunzătoare. Țin minte că în tinerețe descalificam mereu bărbați prin cuvintele ”nu corespunde”, deși în fața mea se prezentau pretendenți serios intenționați, dar care pentru spiritul meu de aventură de atunci nu erau potriviți. De aceea este important să conștientizăm ceea ce ne dorim, căci în perioadă de aventuri criteriile alegerii unui partener și regulile jocului, sunt total diferite față de cele pe care le folosim atunci când dorim o relație. Un gagiu dedicat hârjonelii nu trebuie să te impresioneze cu inteligența lui sclipitoare, pentru că nu o să-l cauți la neuroni dacă știi că, nu-și va propaga genele prin tine. Cu atât mai puțin te va interesa stabilitatea lui profesională, relația cu familia sau planurile de viitor. În schimb, când te interesează să găsești un partener pentru o relație mai serioasă, situația se schimbă radical. Planurile lui pe termen scurt și lung, stabilitatea profesională și financiară, precum și familia din care provine sunt elemente foarte importante, care decid dacă are rost să te angajezi sau nu într-o relație cu persoana respectivă.

În al doilea rând, cartea punctează foarte corect că, femeile primesc ceea ce cer, în funcție de pretențiile și așteptările pe care le emană. Total diferit față de ceea ce am auzit din folclorul local în care am crescut, Steve le spune femeilor să-și stabilească propriile standarde și așteptări, în funcție de ceea ce își doresc, apoi să le expună bărbaților în principal prin prisma a ceea ce nu-și doresc. Pentru că nimeni nu investește mai mult decât i-se cere, fiecare femeie trebuie să știe ceea ce vrea. Și mai ales să ceară! Citind cartea, mi-am făcut și eu o listă cu ceea ce-mi doresc de la un bărbat, bifând în ea tot ce este important pentru mine, de la trăsături de comportament, posibilități profesionale/financiare și dinamica dintre noi, până la deschisul ușilor sau datul hainei. Nu te zgârci la a fi ”scumpă”, sunt unii care-și vor permite și alții care îți vor întoarce spatele. Steve recomandă ca o femei să fie directă cu bărbații, clară și precisă în așteptări, în felul acesta evitând să-și piardă timpul cu gagii care ori nu sunt gata pentru o relație serioasă, ori nu vor să o aibă cu ea.

În al treilea rând, Steve explică și care sunt așteptările bărbații de la o femeie, pe lângă consecvență în cuvinte și fapte, sex, susținere și dragoste. Bărbații au nevoie să se simtă utili, necesari și mai importanți decât orice altceva ai câștigat sau dobândit.

Lectură plăcută!