Am început să frecventez biserica catolică în urmă cu 20 de ani. Vizitele bisericești de duminica, nu le-am practicat din motive religioase, ci pentru că prietenul meu de atunci, ulterior soț, avea acest obicei.

Nu am înțeles eu mare lucru din ceea ce preoții predicau, mai ales în primii ani când nu vorbeam o boabă de poloneză. M-am obișnuit însă repede cu ritualul, muzica și desfășurarea slujbei. Mi-a plăcut mai mult decât cea de la ortodoxi, având în ea o eleganță aparte și un timp de desfășurare multă mai scurt, de doar o oră. De aceea m-am și căsătorit la catolici, pentru stilul slujbei și muzica, similară cu cea din filme 🍿 😍🫣. Bineînțeles că, fiind tânără și naivă, nu m-am gândit atunci la consecințe, cum ar fi lipsa divorțului la catolici 🤪. Neavând soții, preoții catolici nu înțeleg că viața în familie se transformă rapid din rai în iad, când nu te mai înțelegi cu consoarta. Pentru ei, cuvântul odată spus în biserică, nu mai poate fi schimbat.

În timp, odată cu erodarea căsătoriei mele, încheiate la biserică, am început să înțeleg tot mai bine limba poloneză și odată cu ea și predica bisericii catolice. Observarea s-a extins și asupra carențelor adânci dintre imaginea pe care biserica o proiectează despre sine, și mesajul, atitudinea și comportamentul preoților catolici.

Catolicii țin mulțimea în linie cu mesaje scurte, repetitive și exclusiviste. Lumea restrânsă, secretă și păcătoasă a clerului catolic, în general, dar mai ales polonez, a fost în ultimii ani zguduită de revărsarea publică a faptelor preoților, care nu au avut nimic moral sau sfânt în ele.

Odată cu educarea societății, polonezii au început să se îndepărteze de biserica, schimbarea fiind radicală, pro-ateistă.

Am revenit în biserica catolică, odată cu sacramentul primei împărtășanii. Am găsit slujba familiară, stilată și îndoctrinată.