Acasă

Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:

– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.

– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.

– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.

– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.

După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.

Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.

Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest.  Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.

O mini vacanță

Pornesc în vacanță cu Putin pe coperta revistei pe care o citesc cel mai des în călătorii. Nu prea am chef să mai aud de război, așa că am să citesc despre el.

Mi-am dorit să merg în Egipt din copilărie, iar scufundările în ape calde sunt o experință mult mai plăcută decât lacurile poloneze reci și întunecate. Nu prea am starea de spirit la cote maxime, dar mă bucur că mergem în vacanță și sper să-mi vină mood-ul odată ce aterizăm și ne întâmpină soarele fără dinți.

8 Martie

De ziua femeii le urez bărbaților mai multă înțelepciune și mai puțină frică. Profit de ocazie pentru a le dori domnilor o capacitate superioară de înțelegere a jumătăților lor de sex feminine, pe care dacă ar judeca-o mai puțin aspru și ar aborda-o cu mai multă compasiune, ar fi ei mai fericiți. În acest război al sexelor, printre bombe reale și imaginare, natura ne-a proiectat să avem nevoie unii de alții, atât bărbații de femei, cât și femeile de bărbați, să ne iubim și să ne sprijinim reciproc.

Am observat de-a lungul timpului că majoritatea abuzurilor asupra femeilor, atât sub formă religioasă, socială cât și familială, sunt născute din frica bărbaților față de aceste nimfe ale frumuseții, senzualității și maternității. Bărbații se tem te femei, mi-a explicat un bărbat echilibrat și foarte inteligent, căci ele nu au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ele. Viața unui bărbat fără o femeie este rece și pustie, mi-a detaliat el, căci nimeni nu te întreabă cum te simți, nu-ți zâmbește nimeni și nici nu are grijă de tine. Femeile au o putere fantastică asupra noastră, de aceea le oprimăm, căci ne temem de ele, știind că suntem în stare să facem totul pentru ele. Așa că, domnilor, mai puțină frică. Femeile nu mușcă (doar în circumstanțe deosebite) și nu cer mult, doar să fie iubite și respectate!

Câteva cuvinte despre război

Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie  suferința războiului, transmițând-o  de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).

Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.

Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de  Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.

Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.

Renovez

Am scris puțin pentru că sunt obosită. Muncesc enorm. Am scurte reprize de relaxare în weekendurile fără copii și cam atât. Am evitat să scriu și pentru că nu am chef și cu atât mai puțin nevoie, de părerile unor străini. De obicei mă amuză aberațiile din unele comentarii de pe blog, dar acum doar mă obosesc. Sunt prea epuizată să mai fac și treaba asta cu blogul, iar liniștea pe care mi-o găseam în scris altădată, mi-se pare un efort în plus momentan.

Renovez de patru luni și acum sunt într-un moment critic de epuizare, stres și probleme acumulate. Din iunie anul trecut am început să-mi erodez nervii la un loc de muncă foarte stresant. Apoi am început renovarea unui apartament într-o casă de dinainte de război, care practic a trebuit curățat până la cărămidă și este momentan în curs de refacere. După patru luni, în sfârșit sunt tencuiți pereții și este turnată noua podea cu beton. Cam acesta este stadiul lucrărilor. Între timp vecinii, sătui și ei, ne-au făcut capul calendar de nenumărate ori, pentru chichițe sau chestii mai serioase, muncitorii au greșit unele detalii, m-am îmbolnăvit de Covid, cu efecte secundare ce m-au ținut o lună, iar apoi mi-am și pierdut locul de muncă. Ca să nu rămân pe gol, am început două joburi noi, care împreună nu mă plătesc cât la fostul loc de muncă, deci mai mult timp de tras la jug și mai puține momente de tras sufletul.

Sunt epuizată, nervoasă și îmi sare foarte repede țandăra. Conștientizez și câteodată mai iau calmante, alte ori pilule pentru somn, uneori explodez, iar de cele mai multe ori doar dau din cap nepăsătoare. Sunt la fundul sacului cu epuizarea mentală și fizică, dar problemelor nu le pasă de starea mea. Rezolv câte una, doar ca să fac loc altelor două de nerezolvate, ce apar în locul ei.

În timpul acesta, mă deprimă și vremea. Februarie și martie sunt groaznice în Polonia, ploioase, noroioase și friguroase. M-am refugiat o vreme în citit, dar acum nici pentru asta nu mai am răbdare.

Mă obosesc oamenii răi, intrigile inutile, fițele și fumurile. Nu mai am chef nici de glamour și nici de sacrificii. Apreciez în schimb liniștea și somnul. Iau vitamine cu pumnul și odată pe săptămână merg la yoga. Mi-am mai permis o mică plăcere, de-a juca squash în weekenduri, și a merge la saună, dar de când partenerul s-a rănit la braț, am pus și plăcerea asta în cui. Sunt la fundul sacului cum ar veni și am impresia că încă mă aflu în coborâre.

Știu că este o situație temporară și am planuri mărețe să-mi revin în formă, și mentală, și fizică, însă acum când se năruie totul în jurul meu, iar eu funcționez pe modul de supraviețuire, planurile acestea par vise îndepărtate. Glumim, cu prietenul meu, a cărui stare nu-i prea departe de a mea, că dacă supraviețuim renovării acesteia, vom face față la orice împreună. Apartamentul pe care vrem să-l construim împreună, ne costă bani, efort, timp, nervi și stres enorm. Este o provocare fantastică și mult mai serioasă decât am evaluat-o la început. M-am cam aruncat cu capul înainte în acest proiect, iar acum îi simt consecințele pe fiecare milimetru al corpului meu obosit și în fiecare ascunziș a minții mele obosite.

Fermele moderne de sclavi

De câteva luni lucrez intensiv, trăgând din greu la jugul privat al unui pretențios proprietar de sclavi moderni. M-au angajat adjuncții lui, ademenindu-mă cu promisiuni deșarte și contracte

Am scris bucata de mai sunt în urmă cu ceva timp, înainte de-a ști ce urmează. Cumva am anticipat.

M-am despărțit subit și neplăcut de ultima firmă cu care am colaborat. Am fost o experiență brutală, dezamăgitoare și cu un final urât, dar nu aveam la ce altceva să mă aștept mai mult de la niște ”țărani în costum”, cum îi descria o colegă româncă, simpatică foc, pe managerii de top și proprietarii din firma respectivă.

Sunt mulți țărani polonezi cu bani, care dacă îți dau un loc de muncă se așteptă ca să le lingi ghetele și să le lustruiești ouăle, iar la final, după ce te storc cu toxicitatea lor de toate ideile, soluțiile și rezultatele, pe care și-le însușesc, copiindu-le stângaci ca niște elevi mai puțin înzestrați, pretind să le mai și mulțumești. La schimb ei te vor scuipa în gât, de fiecare dată când vei deschide gura, ca să-ți aperi și să-ți ceri drepturile. Aceștia sunt oamenii ce trăiesc cu frica de-a nu fi trași în piept la vedere, ascunsă sub un val fin de aroganță sau prefăcută modestie, nu pentru că ar avea intenția cineva să-i tragă în piept, ci pentru că ei îi trag în piept pe alții permanent. Când îi înșeli pe alții, cam la asta te aștepți de la viață, să fii și tu înșelat la rândul tău.

Cunoșteam mediul toxic al firmei, am vorbit despre el, l-am analizat, am și scris despre asta, dar totuși, m-a lovit neplăcut și neașteptat. M-au întâmpinat cu rugăminți și laude, numai să fac parte din echipa lor, să vin să îi ajut, ”tu nu-ți dai seama câtă nevoie am de tine”, iar după ce am muncit pe brânci, educându-i, explicându-le, făcând-le munca și căutând soluții fiabile pentru viziunile lor mai mult sau mai puțin reale, mi-au mulțumit cu un picior în fund.

M-a încercat un sentiment de furie, dezamăgire și dezgust. La sfârșitul zile putem să ne așteptăm să fim călcați în picioare tot la fel de brutal, pe cât ni-se cere să-i călcăm pe alții. Iar dacă refuzăm, suntem de fapt nesupuși și inutili, în ochii lor …. dar nu și în ai noștri.

Dune

Citesc Dune și mă relaxează enorm. Îmi plac cărțile lui Frank Herbert, nu pentru că ar reprezenta vreo provocare intelectuală sau pentru că spun o poveste super captivantă, ci pur și simplu. Găsesc plăcere în a citi această lectură. Nu-i pretențioasă, dar e bine scrisă (și tradusă). Este o lume interesantă, universul creat de el in Dune, imaginativă și umană.

Departe de agitați zilnică, de stresul inutil și graba permanentă, mă furișez pe tăcute în lectură. Am uitat cât de frumos este să citești o carte, fără a lua notițe, a căuta un citat, sau răspunsurile la ceva întrebări.

Dacă evenimentele nu ar fi luat o întorsătură bruscă, aș fi fost acuma în Dubai. În noul Dubai, mai plictisitor și mai anost. Nu regret Dubaiul. Ar fi venit la pachet cu un preț scump, o încărcătură de stres inevitabilă, inutilă și demoralizatoare. Dar despre astea, mai încolo.

Revin pe Dune, la volumul V, pe care nu l-am terminat si încă nu știu unde să-l așez în topul meu. Până acum volumul I și IV mi-au plăcut cel mai mult, dar după ce le termin pe toate șase voi actualiza topul😉.

Un An Nou și o lume mai frumoasă 😉!

Ce-mi doresc eu pentru noul an? Îmi doresc să-mi regăsesc ” moją zajebistości”, ” my awesomeness”, ”minunăția mea”, puterea mea interioară, dragostea pentru mine și încrederea în forțele proprii.
O am, doar că, câteodată, și de multe ori în momentele nepotrivite, uit că o posed. Îmi doresc să o regăsesc mereu și în fiecare zi, să mă bucur de ea mai des și să am curajul de-a o explora mai mult.
Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mai aleg să trăiesc în teroare, mereu cu spaima în sân, că ceva neplăcut mi se va întâmpla, în instabilitate, stare de alertă sau pe poziție de luptă. Intenționez să-mi regăsesc puterea de-a visa fără frontiere și opreliști, de-a spera la lucruri bune, fără a pune deasupra lor drobul de sare, și-a aștepta ca ceva neplăcut să se întâmple în drumul meu.
Rezoluția mea pentru noul an este de a-mi revendica dreptul de-a trăi după bunul meu plac, conform principiilor și dorințelor mele, lăsând în urmă greșitele obiceiuri constrângătoare în care am crescut și am trăit până acum, făcând loc în viața mea la miracolul posibilităților nelimitate. Cred în mine, în bunele mele intenții, în munca mea și în judecata mea, pe care mi-am ascuțit-o până la ceastă vârstă pe baza științei și a vastelor mele experiențe.
Îmi doresc să pun cât mai multe semințe pentru un nou stil de viață pe care mi-l doresc și pe care îl merit. Am parcurs o cale lungă ca să fiu unde sunt și sunt pregătită să parcurg și alte, noi căi, neexplorate până acum. Vreau să-mi găsesc și să-mi lustruiesc talentele și înclinațiile, concentrându-mi puterea în munca pe care să o fac cu plăcere, care mă reprezintă și care va fi pasiunea mea.

Dragii mei cititori, vă doresc și vouă același lucru pe care mi-l doresc și mie 😘!

Un an nou plin de împliniri!

Experiența mea cu Covidul

Am petrecut sărbătorile de Crăciun în liniște, armonie și izolare. Am gătit, m-am uitat la filme, am citit și m-am relaxat, recuperându-mă. Mi-am acordat timp, ca să-mi revin după Covid.

Boala m-am prins într-un moment neprielnic, chiar înainte de ziua mea, pe care mă pregăteam să o sărbătoresc cu fast într-un cadru special. Aveam totul aranjat, locația rezervată și meniul stabilit, când am aflat că sunt Covid pozitivă. Nu m-am simțit extrem de rău în perioada de izolare, deși am avut urcușuri și coborâșuri, însă am început să mă simt foarte rău după ce am ieșit din izolare. L-a început m-a luat cu amețeli, de fiecare dată când ieșeam din casă sau mă ridicam din pat, ca să realizez că amețelile sunt corelate cu saturația de oxigen în scădere. Am urmat zilele în care mă trezeam fără nici un chef de viață, într-o stare de vegetație, fără poftă de mâncare, fără motivație pentru nimic, nici măcar să mă ridic din pat, cu spaime, frici, stres și depresie. Am trăit momente de panică, cu cele mai apăsătoare gânduri ale mele devenind realitate în capul meu. Mâncam forțat, pentru că nu simțeam nevoia de mâncare, dar știam că ne mâncând voi fi lipsită de putere în două-trei ore și starea mea se va înrăutăți. Am dormit mult, am transpirat și mai mult, am băut multe lichide, iar după o săptămână de vegetație post Covid, au început problemele cu rinichii, eliminând o piatră. Mi-am făcut analizele care au ieșit, aiurea, mi-au depistat o infecție și am devenit suspectă de diabet la cele 50 de kg ale mele. După rezultatele slabe ale analizelor au început să mi-se deruleze în minte tot felul de filme proaste, întreținute de spaime și frici inexplicabile, dar care în mintea mea căpătau conotații astronomice, generându-mi o stare de stres permanentă. M-am silit să muncesc în home-office, deși nu eram în cea mai bună formă pentru luarea deciziilor de afaceri, iar reacțiile mele impulsive și brutal de incontrolabile, mai mult îmi făceau rău decât bine în mediul profesional perfid. Am cedat în cele din urmă când am ajuns pe antibiotice, admițând că nu mai am puterea de-a gândi clar și normal. Atunci am decis, în ciuda fricilor, să-mi acord un răgaz, ca să mă recuperez și am luat totul cu pași mărunți, bucată cu bucată. Ca să ies din starea de inutilitate, stres, moleșeală și ritmul filmelor care nu mă mai mișcau intelectual, am început să citesc a patra carte din Dune, Împăratul Zeu al Dunei. Am parcurs-o în liniște, pe bucăți scurte, între reprize de somn. Am accept regresul bolii, nu m-am mai luptat cu el și în zilele în care m-am trezit moleșită, am ales să rămân în pat. Când mi-a fost mai bine, am făcut efort, dar cu măsură, păstrând mereu o bucățică de energie pentru mine. Am acceptat că nu sunt în deplina facultate a puterilor mele și am făcut ce am putut, fără să mă biciuiesc mental când omiteam, uitam (des) sau pur și simplu nu aveam chef să fac mai mult. M-a ajutat mult faptul că o mână de prieteni apropiați m-au încurajat și mi-au explicat simptomele și la ce să mă aștept. Mi-au repetat de câteva ori, până am vrut să pricep, că starea de neputință pe care o simt se datorează bolii, iar disperarea, depresia și stresul vin tot de acolo, asigurându-mă că toate trec și tragedia nu-i atât de mare, pe cât o alimentam eu.

La peste o lună de când am fost diagnosticată, cu zece zile de antibiotic la bord și foarte mult stat în casă, am început să-mi revin, atât mental cât și fizic. Am început să mă simt normal și să gândesc mai echilibrat. Nu am făcut de fel sport în perioada asta, fiindu-mi greu și să urc scările până la etajul trei, ori să car cumpărături mai grele. Deși sunt vaccinata cu două doze, și am apropiați care au suferit serios din cauza Covidului, am subestimat serios boala. M-am gândit mereu că poate am avut-o, cu simptome ușoare și am motivată mai mult ca să mă vaccinez de nevoia de-a călători, decât frica de boală. Acum, după ce aproape am trecut prin boală, mi-am schimbat serios părerea și abia aștept să fac a treia doză, nu pentru călătorii, ci pentru mine, ca să nu mai iau din nou virusul.

Am Covid

Sunt în faza de recuperare, după nouă zile documentate de boală. Am descoperit-o întâmplător, crezând că-i o sinuzită, ce venise la pachet cu diaree. Când i-am explicat doctoriței pasive simptomele, și-a schimbat brusc atitudinea la cuvântul diaree, devenind agitată. Mi-a spus imediat că trebuie să fac testul. Nu am priceput prea bine despre ce test este vorba, până a rostit cuvântul magic: Covid. M-am simțit ca o leproasă când, după ce mi-a tastat rapid rețeta în sistem, a deschis hotărâtă geamul din cabinet, ca să intre urgent aerul de minus două grade în încăpere și m-am privit cu o expresia ”ieși”. A fost ciudat, dar nu am prea luat-o în serios, zicându-mi în gând că exagerează. M-am înscris online la testul Covid gratuit, prin pagina pacjent.gov.pl, căci la hot linie nu răspundea nimeni. M-au sunat ei după nici două ore, ca să-mi confirme trimiterea oficială și să mă informeze că am carantină. Apoi am primit o propunere de testare prin sms la un punct local de colectare. Acolo am așteptat mai bine de jumătate de oră în frig la coadă, căci deși era drive true, se făcea din mersul pe jos colectarea probelor. Mi-au înțepat bățul adânc în nas de mi-au sări ochii din orbite și asta a fost.

Între timp i-am informat pe cel de la muncă despre carantină, ba chiar am glumit că voi fi acasă, pe când îmi trimit laptopul, pe care l-am primit bucuroasă, dar fără să sar în brațele colegului mai colegului tinerel și frumușel care mi l-a adus. Și bine că m-am abținut, căci o oră mai târziu aveam să văd pe el informația ”Pozitiv”. Este genul de veste la care nu te aștepți, mai ales fiind vaccinată, ba chiar nu îți vine să o crezi, de aceea a doua zi de dimineață, când doar credeam că am capul mai treaz, am mai verificat odată, în speranța că s-a schimbat ceva. Nimic nou, tot pozitiv rămăsese. După infuzia de energie de la prima oră am început să mă simt mai rău și am realizat că, chiar aș putea fi bolnavă. Am început să sun la Info linia Covid și Sanepid, ca să-mi schimb adresa de izolare, căci între timp m-am mutat la prieten ca să mă îngrijească și să-mi gătească (foarte bună decizie). Telefoanele nu au funcționat, așa că am completat din nou formularul online și m-au sunat ei. În al doilea formular am trecut direct noua adresă și problema cu mutatul a fost rezolvată, iar după ce le-am trimis testul pozitiv pe e-mail la cei de la Sanepid, căci eu nu îl primiseră, mi-am descărcat de pe internet decizia de izolare. Am trimis-o la muncă și mi-au dat de ales între concediu medical și muncă de acasă. La medicul de familie de la NFZ (acolo unde cotizez obligată de stat) am reușit să mă înscriu la o tele-consultație abia după weekend. În weekend mi-a pierdut complet mirosul și m-a simțit tot mai rău, bine că nu am avut nici o urgență, că nu aș fi avut pe cine să contactez decât salvarea. Luni, am tot așteptat de la 8 dimineața să mă sune medicul, iar pe la două după masa mi-am pierdut speranța și m-am înscris la privat. A sunat medicul public la 16:00, iar privatul la 16:30. Ambii mi-au recomandat aceleași tratament pe care îl făceam deja, Neosine, Vitamine C și paracetamol, deși nu am avut febră.

Am început să mă simt mai bine marți, doar ca miercuri să am un colaps total. Mi-a fost greu și să gândesc, așa că am zăcut leșinată pe canapea toată ziua cu ochii beliți la mafioții italieni din Gomorrah. Am început să-mi revin de ieri, iar azi am apucat să simt ceva mirosuri mai intensive, de prăjeli arse sau parfum la aplicare. Nu am avut muci, am tuși rar, mai mult în primele zile, dar a fost greu de dus în boală starea mentală, lipsa de chef, un fel de ceață peste gânduri, moleșirea corpului, durerea muchilor, oboseala permanentă și o ușoară depresie ce m-au afectat zilnic. Mă tot întrebam dacă am avut cumva Covid înainte de vaccinare și pot să confirm că nu am avut. Mă bucur că sunt vaccinată și că nimeni, dintre cei din jurul meu cu care am avut contact înainte să descopăr boala, nu au fost afectați. Nu am nici cea mai vagă idee de unde am luat-o și când, doar s-a întâmplat. Nu, nu-mi mai doresc Covid a doua oară, și cu siguranță mă vaccinez și cu a treia doză.

Cât despre polemica  vaccinului, pot să spun doar atât: fiecare face ceea ce vrea și cum consideră că-i mai bine pentru ea sau el. Eu nu pot eu să spun nimănui să se vaccineze sau să nu o facă, căci riscul nu-i al meu, este al fiecăruia pe pielea lui. Personal, din experiența mea, eu mă bucur că m-am vaccinat și că trec relativ (dacă mă compar cu câțiva prieteni care au avut-o înainte de vaccin) ușor prin boală.