Renovez

Am scris puțin pentru că sunt obosită. Muncesc enorm. Am scurte reprize de relaxare în weekendurile fără copii și cam atât. Am evitat să scriu și pentru că nu am chef și cu atât mai puțin nevoie, de părerile unor străini. De obicei mă amuză aberațiile din unele comentarii de pe blog, dar acum doar mă obosesc. Sunt prea epuizată să mai fac și treaba asta cu blogul, iar liniștea pe care mi-o găseam în scris altădată, mi-se pare un efort în plus momentan.

Renovez de patru luni și acum sunt într-un moment critic de epuizare, stres și probleme acumulate. Din iunie anul trecut am început să-mi erodez nervii la un loc de muncă foarte stresant. Apoi am început renovarea unui apartament într-o casă de dinainte de război, care practic a trebuit curățat până la cărămidă și este momentan în curs de refacere. După patru luni, în sfârșit sunt tencuiți pereții și este turnată noua podea cu beton. Cam acesta este stadiul lucrărilor. Între timp vecinii, sătui și ei, ne-au făcut capul calendar de nenumărate ori, pentru chichițe sau chestii mai serioase, muncitorii au greșit unele detalii, m-am îmbolnăvit de Covid, cu efecte secundare ce m-au ținut o lună, iar apoi mi-am și pierdut locul de muncă. Ca să nu rămân pe gol, am început două joburi noi, care împreună nu mă plătesc cât la fostul loc de muncă, deci mai mult timp de tras la jug și mai puține momente de tras sufletul.

Sunt epuizată, nervoasă și îmi sare foarte repede țandăra. Conștientizez și câteodată mai iau calmante, alte ori pilule pentru somn, uneori explodez, iar de cele mai multe ori doar dau din cap nepăsătoare. Sunt la fundul sacului cu epuizarea mentală și fizică, dar problemelor nu le pasă de starea mea. Rezolv câte una, doar ca să fac loc altelor două de nerezolvate, ce apar în locul ei.

În timpul acesta, mă deprimă și vremea. Februarie și martie sunt groaznice în Polonia, ploioase, noroioase și friguroase. M-am refugiat o vreme în citit, dar acum nici pentru asta nu mai am răbdare.

Mă obosesc oamenii răi, intrigile inutile, fițele și fumurile. Nu mai am chef nici de glamour și nici de sacrificii. Apreciez în schimb liniștea și somnul. Iau vitamine cu pumnul și odată pe săptămână merg la yoga. Mi-am mai permis o mică plăcere, de-a juca squash în weekenduri, și a merge la saună, dar de când partenerul s-a rănit la braț, am pus și plăcerea asta în cui. Sunt la fundul sacului cum ar veni și am impresia că încă mă aflu în coborâre.

Știu că este o situație temporară și am planuri mărețe să-mi revin în formă, și mentală, și fizică, însă acum când se năruie totul în jurul meu, iar eu funcționez pe modul de supraviețuire, planurile acestea par vise îndepărtate. Glumim, cu prietenul meu, a cărui stare nu-i prea departe de a mea, că dacă supraviețuim renovării acesteia, vom face față la orice împreună. Apartamentul pe care vrem să-l construim împreună, ne costă bani, efort, timp, nervi și stres enorm. Este o provocare fantastică și mult mai serioasă decât am evaluat-o la început. M-am cam aruncat cu capul înainte în acest proiect, iar acum îi simt consecințele pe fiecare milimetru al corpului meu obosit și în fiecare ascunziș a minții mele obosite.

Fermele moderne de sclavi

De câteva luni lucrez intensiv, trăgând din greu la jugul privat al unui pretențios proprietar de sclavi moderni. M-au angajat adjuncții lui, ademenindu-mă cu promisiuni deșarte și contracte

Am scris bucata de mai sunt în urmă cu ceva timp, înainte de-a ști ce urmează. Cumva am anticipat.

M-am despărțit subit și neplăcut de ultima firmă cu care am colaborat. Am fost o experiență brutală, dezamăgitoare și cu un final urât, dar nu aveam la ce altceva să mă aștept mai mult de la niște ”țărani în costum”, cum îi descria o colegă româncă, simpatică foc, pe managerii de top și proprietarii din firma respectivă.

Sunt mulți țărani polonezi cu bani, care dacă îți dau un loc de muncă se așteptă ca să le lingi ghetele și să le lustruiești ouăle, iar la final, după ce te storc cu toxicitatea lor de toate ideile, soluțiile și rezultatele, pe care și-le însușesc, copiindu-le stângaci ca niște elevi mai puțin înzestrați, pretind să le mai și mulțumești. La schimb ei te vor scuipa în gât, de fiecare dată când vei deschide gura, ca să-ți aperi și să-ți ceri drepturile. Aceștia sunt oamenii ce trăiesc cu frica de-a nu fi trași în piept la vedere, ascunsă sub un val fin de aroganță sau prefăcută modestie, nu pentru că ar avea intenția cineva să-i tragă în piept, ci pentru că ei îi trag în piept pe alții permanent. Când îi înșeli pe alții, cam la asta te aștepți de la viață, să fii și tu înșelat la rândul tău.

Cunoșteam mediul toxic al firmei, am vorbit despre el, l-am analizat, am și scris despre asta, dar totuși, m-a lovit neplăcut și neașteptat. M-au întâmpinat cu rugăminți și laude, numai să fac parte din echipa lor, să vin să îi ajut, ”tu nu-ți dai seama câtă nevoie am de tine”, iar după ce am muncit pe brânci, educându-i, explicându-le, făcând-le munca și căutând soluții fiabile pentru viziunile lor mai mult sau mai puțin reale, mi-au mulțumit cu un picior în fund.

M-a încercat un sentiment de furie, dezamăgire și dezgust. La sfârșitul zile putem să ne așteptăm să fim călcați în picioare tot la fel de brutal, pe cât ni-se cere să-i călcăm pe alții. Iar dacă refuzăm, suntem de fapt nesupuși și inutili, în ochii lor …. dar nu și în ai noștri.

Dune

Citesc Dune și mă relaxează enorm. Îmi plac cărțile lui Frank Herbert, nu pentru că ar reprezenta vreo provocare intelectuală sau pentru că spun o poveste super captivantă, ci pur și simplu. Găsesc plăcere în a citi această lectură. Nu-i pretențioasă, dar e bine scrisă (și tradusă). Este o lume interesantă, universul creat de el in Dune, imaginativă și umană.

Departe de agitați zilnică, de stresul inutil și graba permanentă, mă furișez pe tăcute în lectură. Am uitat cât de frumos este să citești o carte, fără a lua notițe, a căuta un citat, sau răspunsurile la ceva întrebări.

Dacă evenimentele nu ar fi luat o întorsătură bruscă, aș fi fost acuma în Dubai. În noul Dubai, mai plictisitor și mai anost. Nu regret Dubaiul. Ar fi venit la pachet cu un preț scump, o încărcătură de stres inevitabilă, inutilă și demoralizatoare. Dar despre astea, mai încolo.

Revin pe Dune, la volumul V, pe care nu l-am terminat si încă nu știu unde să-l așez în topul meu. Până acum volumul I și IV mi-au plăcut cel mai mult, dar după ce le termin pe toate șase voi actualiza topul😉.

Un An Nou și o lume mai frumoasă 😉!

Ce-mi doresc eu pentru noul an? Îmi doresc să-mi regăsesc ” moją zajebistości”, ” my awesomeness”, ”minunăția mea”, puterea mea interioară, dragostea pentru mine și încrederea în forțele proprii.
O am, doar că, câteodată, și de multe ori în momentele nepotrivite, uit că o posed. Îmi doresc să o regăsesc mereu și în fiecare zi, să mă bucur de ea mai des și să am curajul de-a o explora mai mult.
Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mai aleg să trăiesc în teroare, mereu cu spaima în sân, că ceva neplăcut mi se va întâmpla, în instabilitate, stare de alertă sau pe poziție de luptă. Intenționez să-mi regăsesc puterea de-a visa fără frontiere și opreliști, de-a spera la lucruri bune, fără a pune deasupra lor drobul de sare, și-a aștepta ca ceva neplăcut să se întâmple în drumul meu.
Rezoluția mea pentru noul an este de a-mi revendica dreptul de-a trăi după bunul meu plac, conform principiilor și dorințelor mele, lăsând în urmă greșitele obiceiuri constrângătoare în care am crescut și am trăit până acum, făcând loc în viața mea la miracolul posibilităților nelimitate. Cred în mine, în bunele mele intenții, în munca mea și în judecata mea, pe care mi-am ascuțit-o până la ceastă vârstă pe baza științei și a vastelor mele experiențe.
Îmi doresc să pun cât mai multe semințe pentru un nou stil de viață pe care mi-l doresc și pe care îl merit. Am parcurs o cale lungă ca să fiu unde sunt și sunt pregătită să parcurg și alte, noi căi, neexplorate până acum. Vreau să-mi găsesc și să-mi lustruiesc talentele și înclinațiile, concentrându-mi puterea în munca pe care să o fac cu plăcere, care mă reprezintă și care va fi pasiunea mea.

Dragii mei cititori, vă doresc și vouă același lucru pe care mi-l doresc și mie 😘!

Un an nou plin de împliniri!

Experiența mea cu Covidul

Am petrecut sărbătorile de Crăciun în liniște, armonie și izolare. Am gătit, m-am uitat la filme, am citit și m-am relaxat, recuperându-mă. Mi-am acordat timp, ca să-mi revin după Covid.

Boala m-am prins într-un moment neprielnic, chiar înainte de ziua mea, pe care mă pregăteam să o sărbătoresc cu fast într-un cadru special. Aveam totul aranjat, locația rezervată și meniul stabilit, când am aflat că sunt Covid pozitivă. Nu m-am simțit extrem de rău în perioada de izolare, deși am avut urcușuri și coborâșuri, însă am început să mă simt foarte rău după ce am ieșit din izolare. L-a început m-a luat cu amețeli, de fiecare dată când ieșeam din casă sau mă ridicam din pat, ca să realizez că amețelile sunt corelate cu saturația de oxigen în scădere. Am urmat zilele în care mă trezeam fără nici un chef de viață, într-o stare de vegetație, fără poftă de mâncare, fără motivație pentru nimic, nici măcar să mă ridic din pat, cu spaime, frici, stres și depresie. Am trăit momente de panică, cu cele mai apăsătoare gânduri ale mele devenind realitate în capul meu. Mâncam forțat, pentru că nu simțeam nevoia de mâncare, dar știam că ne mâncând voi fi lipsită de putere în două-trei ore și starea mea se va înrăutăți. Am dormit mult, am transpirat și mai mult, am băut multe lichide, iar după o săptămână de vegetație post Covid, au început problemele cu rinichii, eliminând o piatră. Mi-am făcut analizele care au ieșit, aiurea, mi-au depistat o infecție și am devenit suspectă de diabet la cele 50 de kg ale mele. După rezultatele slabe ale analizelor au început să mi-se deruleze în minte tot felul de filme proaste, întreținute de spaime și frici inexplicabile, dar care în mintea mea căpătau conotații astronomice, generându-mi o stare de stres permanentă. M-am silit să muncesc în home-office, deși nu eram în cea mai bună formă pentru luarea deciziilor de afaceri, iar reacțiile mele impulsive și brutal de incontrolabile, mai mult îmi făceau rău decât bine în mediul profesional perfid. Am cedat în cele din urmă când am ajuns pe antibiotice, admițând că nu mai am puterea de-a gândi clar și normal. Atunci am decis, în ciuda fricilor, să-mi acord un răgaz, ca să mă recuperez și am luat totul cu pași mărunți, bucată cu bucată. Ca să ies din starea de inutilitate, stres, moleșeală și ritmul filmelor care nu mă mai mișcau intelectual, am început să citesc a patra carte din Dune, Împăratul Zeu al Dunei. Am parcurs-o în liniște, pe bucăți scurte, între reprize de somn. Am accept regresul bolii, nu m-am mai luptat cu el și în zilele în care m-am trezit moleșită, am ales să rămân în pat. Când mi-a fost mai bine, am făcut efort, dar cu măsură, păstrând mereu o bucățică de energie pentru mine. Am acceptat că nu sunt în deplina facultate a puterilor mele și am făcut ce am putut, fără să mă biciuiesc mental când omiteam, uitam (des) sau pur și simplu nu aveam chef să fac mai mult. M-a ajutat mult faptul că o mână de prieteni apropiați m-au încurajat și mi-au explicat simptomele și la ce să mă aștept. Mi-au repetat de câteva ori, până am vrut să pricep, că starea de neputință pe care o simt se datorează bolii, iar disperarea, depresia și stresul vin tot de acolo, asigurându-mă că toate trec și tragedia nu-i atât de mare, pe cât o alimentam eu.

La peste o lună de când am fost diagnosticată, cu zece zile de antibiotic la bord și foarte mult stat în casă, am început să-mi revin, atât mental cât și fizic. Am început să mă simt normal și să gândesc mai echilibrat. Nu am făcut de fel sport în perioada asta, fiindu-mi greu și să urc scările până la etajul trei, ori să car cumpărături mai grele. Deși sunt vaccinata cu două doze, și am apropiați care au suferit serios din cauza Covidului, am subestimat serios boala. M-am gândit mereu că poate am avut-o, cu simptome ușoare și am motivată mai mult ca să mă vaccinez de nevoia de-a călători, decât frica de boală. Acum, după ce aproape am trecut prin boală, mi-am schimbat serios părerea și abia aștept să fac a treia doză, nu pentru călătorii, ci pentru mine, ca să nu mai iau din nou virusul.

Am Covid

Sunt în faza de recuperare, după nouă zile documentate de boală. Am descoperit-o întâmplător, crezând că-i o sinuzită, ce venise la pachet cu diaree. Când i-am explicat doctoriței pasive simptomele, și-a schimbat brusc atitudinea la cuvântul diaree, devenind agitată. Mi-a spus imediat că trebuie să fac testul. Nu am priceput prea bine despre ce test este vorba, până a rostit cuvântul magic: Covid. M-am simțit ca o leproasă când, după ce mi-a tastat rapid rețeta în sistem, a deschis hotărâtă geamul din cabinet, ca să intre urgent aerul de minus două grade în încăpere și m-am privit cu o expresia ”ieși”. A fost ciudat, dar nu am prea luat-o în serios, zicându-mi în gând că exagerează. M-am înscris online la testul Covid gratuit, prin pagina pacjent.gov.pl, căci la hot linie nu răspundea nimeni. M-au sunat ei după nici două ore, ca să-mi confirme trimiterea oficială și să mă informeze că am carantină. Apoi am primit o propunere de testare prin sms la un punct local de colectare. Acolo am așteptat mai bine de jumătate de oră în frig la coadă, căci deși era drive true, se făcea din mersul pe jos colectarea probelor. Mi-au înțepat bățul adânc în nas de mi-au sări ochii din orbite și asta a fost.

Între timp i-am informat pe cel de la muncă despre carantină, ba chiar am glumit că voi fi acasă, pe când îmi trimit laptopul, pe care l-am primit bucuroasă, dar fără să sar în brațele colegului mai colegului tinerel și frumușel care mi l-a adus. Și bine că m-am abținut, căci o oră mai târziu aveam să văd pe el informația ”Pozitiv”. Este genul de veste la care nu te aștepți, mai ales fiind vaccinată, ba chiar nu îți vine să o crezi, de aceea a doua zi de dimineață, când doar credeam că am capul mai treaz, am mai verificat odată, în speranța că s-a schimbat ceva. Nimic nou, tot pozitiv rămăsese. După infuzia de energie de la prima oră am început să mă simt mai rău și am realizat că, chiar aș putea fi bolnavă. Am început să sun la Info linia Covid și Sanepid, ca să-mi schimb adresa de izolare, căci între timp m-am mutat la prieten ca să mă îngrijească și să-mi gătească (foarte bună decizie). Telefoanele nu au funcționat, așa că am completat din nou formularul online și m-au sunat ei. În al doilea formular am trecut direct noua adresă și problema cu mutatul a fost rezolvată, iar după ce le-am trimis testul pozitiv pe e-mail la cei de la Sanepid, căci eu nu îl primiseră, mi-am descărcat de pe internet decizia de izolare. Am trimis-o la muncă și mi-au dat de ales între concediu medical și muncă de acasă. La medicul de familie de la NFZ (acolo unde cotizez obligată de stat) am reușit să mă înscriu la o tele-consultație abia după weekend. În weekend mi-a pierdut complet mirosul și m-a simțit tot mai rău, bine că nu am avut nici o urgență, că nu aș fi avut pe cine să contactez decât salvarea. Luni, am tot așteptat de la 8 dimineața să mă sune medicul, iar pe la două după masa mi-am pierdut speranța și m-am înscris la privat. A sunat medicul public la 16:00, iar privatul la 16:30. Ambii mi-au recomandat aceleași tratament pe care îl făceam deja, Neosine, Vitamine C și paracetamol, deși nu am avut febră.

Am început să mă simt mai bine marți, doar ca miercuri să am un colaps total. Mi-a fost greu și să gândesc, așa că am zăcut leșinată pe canapea toată ziua cu ochii beliți la mafioții italieni din Gomorrah. Am început să-mi revin de ieri, iar azi am apucat să simt ceva mirosuri mai intensive, de prăjeli arse sau parfum la aplicare. Nu am avut muci, am tuși rar, mai mult în primele zile, dar a fost greu de dus în boală starea mentală, lipsa de chef, un fel de ceață peste gânduri, moleșirea corpului, durerea muchilor, oboseala permanentă și o ușoară depresie ce m-au afectat zilnic. Mă tot întrebam dacă am avut cumva Covid înainte de vaccinare și pot să confirm că nu am avut. Mă bucur că sunt vaccinată și că nimeni, dintre cei din jurul meu cu care am avut contact înainte să descopăr boala, nu au fost afectați. Nu am nici cea mai vagă idee de unde am luat-o și când, doar s-a întâmplat. Nu, nu-mi mai doresc Covid a doua oară, și cu siguranță mă vaccinez și cu a treia doză.

Cât despre polemica  vaccinului, pot să spun doar atât: fiecare face ceea ce vrea și cum consideră că-i mai bine pentru ea sau el. Eu nu pot eu să spun nimănui să se vaccineze sau să nu o facă, căci riscul nu-i al meu, este al fiecăruia pe pielea lui. Personal, din experiența mea, eu mă bucur că m-am vaccinat și că trec relativ (dacă mă compar cu câțiva prieteni care au avut-o înainte de vaccin) ușor prin boală.

Aniversar despre România

În toamna aceasta se mai scurge unul dintre anii pe care-i trăiesc în emigrație. Străinătate ar fi impropriu spus căci după atâția ani pe alte meleaguri, România mi-se pare mai străină ca niciodată. Am plecat în urmă cu 17 ani, într-o toamnă frumoasă cu frunze galbene și raze calde, prin octombrie, și de atunci număr anii, dintre care 16 au fost petrecuți în Polonia ca rezidență principală.

Odată cu trecerea timpului, România a devenit pentru mine o dilemă ce îmbină abstractul cu dorul, dezgustul cu mila, mirarea cu șocul și tristețea cu melancolia. Mă uit de multe ori la ceea ce se întâmplă în țara mea de baștină și mă minunez. Mă întorc doar ca să realizez că nimic semnificativ nu s-a schimbat, deși pe alocuri se mai ajustă câte ceva, cum ar fi autostrada la ieșirea din țară, ce te duce spre granița cu Ungaria. Doar că înainte să o treci te oprește vameșul român și te ține la coadă, că nu are chef să deschidă la opt dimineața mai mult decât un punct de trecere. Pentru el nu contează că pierzi aiurea 30 de minute cu doar cinci mașini în față, dar pentru tine da, mai ales când te așteptă încă minim 12 ore de condus.

România este și se încăpățânează să rămână o țară speculativă, în curs de dezvoltare, de pe fundul sacului, din care lipsește cu desăvârșire educația și cultura personală. Se vede treaba asta în majoritatea aspectelor, urlând cu putere la cetățenii ei surzi, spre tristețea și iritarea celor care și-au dezvoltat deja auzul pe alte meleaguri.
Eu o privesc de câteodată amuzată și de cele mai multe ori tristă, mai ales când intru în contact cu canalele ei media sau cu anumiți oameni, foarte mulți și extrem de pârliți. Cultura asta Est Europeană a formelor fără conținut este la fel de evidentă la români, pe cât este de țipătoare la ruși. După o perioadă destul de lungă petrecută în străinătate am ajuns să mă întreb serios ce-i cu fițele astea ieftine la românii și de ce simt nevoia să se înțolească în haine cu logo-uri ostentativ afișate, de ce simt nevoie să-și de-a aere inutile, pentru că oricum nu-și ascund complexele, ci doar le accentuează.

În scurta vizită avută în august la București, nu am mai dat peste taximetriști bădărani, căci am luat Uberul (doar un șmecheraș ieftin la aeroport a încercat să mă îmbârlige), dar am văzut șoferițe desfigurate de operații estetice cu mașini scumpe, parcând în mijlocului drumului și blocând circulația, ca să meargă până la ABC după țigări. Am mai dat și peste proprietari de afaceri strânși bine la buric de curele țipătoare Vuitton, plini de aroganță și lipsiți de cei șapte ani de acasă, care se credeau afaceriști de top. Am găsit și oameni cu fițe rafinate, ce nu-și manifestau deschis superioritatea din capul lor, expunând-o însă cu brutalitate ochiul mai experimentat printr-o aroganță neîngrădită față de toți semenii lor în general și în particula fașă de cei mai jos plasați în ierarhia socială.
Este suficient să deschid mă uit la canalele media din România, să deschid televizorul sau să citesc o pagină a unui ziar, ca să înțeleg de unde vin aceste carențe comportamentale la români și această totală cacealma a valorilor, a percepțiilor și simțurilor. În canalele media din România sunt promovați infractorii condamnați penal, prostituatele de lux, bătăușii și agresorii. Violența împotriva femeilor și a copiilor este parte a culturii mainstream din România, iar tendințele educate ale lumii de-a schimba aceste obiceiuri primitive și barbare sunt luate în derâdere. În România la televizor se promovează bătaia semenilor.

Dacă cu presa audio-video nu merge, în cea scrisă situația nu-i mai roz. Pe lnga articole mincinoase, total rupte de realitatea sau copiate prost din canalele media internaționale, la români comentariile multor articole fac toți banii. Acolo se găsește pura esență a culturii românești, în care agresivitate domină logica, stereotipurile și xenofobia conduc mintea și dictează faptele.

Nu mă miră că românii nu se vaccinează, este un comportament normal pentru o societate primitivă, dominată de idei conspiratoare și neîncredere. Poți să le spui orice povești vrei despre stele și galaxii îndepărtate oamenilor primitivi ce se luptă să-și aprindă focul. Ei vor crede doar realitatea din fața blidului lor de mâncare si nu poveștile despre stele care nu mai există.

Ușurința cu care pot fi manipulați românii este tristă și banală. La fel de banală precum poveștile din vacanțe ale vedetelor romanilor expuse la TV. Trist este că romanii nu înțeleg că poveștile acestor vedetelor sunt normalității pentru locuitorii țărilor mai spălate și mai educate. Nu-i nimic special în merge odată sau de două ori pe an în vacanță prin Spania, Italia, Egipt sau Asia, iar Dubai este doar un oraș ce imită Las Vegas, destul de ieftin în afara sezonului. Dar, ce rost are să explici aceste banalități oamenilor ce în loc să meargă în vacanțe, își petrec timpul și banii pe la nunți.

Aniversar, despre relația care îmi place

Primii doi ani au trecut repede și frumos. Ne-am plăcut din prima clipă și avem o chimie specială între noi, care la prima vederea pare modestă, dar în intimitate este explozivă. Am știut că vreau să fiu cu el după prima noapte de dragoste, când m-a așteptat în pragul ușii casei lui desculț, cu pantalonii suflecați pe glezne și un pahar de vin în mână. Atunci m-a intrigat, dându-mi seama că bărbatul din fața mea are mai multe calități decât lasă la vedere. Îmi place la el inteligența, calmul, stabilitatea, stilul, creativitatea și mai ales modul în care mă iubește, cum face dragoste cu mine și cum mă îmbrățișează. Ador să pun capul pe pieptul lui, să mă simt în siguranță lângă el, să dorm lângă el, să-l simt lângă mine, să-l sărut și să-l îmbrățișez. Iubesc, să-l iubesc.

Relația a evoluat foarte repede pentru stilul cu care eram eu obișnuită înainte. Ne-am prezentat de la primele întâlniri cu copii, apoi membrii familiei și prietenii, ceea ce a fost o pătrundere neașteptată și bruscă în intimitate pentru mine. Am făcut rapid pași care ne-au unit cuplul, fără să ne gândim prea mult la pașii în sine, ce ne-au venit natural, ci la efectele lor pentru cei din jurul nostru, în principal pentru copii. Aceasta este singura relație în care mi-am adus copilul și am făcut-o de la început. Din fericire, și-a găsit locul imediat, plăcându-se atât cu partenerul cât și cu copilul lui, ceea ce ne-a ușurat relația, ba chiar ne-a sudat-o în momentele dificile.
Cu excepția copiilor, pe majoritatea i-a luat prin surprindere viteza relației noastre, dar asta se întâmplă în relațiile mutual dorite, pur și simplu funcționează totul fără obstacole artificiale.

Construind relația și bucurându-mă de stabilitatea pe care mi-o oferă, am avut și puterea să învățat să selectez și alți oameni de lângă mine, alegând mai înțelept cu cine să-mi petrec timpul și pentru cine să-mi consum energia. Simțindu-mă iubită și apreciată în relație, nu mi-a mai fost frică să cer respect, suport și înțelegere și de la alți oameni din viața mea. Unora le-a plăcut schimbarea și chiar au încurajat-o, altora mai puțin. Cu această ocazie în început să învăț că, alegerile altora în a-mi percepe viața mea nu-mi aparțin, sunt ale lor de dus în spate.


Am trecut prin momente mai grele în relație și vom mai trece, însă nu am avut crize foarte mari cu despărțiri sau urlete, jigniri ori scandaluri. Am știut de la început că nu ne mai dorim asta, mai ale eu fiind foarte sensibilă în acest aspect după o căsătorie abuzivă. Iubirea nu se construiește prin dramă dusă la extrem, instabilitate emoțională sau violență verbală, de aceea am făcut tot posibilul ca să nu trecem de un anumit nivel al limbajului dintre noi, căci cuvintele odată spuse nu mai pot fi luate înapoi. Am învățat de mult că în relații încrederea odată distrusă, nu va mai fi niciodată refăcută pe deplin. Am făcut greșeli amândoi, am căutat soluții neadecvate, am avut bagaje neîmpachetate, uneori am fost egoiști, alte ori răsfățați sau teribiliști, în multe situații speriați, dar pe ansamblu în momentele grele am făcut tot posibilul să păstrăm decență, calmul și speranța că iubirea noastră va învinge.


Am lucrat și lucrez mult și cu mine, ca să pot să ofer cea mai bună versiunea a mea în această relație. Mi-a luat mult timp ca să conștientizez, să înțeleg și să accept că problemele și nemulțumirile ce păreau externe și cauzate de către alții, erau de fapt temerile, fricile, nesiguranțele, durerile și rănile mele interioare proiectate în relație. Același lucru este valabil și pentru persoana de lângă mine. Am lucrat și încă lucrez enorm la a-mi comunica dorințele, nevoile, nemulțumirile, nesiguranțele și așteptările, persoanei de lângă mine. Cel mai greu este să spun ce-mi doresc cel mai mult, pe un ton calm, echilibrat, prin cuvinte corecte și direct. Efortul aceasta este însă pe deplin răsplătit de către partenerul meu, care îl apreciază și îl ia în serios. Este prima dată într-o relație când sunt capabilă să comunic direct și calm exact ceea ce îmi doresc. Și, este prima dată când simt că persoana de lângă mine face tot posibilul ca să-mi satisfacă cerințele și nevoile.
Nu-i ușor și nimeni nu-i perfect. Relația este ca un proiect al vieții în permanentă mișcare, o mașinărie umană ce explorează câteodată teritorii virgine, alteori bătătorite, descoperind noi surse de energie și lăsând în urmă merele discordiei. Pentru mine, cel mai important este ca armonia dintre noi să se mențină, să ne dorim să fim împreună, să fim mereu îndrăgostiți, să fim fericiți și să ne bucurăm de momentele vieții împreună.

Când îți iubești cu adevărat munca

În diminețile reci și întunecoase de toamnă poloneză, când mă așez în fața laptopului la prima oră din zi, stoarsă deja de chef și energie, apăs butonul calendarului și număr zilele până la următorul salariu. Gândul la transferul semnificativ ce va apărea cu verde în aplicația mea mobilă la începutul fiecărei luni este singura motivație pe care o am, ca să nu-mi iau catrafusele și să mă car din acest birou modern cu multă lume și becurile mereu aprinse, fără ca să mă uit înapoi. În mod normal nu ar fi contat atât de mult banii, dacă nu aș fi în datorie, cu casa nouă neplătită și multe facturi ce vor apărea în curând precum ciupercile după ploaie, lucindu-și termenele de plată la conturile mele semnificativ subțiate.

Am schimbat locul de muncă în principal pentru bani și din câteva motive auxiliare, cum ar fi o nouă provocare ca să ies din rutină, o poziție mai strategică în firmă, mai multă libertate în luarea deciziilor și descotorosirea de mișeliile șeful prăfuit și frustrat. Decizia de-a accepta provocarea, mi-a răsturnat strategic toată rutina, inclusiv pe cea necesară, punându-mă în situația de a-mi dori cu ardoare libertatea de-a mă căra la alt loc de muncă, doar că alții nu-i dau atâția bani. Am scăpat într-adevăr de un șef frustrat pe model vechi, dar am dați peste alți șefi pe model nou, care nu-și acumulează frustrări, pentru că nu sunt filtre pentru crizele de mobbing ale proprietarilor, ci reflexii ale lor.

Ca de multe ori în viață, motivul principal a substituit rapid motivele auxiliare cu duritatea rece a posteriori, prezentându-mi fără drept de apel un nou contur al realității mele. Intenția principală a rămas, restul pierzându-se în ceață. Îmi lipsesc camarazii de la vechiul loc de muncă, foștii clienți cu dilemele, problemele și provocările lor banale, produsele interesante de care să mă pot bucura și eu, și mai ales liniștea dată de stabilitatea unui domeniu pe care îl cunoșteam, unde știam cum să mă mișc, părțile pe care trebuie să le manevrez și mai ales cum să anticipez.

Într-un fel, aș putea însuma concluzionând că m-am vândut pe bani mai mulți, chiar dacă nu-mi prea place acum tranzacția, am făcut-o, mi-am luat angajamente pe baza ei și cu cât mai repede o accept, cu atâta voi reuși să o înțeleg, să o îmbrățișez și să scot ce-i mai bun din ea.

În lumea dură a afacerilor nu-i loc pentru sentimente, idealuri mărețe, libertăți sau discuții de complezență. Pe nimeni nu interesează viziunea personală a angajaților, creativitatea lor artistică sau corectitudinea față de partenerii de business. Contează doar tranzacțiile oamenilor și a mărfurilor. Ești bun cât timp produci, când aduci clienți și generezi rotație de bani. Trebuie să fii loial și relativ supus față de proprietarul tău, în timp ce ești impetuos față de colegi și mai ales față de subordonați. Pe acest criteriu sunt aleși de fapt șefii, nu pe criterii de cunoaștere sau competențe.

Pe la amiază se așterne deja lumina, natura zâmbind sub razele unui soare cu dinți de toamnă poloneză roșcată. Număr orele și mă gândesc cu un dram de plăcere la activitățile după amiezii pe care le aștept cu nerăbdare, chiar dacă ele nu presupun mare lucru. 

Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.