Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.
Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.
Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat în ură mai multe cadavre, printr-o duritate și lisă a umanismului, mult mai acută ă decât în alte țări vecine, din blocul sovietic.
Văd asta atât prin prisma experiențelor și trăirilor oamenilor din Polonia vs. România, prin mentalitățile și sechele cu care cu care au rămas, categoric diferite, dar și la nivel de societate, prin servilismul, corupția și teama de superiori (citat din documentar) specifice românilor vs. răzvrătirea, aroganța și combinațiile polonezilor.
Dacă documentarul a început cu o incursiune în copilăria mea, se termină cu o incursiune în lumea fiicei mele, atât de diferită de experiența mea și a multor copii din România (încă loviți, bătuți, pe care se strigă, care sunt ridiculizați și certați din frustrările părinților) și pentru care indiferent e cât de mult i-aș spune-o, te iubesc, nu se uzează niciodată.
Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:
– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.
– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.
– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.
– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.
După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.
Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.
Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest. Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.
Bloggerița parțial vegetariană și musafiră prin țara de baștină, și-a pus căștile în urechi, salata de legume culese personal din grădină lângă laptop și a început înșiruirea cuvintele pe pagina de Word albă. Avusese de câteva zile un trac artistic sever, ce a oprit-o de la produs, generat de românismele personale, intense, persistente și perverse ce o înconjurau și-o mușcau, dar și de faptul că, dăduse adresa blogului într-un timp relativ scurt unui număr destul de mare de cunoscuți.
Și când o lovi inspirația în sfârșit, în cel mai pur stil românesc îi veniră și musafirii pe cap, fini-verișori, într-un caldarâm de neamuri și cuscrii. S-a încins grătarul cu mici, clisă cu carne, cartofi cu ceapă, mujdei și bere, spulberând fără efort dieta intens lucrată de trei luni, despre care bloggerița înfocată nici nu apucase să scrie pe blog. Țelurile mărețe de a nu înfuleca carne mai mult de o dată pe săptămână s-au transformat boierește local în țeluri și mai intens lucrate de a nu mânca carne mai mult de o dată pe zi. Dieta aia faimoasă cu ovăz, în starea lor de fulgi care îi colorau destul de gri diminețile, și care o adusese de la 54 de kile, că i-a arătat cândva cântarul și atât, la 50-ul mai fit și plin de sacrificii, era mereu scoasă la înaintare de când pe tărâmurile de baștină.
-Mănânc ovăz, se apăra ea de ochii iscoditori, care o complimentau și interogau de ce arăta încă tânără, slabă și frumoasă, ca scoasă din cutia în care fusese pe vremea liceului.
-Păi, nu degeaba, bag eu ovăz la greu, se apăra din nou la vreo remarcă menite să o aducă cu picioarele pe pământ, pe ea și pretențiile ei suprarealiste de la un posibil mascul ce i-ar tăia calea și perturba drumul.
Au curs berile pentru poloneza naturalizată în liniște și numărate numai de ea. A băut mai multe decât bărbații de la masă, dar nu au fost suficiente să o cherchelească. Antrenamentul polonez își spunea cuvântul și nu era prima dată. Cea mai slabă la băute poloneză din cu sânge latin era țâță de mâță în România la categoria grea, căci categoria ușoară exista doar ilegal la poalele acestor Carpați, sub denumirea de bețivă.
A trecut seara, s-a lăsat noaptea și a mai meditat un pic la viața boemă de vacanță pe care o ducea departe de realitatea ei poloneză. În câteva zile se va muta subit, după un drum obositor într-o realitatea alternativă, în care își va relua rolul de muiere cu biznesuri, extrem de ocupată și foarte indisponibilă.
Indisponibilă din punct de vedere al timpului, căci emoțional zidurile se fisurau la greu și stăteau cădeau cu dărnicie. Fiecare vizită în așa zisa lume de ”acasă” era de câțiva ani o lecție de acceptare, cugetare, durere și evoluție, în care se desprindea de copilăria care îi marcase subconștientul încărcat de emoție și i-au dictat trecutul apropiat, dar nu-i va ma ghida viitorul strălucitor.
Căpşunăriţa 