Viața de bloggeriță

Viața de bloggăreală devine tot mai interesantă și mai tristă în același timp. Am blocat primul comentator regulat, cu care scrisesem mai de mult câteva emailuri și pentru care aveam ceva simpatie, ba chiar am încercat să-l înțeleg într-o perioadă. Apoi m-am străduit să-i explic că ura și frustrările pe care le proiectează aici nu sunt ok și că, nu-i de datoria mea să le car după mine în spațiul meu. I-am șters și câteva comentarii, iar în cele din urmă am ales să-l elimin din mediul meu, pentru că nu am nevoie de oameni toxici care se urăsc pe sine, își urăsc viața și ca răspuns îi împroșcă, cu gunoi, pe ceilalți. Singur mi-a zis printre rânduri cândva, că probabil îl voi bloca. Nu l-am crezut, dar e o vorbă care zice să asculți oamenii când îți spun ceva despre ei și să-i iei așa cum ți-se prezintă, pentru că așa sunt ei de fapt.

Mi-e trist să blochez pe cineva, să-l elimin de la discuții, eu adepta discuțiilor deschise, dar mi-e și mai trist să trebuiască să mă împlânt mereu în căcatul pe care îl trag alții după ei și în care mă angrenează și pe mine. Nu am nevoie de așa ceva, nu îmi doresc și nu mă reprezintă, iar dacă cineva se frustrează cu ceea ce citește despre mine aici, e problema lor și îi recomand cu căldură alte bloguri mai interesante unde se vor simți în elementul lor.

Ciudat cum, relația pe care am avut-o cu comentatorul blocat, îmi aduce aminte de căsnicia pe care am avut-o cu un abuzator, punându-se în mișcare în ambele situații  un mecanism similar: aprobarea de început (când Jack zicea că îmi trage clopotele), caruselul emoțional, când părerile se diferențiau, urmat de o critică permanentă și o nevoie acută de a jigni, umili, pentru a se simți el superior, când situația îi scăpa din mână. Pe de altă parte, reacția mea a fost pe măsură, refuzând să recunosc modul de comportament prin ezitarea mea de a lua măsuri, perpetuând o situație care îmi convenea, deoarece îmi era familiară, frica pierderii, dar și răspunsurile impulsive generate de lipsa mea de echilibru în situațiile când, unele jigniri și răutăți atingeau cote ridicate. Ce nu știu victimele abuzatorilor este că nu au nevoie să fie abuzate, că se pot muta cu totul din situația de abuz, luând o cale radicală, evitând contactul. Ce am conștientizat eu (când o prietenă îmi zicea că, comentariile respective sunt câteodată interesante) este că nu am nevoie de comentariile respective, ca să-mi facă viața mai bună sau blogul mai interesant. Și în loc să-mi petrec timpul cu ele, citindu-le, analizându-le sau răspunzându-le, prefer să mă gândesc la ce aș putea scrie interesant.

Interesant cum interiorizez cititorii, dar asta în episodul viitor.