Imbufnarea e arma prostului, ne tot zicea taica-meu in copilarie. In general, nu am fost un copil prea imbufnat, insa am avut momentele mele de razvratire, cand de obicei, refuzam sa mananc sau sa particip la niste activitati placute, ofticata pe ceva anume, ce parea important in momentul respectiv. Am renuntat rapid la imbufnare dupa ce, am trecut la viata pe cont propriu, si cand nu mai aveam cui sa-i trezesc emotii cu imbufnarea mea. Intre timp, am si uitat de imbufnare, fiica-mea ne avand aere din astea. Am experimentat insa in weekend imbufnarea, cu musafirii mei berlinezi, un coplu foarte simpatic si crud (nu, nu fac sex in trei cu ei, ca o paranteza, daca va duce gandul pe acolo).
Ei bine, el s-a ofticat la un moment dat pe motiv ca noi am stat prea mult intr-un magazin, unde ea si-a ales un tricou, el a ajungand la concluzia suprema ca, a pierdut patru ore din viata. Si s-a imbufnat, valeleu. Asa ca, a mai stat posomorat inca trei ore, ca doar nu-i ajunsese patru, fara sa manance, fara sa schiteze un zambet sau sa se uite ca lumea la meci. Eu mi-am vazut de ale mele, amuzandu-ma un pic pe seama lui ca mai apoi, cand s-a ingrosat gluma, i-am sugerat sa se intoarca singur acasa, ca sa nu ne strice noua cheful. Insa ea, prietena-sa, ei bine ea a dat-o cu grijile si vinovatia, in proportie moderata, ce-i drept, ca-i tanara si inca nu a apucat sa o ia la vale. Pe valea aia frumoasa si drepta, pavata cu toate bunele intentiile ale tuturor partenerelor, ce se dau cu curul de pamant, sa-i faca pe plac imbufnatului de la brat sau nemultumitului din dotare.
Uitandu-ma la ei, mi-am amintit vag, de nemultumitul cu care imi imparteam si eu viata, pana nu de mult. Vesnic nesatisfacut de toti si toate, ranjind a bucurie numai cand ii ieseau pasentele, in care el lua mai mult decat i-se cuvenea si mai mult decat restul, restul asta incluzandu-ma in multe cazuri doar pe mine. Am zambit scurt. E asa frumoasa viata, fara o capusa din asta bosumflata in dotare.