Polonezii au, de câțiva ani, trenuri din astea mai rapide. Le spun Pendolino, pentru că au obiceiul de a se înclina în curbe, ca să le ia cu viteză mai mare. Și trenurile acestea erau destul de mișto, un soi de Shinkansen est-european: curate, comode, cu personal decent, spălat, în cămașă albă, și mâncare chiar bună la vagonul restaurant. Asta, până când au devenit prea ieftine, căci, în ciuda inflației și a salariilor în creștere, biletul a rămas pe la 130-160 de zloți.
Brusc, în Pendolino au dat năvală toți țăranii polonezi, care colorează experiența mersului cu trenul, îmbinând-o cu mirosul de transpirație și zgomotele de râgâieli gălăgioase, după dozarea cu bere de la ora 8 dimineața. Vagonul restaurant a devenit, subit, Disneylandul bețivilor corporatiști, care râd tâmp, cu telefoanele în mână, la clipurile stupide de pe social media postate de managementul firmei lor. Iar gagicele, neiertate de vârstă, care, la peste 35 de ani, se mai pot mândri doar cu buze strâmb umflate de ace, și poșete de marcă cumpărate de la TK Maxx, se adună în bisericuțe ocupând cu fundurile lor puturoase și bârfitoare tot vagonul restaurant — ca oamenii de bun-simț să n-aibă loc să-și comande un mic dejun.
Țărănimea urbanizată face atmosfera: râsete de cavernă, împletite cu kurwa. Și ca să-mi fie dimineața și mai „însorită”, când m-am oprit la o curbă a trenului lângă o familie de grăsani, rotunjiți în obraji și intens filosofic tatuați, ca să nu mă zgâlțâie trenul, îmi zice el, plin de mândrie:
— Bine că n-ați picat pe mine, că se supără nevasta.
La care ea, de parcă-i căzusem în suflet:
— Da’ ce, parcă ți-ar părea rău?
Mi-am dat ochii peste cap de mândrie că fac furori printre țăranii polonezi care își permit un bilet de tren la Pendolina și am mers mai departe.
Cu tristețe constat că Pendolino nu mai e tren de mare viteză. E tren de mare dezolare. Pe șinele progresului polonez circulă acum cultura bășinii matinale și a educației de hală.
Civilizația? Coborâtă la prima. Beată.
