Pe vremuri țineam un alt blog, din 2008 până prin 2015, despre viata prin Polonia și alte cacaturi din astea uzuale. Era un blog din ăla mai delicat, pe care îndrugam eu treburile din capul meu mai cu perdea și multă jenă, tot anonim, că deh, nu prea mă simțeam eu nici atunci prea comodă cu faima. Și îmi trece prin minte azi să intru pe acolo, doar ca să găsesc un text scris în 2015, care suna așa:

”Baietilor le place sa construiasca, sa faca poduri peste ape sau drumuri printre stanci. Baietilor le place sa repare, telecomanda cu butoanele nefunctionale, radioul fara semnal sau masina mereu in nevoie. Baietilor le place sa repare, stiu asta de la fratele meu, care atunci cand primea o jucarie, se juca cu ea pana se plictisea, apoi o dezmembra, numai ca sa o reasambleze la loc. Baietilor le place sa repare si femei. Cand isi gasesc una potrivita, o iubesc pana se plictisesc, apoi decid ca trebuie sa o repare, dar nu inainte de a o dezmebra in bucati, nu fizic (desi mai sunt amatori), ci psihic. O fac ferfelita, ca mai apoi sa o reasampleze dupa gustul lor, doar ca rezultatul nu e niciodata cel sconstant, ori pentru ca la finalul reasamblarii isi dau seama ca produsul asamblat de ei e mai slab decat originalul, si intotdeuna e, ori pentru ca nu reusesc sa o asampleze cu totul, si se trudesc mereu sa o termine si sa ii aduca imbunatatiri, in timp ce ea rezita eroic, ceea ce ii angajeaza si mai profund in lupta.”

Am făcut ochii cât cepele. Era același text pe care l-am scris ulterior, doi ani mai târziu într-un plic Word și redactat de mine recent. Acum câteva zile, când nu aveam inspirație de ceva nou Am redactat din nou articolul, doar ca sa îl fac foarte similar cu ceea ce am scris cândva.

Pe lângă uimirea de rigoare, constat că mintea mea e foarte consecventă, în ciuda faptului că aveam impresia că m-am schimbat foarte mult.