Prin Berlin

Am pornit înspre Berlin cu mintea plină, într-un compartiment aproape gol, traversând îngândurată câmpiile Poloniei. Duceam cu mine povara obositoare a câtorva zile în compania unor poloneze grețos de invidioase și proaspetele amintiri ale țării de origine, dezamăgitoare și dezumanizantă.

Am ajuns la Berlin într-o după-amiază însorită și friguroasă, cu un tren întârziat. Până s-au întors gazdele mele acasă am luat la pas zona lor de rezidență, plimbându-mă fără hartă pe străzile liniștite și trotuarele înfrunzite ale orașului. Încă mă mai surprinde aerul polonez al Berlinului, cu apartamente cutie de chibrituri, strategic amplasate în blocuri comuniste înalte. În puținele și friguroasele ore pe care le-am avut la dispoziție am explorat cu răbdare și prea multe gânduri toată zona de la Ostbahnhof până la Berghain. M-am întors să gătesc gazdelor mele și ne-am petrecut seara la discuții filosofico-creative, dezvoltate pe o bază româno-rusească și îmbunătățite cu experiențe poloneze, nemțești, portugheze, spaniole și elvețiene.

A doua zi am petrecut-o în cafenele și magazinele din Mitte în stil posh, verificând concep stores, achiziționând haine extravagante pe stil berlinez și accesorii vesele. Berlinul a fost neprimitor, deși cu soare, la cele 5 grade pe care le-a arătat termometrul am înghețat explorând orașul la pas. Seara, după un vin roșu sec și bun am adormit buștean. Sâmbătă am vizitat cartierul turcesc, unde am fost la cumpărături cu gazdele mele berlineze. Ei și-au făcut plinul cu fructe și legume proaspete pe care le-am achiziționat la jumătate de preț (mult mai ieftine decât în Polonia), iar eu mi-am cumpărat brânză telemea (sper, că nu am reușit prea bine să înțeleg ce era scris în turcește pe cutii) și halva. Spre seară, după ce am învățat să gătesc cartofi dulci de la gazdele mele, ne-am plimbat pe străzile berlineze din partea de est prin buticuri originale și cafenele boho. Am băut vin fiert, ne-am cumpărat bijuterii și am decis să ne întoarcem devreme acasă, ca să mergem a doua zi în Berghain. Doar că, nu am mai ajuns în club.

Dubai din nou

Dubai este locul contrastelor, un teritoriu duty free cu lux uzual accesibil, structurat social in funcție de țara de provenință și culoarea pielii. Aici totul este posibil și se găsesc de toate, doar că, costă. Când ești turist și doar în trecere, acest duty free luxos îți face o impresie foarte pozitivă, iar atâta timp cât alegi să menții o legătură superficială cu acest loc ești în paradis. Dubai este un temporar, iar cei care trăiesc acolo știu asta cel mai bine, profitând de moment, trăind din plin, făcând și cheltuind banii cu o viteză fantastică. Dubai nu este un loc ieftin, căci luxul costă, iar toate prețurile sunt cu mai ridicate decât în Europa, însă este un loc unic. Majoritatea mărcilor luxoase din lume pregătesc produse aparte care se vând exclusiv în Dubai, în mall-urile spațioase sau hotelurile elegante.

În Dubai mergem de obicei în grup, la târg sau la întâlniri de afaceri, pentru că e mai ușor. Dubai e un loc în care contează să ai gașcă, să ai un partener alături sau să cunoști pe cineva local, care să îți arate zona și să te însoțească. A fi singur prin Dubai e și incomod și plictisitor, pentru că acolo se explorează și se cucerește în grup.

În Dubai ne cazăm de obicei pe Sheik Zayed Road, nu departe de World Trade Center, unde se desfășoară târgurile. Alegem Voco (fost Nassima) sau Conrad, cu o preferință pentru Voco. În funcție de noroc nimerim camere mișto cu vederea spre Sheik Zayed Road și atunci ne bucurăm de o priveliște încântătoare de zgârie nori sau pentru cei mai puțin norocoși, nimerim o cameră cu ferestre puține, iar acelea îndreptate spre pustiul neatins, nisip murdar și construcții în desfășurare. În Voco plusurile sunt mirosul minunat pe care îl are recepția, ți micul dejun bogat, cu humus excelent și fac omlete bune. Singurul minus e piscină. În Conrad au o piscina super, dar micul-dejun este slăbuț și sunt limite de la lift, putând merge cu liftul doar la etajul la care stai și etajele publice.

Ca și în vizitele precedente am mâncat într-o seara la Al Safadi, unul dintre cele mai bune restaurante libaneze din Dubai, iar la cererea colegilor și la alegerea clienților am mâncat la doua restaurante indiene. Mi-am confirmat bucătăria libaneză în topul preferințelor, și mi-am confirmat că bucătăria indiana nu-i pentru mine. În restaurantele indiene nu mă regăsesc în gust, în culorile care însoțesc felurile de mâncare sau în stilul de servire. Găsesc mâncarea indiană prea greoaie, cu arome prea iuți și prea multe mirodenii. Nici dulcele nu-mi place, care mi-se pare o îmbinare a zahărului cu zahăr. Dacă, din bucătăria libaneză servesc orice, în restaurantele indiene cel mai mult mănânc pâinea nedospită, pe care o găsesc cea mia gustoasă și care îmi amintește de anii copilăriei petrecuți la bunici, când bunica o prepara pe plita sobei, pusă în bucătăria improvizată de vară.

La shisha, tradiție locală la fiecare călătorie, am fost lângă Conrad hotel, unde s-a deschis un nou local 24h, cu băutori relativ bune și shisha excelentă. Nu îmi place să fumez și nici nu știu să fumez, însă nu îmi refuz câteva fumuri dintr-o shisha de portocală când sunt în țările arabe. E parte din experință. Relaxarea acolo înseamnă suc proaspăt din fructe (mango și măr verde – preferatele mele) și o shisha. Nu am fost la cumpărături pentru că nu am avut timp și nu am făcut din chestia asta o prioritate, totul fiind cu 30% mai scump în Dubai, inclusiv parfumurile din aeroport. Dacă în Italia ador să hoinăresc prin magazine mici din Florența, în Dubai nu mă atrag km de parcurs în mall-uri cu aer condiționat. M-am gândit să-mi cumpăr eventual bijuterii, dacă găsesc ceva interesant, dar cum nu am căutat, nici nu am găsit. În schimb am fost la plajă, în apropiere de Burj Al Arab. Speram să mă relaxez la soare ca și anul trecut, doar că de data asta, fiind cu o lună mai devreme, plaja era încă neprimitoare. Am făcut un peeling de nisip mânat de vând, care ne-a lovit nemilos minutele pe care le-am petrecut privind valurile sălbatice ale mării, ce se revărsau reci la picioarele noastre.

Din ciclul mini obiceiurilor cu repetare, ne-am certat cu un taximetrist care ne-a dus aiurea și am întâlnit o prostituată în hotel. Sunt ele peste tot, dar doar după câteva zile de ședere ți-se formează ochii și le recunoști din prima.

Prețul corect

În copilărie mă uitam la canalele italiene de la TV și era acolo un joc în care concurenții trebuiau să ghicească prețul de raft al unor produse. Dacă ghiceau, luau produsele acasă. Țin minte că priveam fascinată jocul respective, convinsă fiind că prețul corect al produselor este cel afișat la raft. Au trecut anii, viața s-a schimbat, iar eu am aflat adevărul. Așa că ieri, când am intrat într-un magazin, m-am uitat exclusiv la produsele reduse (pentru ca acelea din colecția nouă vor fi reduse în curând), alegând  două articole. Când am ajuns la casă, m-a întrebat vânzătoarea daca mai doresc altceva. I-am răspuns că un discont, iar ea mi-a spus că dacă nu am cardul lor, și-mi fac unul pe loc, primesc încă 10% discont la prima cumpărare. Deși aveam deja cardul, mi-am mai făcut unul, cu celălalt număr de telefon.

Am învățat obiceiul de a cere discont de la fostul soț, care negocia orice și oriunde, pentru ca totul este negociabil. Ca regulă generală, cu cât un bun este mai scump, cu atâta devine mai negociabil. Prețul corect este stabilit de echilibrul dintre nevoia vânzătorului de a încasa investiția și disperarea cumpărătorului de-a o poseda. Nu există promoții de-a moaca, ci doar strictă mercantilitate și nevoia imperativă de-a scăpa de marfa problematică. Lucrând în vânzări, am avut de multe ori acces la prețul real de producție al bunurilor și privind lucrurile din partea cealaltă, perspectiva se schimba total.

În încercarea de-a dobândi un preț corect și în consecință avantajos, trebuie învinsă în primul rând rușinea. Rușinea de a cere și mândria de-a negocia valoarea pentru care-ți vinzi munca. Este pasul crucial și cel mai important. Unii o numesc o numesc speculație, alții tupeu, iar câțiva îi zic chiar cerșetorie. Eu o numesc negociere, atât cu tine, cât și cu ceilalți. Când oamenii sunt dispuși să se distanțeze de o parte dintre emoții, lăsând în urmă în special frustrările și umilințele, au puterea de-a privi obiectiv câtă muncă trebuie investită pentru a-și atinge scopul, iar atunci deciziile economice sunt luate cu o mai mare rată de precizie și negociate mult mai corect la rece și nu din perspectiva emoțiilor.