Relațiile după ce amorul s-a stins și copii s-au născut sunt de fapt niște parteneriate, menite sa-ți facă viața mai ușoară și cam atât. Pe la 30, când mergi spre 40, îl cunoști atât de bine pe celălalt, ca știi când se va scormoni in nas și cum ii pute băsina. Intimitatea a fost de mult depașită, ca sa-ți mai stârnească vreun fluture prin stomac, iar verigheta ți s-a imprimat pe deget, iar dacă o scoți, tot se vede. E momentul in care cuplurile relativ normale, fără grave carentele de comportament, trec la agățat, ca sa-și tragă pereche. Perechea e un cuplu similar ca potentă financiară, ca sa ne permitem vacante impreuna, atrăgător fizic, profesional sau pe interes, dar cu slabe șanse de combinări încrucișate, dacă suntem prea geloși, ori cu șanse mari, dacă suntem prea disperați. Oricum cele mai faimoase cuplăraiuri de amanți sunt printre prietenii comunii, gen sora de suflet a nevestei. Cam acesta e modelul cuplurilor după un timp, să se cupleze in perechi, cu alte cupluri care le-ar putea stârni interesul și ridica adrenalina, ca altfel plictisul in doi i-ar mânca cu zile. Cuplăraiul e mereu în cupluri și nu cu radicali liberi, căci la ăia e planează pericolul de haos prin preajmă. Am trăit și eu cuplăraiuri din astea 4×4 și credeam ca sunt mișto, până m-am apucat de divorț. Atunci am realizat brusc cât de fragile sunt prieteniile între cupluri și cât de superficiale. In astfel de combinații nu ești dorit ca individ, ci strict ca jumătate. Individul e cuplul, iar tu ești o bucata semnificativă in pereche, dar inutilă individual. Nici un cuplu nu e interesat sa se întâlnească cu tine fără pereche, iar valoarea ta e direct proporțională cu jumătatea de care dispui. Când jumătatea ta e 0 și tu ești la fel.

Între timp eu am trecut la combinații individuale, care se potrivesc mult mai bine personalității mele, dar nu pot sa nu ma gândesc la viața după ce voi fi intr-o relație. Oare ma voi întoarce la combinații de 4×4 sau voi fi prea ingretosata de ele?