Fragmente din terapie

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

El sau poate Eu

Momentele de liniște după o noapte de sex agitată sunt ideale. El lucrează, eu scriu. Trăim într-o simbioză completă, în care simpla prezență a celuilalt în cameră este suficientă pentru a fi totul perfect. Nimic nu e perfect ni-se repetă, dar momentul acesta este pentru mine ideal. Chiar nimic nu mai contează.

Întinsă pe un pat din Bellagio sunt atât de departe de viața mea zilnică, că mă regăsesc în sfârșite pe mine, așa cum nu sunt aproape niciodată: calmă, fericită, liniștită și liberă.

Îi simt parfumul pe corpul meu, îi privesc tatuajele și-i suficient. Îi ascult vocea puternică, masculină și hotărâtă când vorbește cu alții, ca mai apoi să se transforme în una suavă, glumeață și liberă, când mi-se adresează mie. Îl ador și îi iubesc deopotrivă.